În ianuarie 2023 îmi era publicat primul articol aici, pe Pagina de Psihologie. Am scris anul trecut despre drumul spre vindecare. Despre voință, căderi, pași mici, pași mari, schimbări și lupte necesare. Despre evoluție și schimbare. Despre răni închise și modalități de a le pansa. Despre mine, pentru mine și pentru alții ca mine.
În ultimele luni n-am mai simțit imboldul de a scrie. Nu pentru că n-aș fi găsit ce; pentru că n-am mai avut chef. Un soi de lene a cuvintelor, probabil. Sau prea multe transformări pe care n-am simțit nevoia să le pun pe hârtie. Am preferat să le notez mental. Să le sărbătoresc – la fel.
Și, cu fiecare pas în față, n-am încetat să mă mir de schimbare.
E fascinant să ajungi la un punct în care să te uiți la persoana care erai și să te întrebi cum a acceptat atâtea. De ce n-a reacționat mai devreme. De ce nu și-a strigat nevoile la timp. Cum a lăsat să fie lovită din nou, și din nou, și din nou, fără să încerce să schimbe ceva. Cum de a refuzat să acționeze. De ce nu s-a iubit încă de pe atunci.
Și e la fel de fascinant să-ți dai seama că acum, tu din prezentul acesta, pus(ă) în aceeași situație, ai zâmbi și-ai închide ușa. Atât. Fără dramă, fără regrete, fără încercări inutile. Închis ușa în tăcere și continuat de drum.
Sceptică față de metodele de dezvoltare personală
Am mai spus că partea asta de dezvoltare personală mi se părea așa, cam trasă de păr. Adică, cum ar fi putut să mă ajute niște noțiuni generice pe mine, ca individ? Am zis să-ncerc. Oricum, n-aveam ce pierde. Și, ușor-ușor, tot cocteilul de lucruri pe care le-am citit, ascultat, încercat au început să funcționeze.
℗PUBLICITATE
Am mai spus și că nu cred că ar exista rețetă universal valabilă. Că fiecare trebuie să-și ia ce i se potrivește. Dar pentru a ajunge să aleagă trebuie să fie dispus să-ncerce
Am trecut pe la psihoterapeut, prin podcast-uri diverse, am amestecat energia Universului și Hoʻoponopono (o practică tradițională hawaiană de reconciliere și iertare) cu sport și puzzle-uri, și jocuri, și muzică, și vorbă multă, și creioane colorate, și meditație și tot ce mi-a trecut prin mână, prin cap și prin fața ochilor.
Și-a mers? A mers! Și o să meargă-n continuare? Indubitabil! Pentru simplul motiv că acum, spre deosebire de atunci, știu că se poate.
Știu că se poate să zâmbești din nou. Să nu accepți mai puțin decât meriți. Să încerci lucruri care te speriau cândva. Să spui ce ai nevoie. Să știi să spui „nu“. Sau ce te doare. Fără teama de repercusiuni. Fără să ți se strângă stomacul. Fără anxietate constantă. Fără scenarii complicate sau despicarea firului în patru. Doar simplu, ușor și de la sine.
Voi mai scrie?
Cel mai probabil. Pentru că și scrisul e un soi de terapie. Pentru că am învățat că orice cuvânt contează. Și pentru că, din postura de fost „psihosceptic“, mi-ar plăcea să știu că am contribuit, câtuși de puțin, la o schimbare. Transformare. Dezvoltare.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
