Skip to content

Cuvântul  „război“ are o rezonanță puternică în mințile tuturor. Suntem, vrem nu vrem, descendenții unor generații implicate în războaie lungi și grele. Nu există familie care să nu fi pierdut un tată, fiu sau un frate pe front. În familia părinților mei urmele războiului sunt subtile, dar clare: mama mea poartă numele „Victoria“, iar tata este „Aurel“ – botezat în mod evident după fratele mamei sale, mort pe front. Surprinzător este că și bunica mea maternă a avut un frate Aurel, pierdut tot pe front. Am crescut cu povești transmise din generație în generație despre război, pierderi, durere și suferință. În satele bunicilor mei, știu locurile în care oamenii s-au ascuns când luptele au fost aproape, cunosc râpele care au fost săpate de obuze. 

24 februarie, 2022

Cu astfel de povești în spate ne-am trezit joi dimineață (24 februarie 2022) cu războiul la graniță. Iar față în față cu pericolul, cu una dintre cele mai mari frici, reacționăm cu toții. Doar că reacționăm diferit: 

  • Unii se vor ascunde de frica apăsătoare în negare. Ei vor spune că e o exagerare, că e o manipulare, că nu ne privește. 
  • Alții vor aluneca în panică, disperare și obsesie. Verificând permanent știrile, incapabili să se dezlipească de televizor sau telefon, imersați complet în realitatea celor care fug de război, ca și cum ar fi acolo. 
  • Alții vor fluctua între momente de negare, momente de panică, momente de optimism. 
  • Dar vor fi și unii dintre noi care se vor concentra pe a face ceva. A ajuta. A contribui. 

Indiferent de reacția noastră de bază, important e să rămânem uniți și să nu uităm că toți suntem în aceeași realitate. Este lecția pe care încercăm, la nivelul întregii comunități, să o învățăm. Mai avem multe de învățat. Dar e tot mai clar, pentru mulți dintre noi că oamenii sunt oameni. Indiferent de naționalitate, etnie sau religie, toți sângerăm atinși de gloanțe. Toți suferim cu gândul la cei dragi!

Ce am învățat din războaiele trecute? 

Istoria este fascinantă, dar este istorie și trebuie să rămână în spate, în trecut. Niciodată nu facem pace cu istoria pornind un război. Nimic bun nu se întâmplă în război. Europa a trecut prin două războaie sângeroase despre care încă aflăm povești. Citim cărți, vedem filme, ascultăm relatări, înmărmuriți de suferința și oroarea celor întâmplate. Iar acum contemplăm posibilitatea de a retrăi astfel de vremuri.

Pentru mine aceasta a fost marea dezamăgire simțită ieri. Chiar credeam, în ignoranța și inocența dată de vremurile recente, că omenirea, sau cel puțin Europa, a depășit vremurile triste ale invaziilor teritoriale cu tancuri și bombardamente. Chiar credeam! Iar acum trăiesc și resimt în corp suferința, șocul, dezamăgirea. 

Aleg să sper și să cred în bine 

Însă refuz să cad pradă disperării. Refuz să îmi pierd speranța într-o omenire mai bună decât cea din secolul trecut. 

Mă ajută să îmi păstrez speranța zecile de mesaje de solidaritate, chiar și cele de pe social media. 

Mă ajută să îmi păstrez speranța zecile de inițiative cetățenești ale românilor de a sprijini cetățenii ucraineni care fug disperați din calea războiului. 

Mă ajută să îmi păstrez speranța curajul și dârzenia ucrainenilor care aleg să lupte știind foarte bine că își riscă viața. 

℗PUBLICITATE



Mă ajută să îmi păstrez speranța miile de cetățeni ruși care au ales să protesteze împotriva războiului știind că riscă bătaia, închisoarea, tortura sau chiar moartea. Români, ucraineni, ruși… suntem cu toții oameni! Suntem cu toții din carne și sânge, din emoții și sentimente. Cu toții avem familii! Cu toții suferim! Cu toții sunt parte dintr-un întreg!

Aleg să sper. Pentru că nu aș putea trăi într-o lume în care nu mai pot spera. Aleg să reacționez în fața evenimentelor cu speranță. Aleg să simt îngrijorarea și dezamăgirea, dar aleg să nu mă las copleșită de ele. Aleg să mă agăț de valorile mele (speranța în partea bună a fiecăruia dintre noi) și să ajut cum pot. 

Față în față cu acest pericol, întreabă-te și tu: Eu ce aleg? Ce pot alege? Care e puterea mea? Cum pot să îl ajut pe cel de lângă mine? Cum pot să pun umărul la crearea unui mâine mai bun ca azi? Da, chiar dacă e război aproape de noi! Cu atât mai mult pentru că e război undeva aproape de noi e nevoie să crezi, să alegi și să speri! 

© Credit foto: Reuters

Este doctor în psihologie și psihoterapeut. Are o experiență clinică de aproape 10 ani cu copii, adolescenți și adulți. O fascinează tot ce ține de natura umană, oamenii și relațiile dintre ei. Își iubește meseria și încearcă să se perfecționeze continuu. Este și mama a două fete cucuiete, cum îi place ei să spună, experiență care a transformat-o profund.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0