Skip to content

Când credeam că incertitudinea și nesiguranța trăite în ultimi ani din cauza pandemiei generată de COVID-19 păreau să se risipească puțin și se întrevedea speranța că ne putem organiza viața într-o normalitate mai puțin angoasantă, o altă amenințare, mult mai volatilă și înfricoșătoare, a apărut în viața noastră și a reușit să ne ridice nivelurile de anxietate și nesiguranță la cote mult mai mari decât le experimentasem până acum. Până de curând, pentru mulți dintre noi, războaiele și agresiunile militare se întâmplau „departe“ sau „demult“ și nu ne înghionteau liniștea. Evenimentele din Ucraina fiind atât de aproape de noi ne-au propulsat într-o realitate atât de dureroasă, pe care ne străduim să o înțelegem și să îi conferim un sens (atât cât se poate găsi un sens în tot ce se întâmplă, căci niciun război sau agresiune militară nu au sens). 

Aceia dintre noi care suntem și părinți ne-am trezit peste noapte în situația în care copiii noștri au contact cu o realitate pe care noi, adulții, ne-am dorit întotdeauna să nu o trăiască sau să o vadă. Și, iată-ne aici, martori la invadarea Ucrainei de către Rusia, prinși într-o avalanșă de întrebări, puse cu multă curiozitate, inocență și nedumerire: Ce e războiul? De ce e război? De ce nu stau de vorbă? De ce trebuie să moară atâția oameni? Au murit și copii? O să ne atace Rusia și pe noi? Dacă începe războiul și la noi în țară, cum ne protejăm? În războaie mor și animale?

Să vorbim cu copiii despre război poate fi un lucru extrem de dificil. Doar auzind sau pronunțând cuvântul ne conectăm parcă automat sistemul limbic la o durere transgenerațională greu de pus în cuvinte și ni se activează o mulțime de frici, de aceea este important ca înainte de a purta o discuție cu copiii despre acest subiect să ne luăm niște timp pentru a reflecta la ce înseamnă războiul pentru noi, familia noastră extinsă, să ne observăm gândurile și emoțiile. De-abia după ce ne-am făcut procesele noastre de introspecție și avem o stare de spirit calmă și relaxată vom iniția o discuție cu copiii, asigurându-ne că putem privi cu curiozitate, empatie și deschidere întrebările și emoțiile lor. 

Cum începem discuția despre un subiect dificil?

Premergător oricărei discuții (și acest lucru e valabil pentru orice subiect pe care îl abordăm cu copiii) este necesar să aflăm ce știu deja. Mai ales când este vorba despre subiecte dificile, pe care le amânăm sau le evităm, este important să ținem minte că atunci când nu vorbim cu ei despre aceste lucruri pierdem ocazia de a fi primii care le oferă informații, lăsând această responsabilitate în seama altcuiva, care poate nu are nici informațiile corecte și nici abordarea potrivită vârstei. 

Probabil că ai auzit că Ucraina a fost atacată de Rusia. Ai idee ce se întâmplă acolo? Ai idee de ce se luptă? De unde ai aflat aceste lucruri?

În situația în care întrebările vin de la cei mici către noi, fără să fim pregătiți pentru o astfel de discuție, o strategie utilă de a verifica ce știu este de a răspunde tot printr-o întrebare: Dar tu ce crezi că înseamnă asta? De unde ai aflat această informație? Mi-ar plăcea să aud mai întâi părerea ta! Dacă nu ne simțim pregătiți să răspundem sau nu știm ce să răspundem, cea mai bună alegere este să fim onești: În acest moment nu sunt pregătit(ă). Nu știu să îți ofer un răspuns. Emoțiile mele sunt prea puternice acum și îmi este greu să vorbesc despre acest subiect. Am nevoie de puțin timp să mă gândesc și îți promit că voi reveni cu un răspuns când voi fi pregătit(ă). 

Să vorbim despre ce simțim ne ajută să ne simțim mai bine

După ce ne-au împărtășit ce știu, atenția noastră se va îndrepta către identificarea emoțiilor resimțite. 

Mă bucur că ai împărtășit cu mine ceea ce ai aflat despre ce se întâmplă în Ucraina, că ai venit la mine să mă întrebi despre ce se întâmplă în Ucraina. Când ne aflăm aproape de o țară care trece printr-un război ne putem simți îngrijorați și/sau speriați. Tu cum te simți? Pe tine cum te face să te simți această situație?

Pentru unii dintre copiii s-ar putea să fie dificil să identifice cu ușurință ceea ce simt și îi putem ajuta vorbind noi despre ceea ce simțim, cu mențiunea de a ne păstra acele emoții puternice și împărtășiri dificile pentru persoanele adulte din cercul nostru de prieteni/suport. Un exemplu potrivit de împărtășire ar fi: Poate să îți fie greu să îți dai seama ce simți. Eu mă simt foarte tristă când văd ceea ce se întâmplă. Mai simt și un sentiment de frică, pentru că nu știu ce se va întâmpla cu oamenii implicați în război. Tot ceea ce simțim în aceste momente este absolut normal și este important să fim în contact cu ceea ce simțim, să vorbim despre aceste emoții pentru a le putea înțelege mai bine. 

℗PUBLICITATE



De obicei copiii simt mai mult decât pot verbaliza și au nevoie să audă o împărtășire a unei persoane de încredere pentru a-și da seama ce simt sau pentru a se simți în siguranță să își împărtășească emoțiile: Și mie mi-e frică! Și eu sunt trist(ă) etc. Este important să oglindim, validăm și arătăm empatie față de ceea ce simt și să oferim reasigurări că sunt în siguranță, atât ei, cât și persoanele dragi lor.

Aud că îți este frică. E absolut normal să îți fie frică. Frica este o emoție care apare pentru a ne proteja. Ce pot să îți spun este că, în acest moment, ești în siguranță, iar noi (părinții, bunicii, adulții din jur) vom face tot ce putem pentru a menține familia în siguranță. Ești în siguranță în familia noastră, mami și tati vor fi alături de tine și te protejează. 

Oamenii de știință au dovedit că atunci când vorbim despre ceea ce simțim și etichetăm corect emoțiile, acestea devin mai puțin copleșitoare și înfricoșătoare, devin mai ușor de gestionat (Lieberman et al.). Mai mult, „atunci, când experimentăm anxietate și o tensiune interioară semnificativă, putem reduce stresul resimțit cu până la 50% doar prin observarea și etichetarea a ceea ce simțim“. (David Rock

Ce mesaje transmitem copiilor în funcție de vârstă

Având informații despre ce știu și simt copiii, atenția noastră se poate îndrepta acum spre a explica ceea ce nu știu sau nu au înțeles corect și, bineînțeles, a le răspunde și altor curiozități. Fiecare vârstă necesită o abordare diferită, de aceea, mai jos veți găsi câteva idei despre cum putem structura discuțiile și mesajele ținând cont de vârsta copiilor.

Copiii sub 7 ani: au nevoie de explicații scurte și cât mai simple, fără prea multe detalii, fără concepte abstracte. Țineți cont de faptul că se află la o vârstă la care încep să apară fricile, printre care și îngrijorarea că persoanele la care țin ar putea muri (care apare de obicei în jurul vârstei de 6 ani) și au nevoie de asigurări multiple că atât ei, cât și cei dragi lor sunt în siguranță. Reluăm de câte ori este necesar mesajul de mai sus legat de siguranță. Nu insistați cu discuțiile dacă subiectul nu prezintă interes și încurajați să vină către voi cu întrebări oricând doresc. În ceea ce privește expunerea la informațiile de la TV, recomandarea pentru copiii sub 7 ani este să se uite la televizor doar împreună cu un adult care să le poată explica ce văd și aud la televizor. O abordare mai potrivită este chiar să restricționăm accesul acestora la știri, videouri și imagini cu atacurile și bombardamentele din Ucraina, pentru că, de cele mai multe ori, sunt imagini cu puternic impact emoțional.

Copiii între 7 ani și 12 ani: pot fi introduși mai mult în subiect, povestind cu mai multe detalii despre motivele pentru care a început războiul, ce au făcut țările din lumea întreagă, ce sancțiuni s-au luat împotriva Rusiei, putem chiar să ne uităm pe o hartă și să vorbim despre ce se întâmplă cu oamenii care au plecat din Ucraina, dar și cu cei care rămân acolo. O discuție necesară, mai ales dacă au telefon propriu și acces nesupravegheat la internet este aceea despre dezinformare: cum ne dăm seama dacă ceea ce vedem și citim este adevărat sau nu, cum verificăm o sursă, cum ne afectează informațiile false, cum să navigăm în siguranță. Întărim ideea că suntem în permanență disponibili să le clarificăm orice nelămurire și că pot veni oricând la noi cu orice informație pentru a verifica împreună dacă este adevărată sau falsă. 

Copiii peste 12 ani: pe lângă ideile menționate la grupa anterioară de vârstă, ne putem focusa pe dezvoltarea gândirii critice: Ce părere ai despre faptul că au fost impuse sancțiuni Rusiei? Cum crezi că sunt afectați locuitori Rusiei de aceste sancțiuni? Dar Putin? Ce părere ai despre faptul că NATO nu a aprobat cererea Ucrainei de a crea o zonă de interdicție aeriană? E o decizie bună sau rea? De ce? În funcție de disponibilitate și interes putem discuta și despre ceea ce s-a întâmplat în Ucraina în 2014 sau Georgia în 2008, despre valorile democrațiilor și dictaturilor, despre părerile lor referitoare la cei doi lideri și despre posibilele scenarii de rezolvare ale acestui război. Celor care doresc să urmărească ceea ce se petrece, le putem furniza câteva site-uri, canale de YouTube, jurnaliști de unde își pot culege informații din surse verificate, pe baza cărora apoi să discutăm și să împărtășim puncte de vedere. Este important să exersăm cu ei exprimarea punctelor de vedere, a libertății de exprimare, să dezbatem, fără să criticăm părerile pe care le au pe acest subiect (căci uneori acestea s-ar putea să fie diferite de ale noastre) și, mai degrabă, să îi invităm să rămână curioși și deschiși pentru a afla cât mai multe informații despre un anumit subiect și cât mai multe perspective. Pe măsură ce aflăm mai mult și adunăm mai multe puncte de vedere diferite, percepțiile și părerile noastre se pot schimba și e ok să fie așa. 

Ce putem face pentru a cultiva semințele altruismului și compasiunii?

Indiferent de vârstă, orice eveniment sau situație poate deveni o oportunitate de învățare, în cazul de față lecția pe care o putem aborda este despre compasiune și altruism. Ce putem face? Cu ce putem ajuta? Dacă dorim să ajutăm refugiații putem face împreună cu copiii pachete cu ajutoare și să ne interesăm la asociațiile care se ocupă de refugiații din localitatea noastră despre nevoile specifice pe care le putem susține. 

Încheiați mereu discuțiile într-o notă pozitivă, mulțumind pentru deschiderea oferită, pentru gândurile împărtășite, reiterând că sunteți acolo pentru a răspunde oricăror întrebări și, nu în ultimul rând, oferiți multe îmbrățișări. 

Simona este sociolog, consilier parental, facilitator educațional și consilier socio-emoțional. Se ocupă de coordonarea administrativă a celui mai complex program de formare parentală - Parenting Masterclass - susținut de Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie, este omul din spatele proiectului „Creștem părinți cu blândețe“ și co-fondator al proiectului Empowered Parents. Scrie cu drag despre parenting și subiecte legate de sănătatea emoțională și mintală a adulților și a copiilor, inspirându-se din experiența sa de mamă și din provocările pe care le întâlnește în activitatea sa de consilier.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0