Hedi Hoka este doctor în psihologie, terapeut, trainer mindfulness, facilitator de constelații familiale și autoarea cărților În adâncul sufletului, o apariție editorială recentă, și bestsellerul Iubesc să fiu femeie. Cu o experiență de 15 ani, Hedi reușește să transpună cu multă pasiune, într-un limbaj ușor accesibil, mecanismele neuronale care stau la baza gândurilor, emoțiilor și comportamentelor umane. A studiat despre mindfulness în Statele Unite ale Americii și este profesor certificat internațional. Hedi și-a întregit cunoștințele studiind și psihoterapia fenomenologică, descoperind, astfel, călătoria traumelor transgeneraționale în dinamicile ascunse ale familiilor. Despre viața, munca și noua ei cartea ne spune mai multe într-un interviu marca paginadepsihologie.ro.
Cine ești tu cu adevărat dacă lași deoparte numele, rolurile sociale, statutul sau povestea vieții?
Sunt ceea ce sunt! Și zâmbesc cu blândețe atunci când afirm acest lucru, deoarece știu că sunt energie, un Univers în miniatură care are o experiență umană în această școală a Vieții. Aici mi-am luat o serie de lecții pentru a le învăța, iar sufletul meu este plin de entuziasm și de curiozitate, pentru că lecțiile de viață reprezintă o modalitate prin care universul se cunoaște pe sine. Și noi toți suntem așa. Doar că avem nevoie de timp și de spațiu până când conștiința noastră expandează ca să și simțim că aceste aspecte sunt adevărate pentru noi.
Cum ai descrie forma de terapie în care crezi cel mai mult și care este legătura ta cu constelațiile familiale?
Să știi că, datorită profesiei mele, am convingerea că fiecare formă de psihoterapie și de terapie are nivelul său de acțiune și de eficacitate. Nu pot să spun că aș crede într-una singură. Și poate că acum vorbește mintea mea de om de știință, deoarece am debutat în carieră mai întâi, în calitate de cercetătoare. Or, mintea omului de știință se bazează pe îndoială, nu pe credință. Oare chiar funcționează acel lucru? Hai să verific mai întâi pe un lot reprezentativ de oameni!
Și mai este ceva: atunci când afirmăm cu tărie credința într-o formă sau alta de terapie, există un risc de a deveni habotnici. Respectarea cu scrupulozitate a paradigmelor psihoterapeutice ne face să uităm, poate, cel mai esențial lucru: faptul că fiecare om este unic și ireversibil, la fel cum este și suferința lui. Și poate mai există un aspect: fiecare formă de psihoterapie sau de terapie se potrivește cu un anumit nivel de conștiință a clientului și a terapeutului, bineînțeles. Și îți dau exemplul meu: dacă acum zece ani mi-ar fi spus cineva că voi lucra în paradigma fenomenologică, i-aș fi spus că acest lucru nu se poate. Sau „Fugi de-aici că eu n-am să fac niciodată așa ceva!“. Și de ce aș fi reacționat așa? Deoarece funcționam foarte mult din minte. Și nu știam că, dincolo de această mască a personalității, persona din latină, mai suntem și altceva. Iar atunci s-a potrivit pentru mine și pentru clienții mei psihoterapia cognitiv-comportamentală, de exemplu.
Legătura mea cu constelațiile familiale a început în urmă cu șase ani, când am devenit mamă. Am dat și noi, eu și tatăl fetiței pe care o avem, darul vieții mai departe. Știi, mă număr printre oamenii care au avut șansa să învețe în universități cunoscute atât în țară, cât și în străinătate, am formări internaționale, dar nimeni nu m-a învățat nimic despre suflet. Mi s-a spus că avem doar o activitate cerebrală, care este mintea, și că toate dramele din viața noastră există din cauza ei. Mi s-a mai predat cel mult despre sine, dar și acesta este un concept vag, cu prea multe semnificații. Însă atunci când am ținut-o prima oară pe fetița noastră în brațe, o parte din mine a recunoscut că era un suflețel pe care-l strângeam la piept. Nu avea cogniții, nu avea emoții nuanțate. Ea era doar iubire și atât. Așa am ajuns să citesc, să aflu mai multe despre acest concept, numit suflet. Și acela a fost începutul călătoriei mele spre suflet.
Iar momentul în care am făcut conexiunea cu metoda constelațiilor familiale a fost cel în care am descoperit această ramură minunată a geneticii, numită epigenetică. Citisem multe studii despre mecanismul epigenetic asupra transmiterii traumei transgeneraționale şi devenisem curioasă în legătură cu terapiile care funcționează în cazul acestora.
Ce crezi că ar fi bine să știm despre Bert Hellinger și constelațiile lui familiale?
Metoda constelațiilor familiale deschide această perspectivă a reconcilierii cu rădăcinile noastre, cu părinții și cu străbunii noștri, deoarece accesează în noi un spațiu al simțirii, al trăirii unei experiențe, acea cunoaștere prin experiență. Fondatorul metodei constelațiilor familiale, în forma sa originară, a fost Bert Hellinger. De origine germană, Hellinger s-a născut în anul 1925 și a urmat studii de filozofie, teologie și pedagogie. A murit la vârsta de 93 de ani, în anul 2019, lăsând moștenire lumii legile iubirii din constelațiile familiale.
La sfârșitul anilor 1970, Hellinger a părăsit preoția și s-a întors în Germania natală pentru a începe pregătirea în psihanaliză, terapie Gestalt, analiză tranzacțională, terapie de bază (țipăt), hipnoterapie, programare neurolingvistică și terapie de familie. El a căutat să distileze cele mai bune dintre aceste practici, incluzând, totodată, ceea ce învățase de la poporul Zulu din Africa de Sud, unde a fost misionar catolic timp de 15 ani.
La începutul anilor 1980, Hellinger a fost influențat de abordarea Virginiei Satir, prin procesul de reconstrucție a familiei, în cadrul terapiei de grup și de familie și, în special, de Psihodrama lui Moreno. Acesta a fost momentul în care Hellinger a început să folosească membrii grupului pentru a reprezenta un sistem familial. Ulterior, devine formatul de bază al metodei constelațiilor familiale. Constelațiile familiale au loc, de obicei, în grupuri. Dar se pot realiza și individual. După un scurt interviu cu facilitatorul, persoana care vine cu o temă personală de lucru alege reprezentanți pentru membrii familiei sale din cercul de participanți. Reprezentanții devin niște antene, primind informații de la sufletul de familie. Conceptul de „suflet de familie“ este similar cu ideea inconștientului colectiv, prin faptul că se referă la experiențe, credințe și modele comune care sunt transmise din generație în generație în cadrul unei familii.
Ce este sau ce înseamnă iubirea adevărată în viziunea ta asupra vieții?
Pentru mine, iubirea adevărată este răbdătoare și blândă. Nu invidiază, nu se laudă, nu este mândră. Nu dezonorează pe alții, nu este ușor înfuriată, nu ține evidența răului. Iubirea adevărată nu se bucură de rău, ci se bucură de adevăr. Întotdeauna protejează, întotdeauna are încredere, mereu speră, mereu perseverează. Iubirea adevărată nu dezamăgește și nu dispare, dar se întoarce sub altă formă. Iubirea adevărată este echilibru, ordine și include pe oricine. Iubirea adevărată respectă dreptul de alegere. Și mai cred că iubirea adevărată are ochii fetiței noastre.
℗PUBLICITATE
Care este perspectiva ta asupra traumei și cum definești trauma?
Trauma înseamnă rană. Exact așa cum corpul nostru poate suferi traumatisme, fie că este o fractură sau o plagă, tot așa și sinele nostru poate avea răni emoționale. Au și ele aceleași caracteristici precum cele fizice: sunt dureroase. Durerea poate avea intensitate mai mică sau mai mare. Iar rănile pot fi superficiale sau pot fi foarte adânci, deoarece încă din copilărie le purtăm în noi. Unele sângerează, altele sunt pansate de mecanisme de distragere a atenției, iar atunci când acestea nu mai sunt, bandajul este plin de sânge. Putem să acordăm o atenție exagerată durerii, alteori să o ignorăm. Unele răni emoționale pot fi acute, altele persistă în timp și devin suferințe cronice. Dar fiecare rană emoțională este importantă, indiferent de natura ei. Și știi de ce? Pentru că este a noastră! Trauma este ceea ce se întâmplă în interiorul tău sau cu tine, ca urmare a expunerii la situații traumatice. Este important să facem distincția dintre situațiile traumatice și trauma în sine, pentru că nu experiența traumatică se transmite de la o generație la alta, ci suferința părinților și a străbunilor, care n-a putut fi exprimată, văzută, înțeleasă și vindecată. Și așa se închide sinele sau sufletul și are loc o deconectare de corp. „O rușine de sine“, spune Gabor Maté. Se pierde conexiunea cu noi înșine și împiedică persoana să trăiască în momentul prezent.
Noua ta carte se numește „În adâncul sufletului“. Ce am putea descoperi în adâncul sufletului unui om?
Iubirea. Citind cartea mea În adâncul sufletului. Vindecarea prin metoda constelațiilor familiale, îți vei reaminti că, în esență, toți suntem iubire. Spun „reaminti“, deoarece, în copilărie, cu toții am simțit că suntem iubire.
Ce ți-a plăcut cel mai mult în procesul de scriere a cărții și care a fost partea cea mai dificilă?
Iubesc să scriu. Scrisul este activitatea care mă împlinește cel mai mult. Simt multă fericire atunci când scriu. Partea mai dificilă a fost să mă pun în starea de a scrie. Știi, una e să vrei să scrii și alta este să te pui în starea de a scrie. A fost necesar să mai îmblânzesc niște părți din mine care aveau nevoie de iubire din partea mea ca să mă pot alinia stării de a scrie. Dar acum știu că am avut nevoie să fac asta, deoarece, spre deosebire de prima mea carte, pe aceasta am scris-o mai mult din suflet și, poate, mai puțin din minte.
Cum ne ajută cartea ta în procesul de „vindecare a rădăcinilor“? Și ce implică acest proces, mai exact?
În noua mea carte, am folosit o analogie legată de stejari, pentru a se înțelege mai bine de ce avem nevoie să ne îndreptăm atenția și spre rădăcinile noastre. Povestea stejarului seamănă mult cu a noastră. Părinții noștri sunt rădăcinile noastre. La bine și la rău, ne-au dat viața mai departe. Așadar, această legătură firească între rădăcinile noastre și noi nu poate fi ignorată, indiferent de câte situații problematice am avea cu ei. De multe ori, vrem să ne dezrădăcinăm de ei, îi respingem, ne luptăm cu ei, apoi dăm vina pe ei. Dar părinții noștri sunt cei care ne-au dat viață, iar acesta este un truism. Chiar și atunci când credem că am atins independența mult căutată și dorită, purtăm prezența părinților cu noi de-a lungul vieții. Singura noastră responsabilitate este să căutăm lumina, așa cum face stejarul, pentru a crește și pentru a evolua. Creșterea noastră înseamnă și suferință. Pentru că ceea ce este nerezolvat cu părinții noștri nu dispare. Dar apare, inconștient, în relațiile noastre. Ceea ce am devenit azi, felul în care relaționăm unii cu alții, modul în care ne percepem pe noi înșine, sinele nostru corporal, încrederea în forțele proprii, stima de sine, felul în care ne manifestăm iubirea, cum ne alegem profesia, sănătatea, abundența, dorința de a avea copii sau nu depind, în mare măsură, de relația pe care o avem sau am avut-o cu părinții noștri.
Unul dintre mesajele tale din carte este tradus din limba zulu și sună în felul următor: „Doar prin voi devin eu“. Ce transmite, mai exact, acest mesaj pentru psihicul omului modern?
În limba zulu, o limbă africană, umuntu umuntu ngabantu înseamnă „Doar prin voi devin eu“. Semnificația acestei propoziții în triburile Zulu se datorează convingerii că prin strămoșii noștri devenim unici și ireversibili pe acest pământ. De aceea, în aceste comunități, onorarea strămoșilor este o tradiție care implică respectul și recunoștința față de aceștia, pentru contribuțiile pe care le-au adus familiile și comunitățile lor. În câmpul constelațiilor familiale, trecutul poate interacționa cu prezentul și cu viitorul, pentru că suntem o verigă din lanțul lung al generațiilor. Suntem legați prin gene de familia noastră, dar nu suntem condamnați să menținem traumele strămoșilor noștri. Ca să ne eliberăm de poverile moștenite în bagajul genetic, avem nevoie să căutăm cel mai simplu adevăr pentru toate ființele de pe acest pământ: adevărul iubirii. Atunci când ne supunem acestui adevăr, ne câștigăm libertatea. Acest truism simplu aparține adevărurilor tărâmului sufletului, iar recompensele sunt de nemăsurat. Pentru că noi moștenim atât de multe daruri de la strămoșii noștri de care, poate, nu suntem conștienți.
Spui, de asemenea, că viața cunoaște o singură direcție – înainte. Cum putem „traduce“ acest mesaj pentru a-l implementa în propria viață, atunci când totul pare prea greu și manifestăm o rezistență interioară față de proces?
Avem nevoie să renunțăm la speranța să fi avut un trecut mai bun. Pentru că abia atunci când nu ne mai dorim să fi trăit altfel trecutul nostru, putem spune, în sfârșit, că am făcut pace în noi cu el. Pacea în noi se face. Atunci când observăm că ne tot întoarcem în trecut, poate să ne întrebăm cine se întoarce: copilul interior rănit sau adultul din noi? De cele mai multe ori, copilul interior rănit se întoarce. Dar, de această dată, nu mai este singur cu emoțiile lui pe care nu le poate conține. Ești tu, lângă el, adultul care îi poți oferi tot ce nu au putut sau nu au știut părinții: să fie văzut, iubit, înțeles, protejat și apreciat. Consider că adevărata vindecare este atunci când ne luăm copilul interior rănit și părinții noștri în inimă, iar atunci nu doar înțelegem cu mintea, dar și simțim în tot corpul nostru că viața are o singură direcție: înainte.
Citește și:
- Interviu cu Alexandrina-Carmen Ene: Studiile de psihologie, formările în psihoterapie și doctoratul în psihanaliză nu au făcut decât să mă redea mie mai întreagă
- Între mit și adevăr cu Andreea Răducan: psihodrama
- #EpicTalk cu Emöke Tarján – Odată eliberați de trecut, devenim stăpâni pe propria viață
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
