fbpx
skip to Main Content

Părintele romano-catolic Francisc Doboș nu mai are nevoie de nicio prezentare. Indiferent că-l știm de la Sfânta Liturghie, din mediul online sau din aparițiile sale la radio și TV, am auzit cel puțin o dată de stilul său prietenos, uman și atât de bine ancorat în realitatea zilelor noastre. Și tocmai pentru că este un om cu inima și mintea deschise, l-am invitat la rubrica „Ce nu vreau să știe lumea despre mine“. Iată ce ne-a răspuns. 

Ce faceți atunci când viața pare prea grea și complicată, altceva decât să recurgeți la rugăciune?

Ce fac?! Hmm… Înainte de a face, încerc SĂ FIU. Apoi mă întâlnesc cu oameni dragi, cu prietenii și familia. Mă confrunt cu duhovnicul. Altfel spus, când îmi e greu sau foarte greu nu rămân doar cu mine și nu duc singur greutatea. De aceea, este esențial ca înainte să dăm de greu, să hrănim și să facem să crească relații sănătoase. Suntem relație. Nimeni nu își este suficient.

Pe care dintre regulile sanitare vă este cel mai greu să le respectați, de când cu pandemia de COVID-19?

Salutul și îmbrățișarea. Parcă m-am săturat să ne tot salutăm cu cotul, pumnul, talpa sau doar privirea [râde]. Dar pentru binele nostru, al tuturor, vom mai face încă acest sacrificiu.

Într-o ediție din Ora Catolică, la care a fost invitat colegul nostru, Gáspár, ați vorbit despre o adolescență însoțită de teama de a vorbi în public. Cum ați trecut peste această dificultate, ținând cont de faptul că, prin natura profesiei, vorbiți în prezența a sute de oameni?

Da, a fost teama mea cea mai mare. Probabil am avut și atacuri de panică în această privință. Mă gândeam ce-o să le zic oamenilor și cum. Mă preocupa atât de mult, încât aproape mă paraliza. Tindeam să cred că trebuie să învăț pe dinafară, că vorbitul în public este o chestiune de memorie. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că înainte de memorie este o problemă de inimă, de emoție, de viață trăită și împărtășită. Altfel spus, am luat privirea de pe mine și am așternut-o pe viață, pe oameni. Eram prea preocupat de mine, de frica de a greși. Am învățat că pot să greșesc și să mă ridic, că pot să greșesc și să râd de mine. Am învățat să țin la glumă și să fiu autoironic. Asta m-a așezat și m-a echilibrat… bine, nu de tot [râde].

Tot în ediția respectivă din Ora Catolică ați abordat și subiectul educației sexuale. Cum ați integrat viziunea catolică și nevoia de educație și sănătate sexuală în perspectiva mentală pe care o aveți asupra lumii?

Nu putem avea parte de o educație sexuală adecvată fără o educație umană zdravănă și fără relații sănătoase. Uneori, felul în care este prezentată azi educația sexuală pare mai degrabă o tehnică și nu o relație. Nu doar noi avem nevoie de educație sexuală, dar și educația sexuală cred că are nevoie de „educație“ [râde].

Dacă L-am întreba pe Dumnezeu ce anume avem de învățat în urma acestei crize mondiale, ce credeți că ne-ar răspunde?

Relația sănătoasă cu El și cu cei dragi. Bucuria profundă și divină în fragilitatea și nesiguranța acestei vieți. Încrederea în oameni, dincolo de teama de a fi răniți sau păcăliți de ei. Să nu mai căutăm garanții. Ci să-L căutăm pe El ca să ne putem regăsi pe noi și între noi.

Cum vă raportați față de oamenii care aleg să ignore regulile sanitare și care sunt de părere că masca este o botniță?

Nimănui nu îi place masca. Nici mie. Dar fără a face o psihoză din aceste vremuri de pandemie, cred că respir mai bine prin mască decât prin scândurile de la sicriu. În aceste vremuri, când port mască înseamnă că îmi pasă de viața celui de lângă mine, înseamnă că ies din egoismul meu și intru în grija și iubirea față de aproapele meu. Mulți dintre cei care denigrează purtatul măștii își argumentează spiritual refuzul ei. Să ne ferească Dumnezeu de aroganții spiritual!

Ce le transmiteți, în gând, acelora care vă critică în mediul online?

Binecuvântări, asta le transmit. De multe ori, am de învățat de la cei care mă critică. Și le mulțumesc. Alteori, cei care mă critică sunt ori hateri, ori invidioși. Haterii sunt cei care nu prea mă cunosc, invidioșii dimpotrivă. Prejudecata se manifestă în multe feluri. Nici eu nu sunt scutit de capcana ei. Dar mă tratez.

View this post on Instagram

A post shared by Francisc Dobos (@francisc.dobos) on

℗PUBLICITATE


Preoții se uită la seriale? Dacă da, care a fost cea mai recentă peliculă ce v-a captat atenția?

Am revăzut recent The Mission cu Robert de Niro, pe coloana sonoră a lui Ennio Morricone. Îmi place Forrest Gump. Am văzut și revăzut Gladiatorul, în mod special datorită coloanei sonore compusă de Hans Zimmer. Denzel Washington este unul dintre actorii care îmi plac în mod deosebit. Aștept să văd ultima ecranizare 007, Bond, James Bond, fără popcorn, evident.

Și la capitolul muzică? Sigur, știm că orga este divină, dar ce altă muzică ascultă urechile dvs.?

Ascult muzică de toate felurile pentru că stările sufletești sunt diferite. Jazzul mi se pare o bună coloană sonoră pentru viață. Simt nevoia de muzică clasică, dar și de muzică religioasă. Mă bucur de muzica pop și populară. Îmi plac melodiile care au coloana vertebrală formată din versuri cu sens ori poezie. Muzica mă ajută să mă interiorizez, să urc la cer, alteori să cobor cu picioarele pe pământ, chiar să dansez.

Ce diferență psihologică există între momentele în care îmbrăcați haina bisericească și acelea în care purtați o ținută obișnuită de stradă?

Am învățat să-l împrietenesc pe părintele Francisc de la altar, de la Sfânta Liturghie și spovadă, cu părintele Francisc de la sală, cycling, schi, pilotaj sau golf. Încă învăț că o foarte bună modalitate de a fi serios și profund este să mă tratez uneori… ăăă, adesea… cu autoironie și aparentă neseriozitate. Am croieli bune și croitor iscusit atât pentru trup, cât mai ales pentru suflet.

Cu care dintre trăsăturile dumneavoastră de personalitate vă este cel mai greu să faceți pace?

Cu temperamentul meu vulcanic, jucăuș și uneori neastâmpărat.

Dacă viața dvs. ar fi o carte, ce titlu ați alege să-i dați?

Totul în fragment.

Pentru dvs., fericirea este atunci când…

Este acum! [râde]

Cel mai mare regret din viața dvs. este…

Chiar nu știu. Aștept să ies la pensie ca să mă gândesc la regrete. Până atunci, investesc în oameni.

Când oamenii vorbesc despre moarte, care e primul lucru care vă trece prin minte?

Că nimeni nu scapă viu din această viață. Că m-am împrietenit cu această realitate a morții, care este doar o etapă. Că poate veni oricând. Important este să trăim viața din plin, să semănăm și să facem să crească veșnicia ei.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută