Holocaustul reprezintă, pe scurt, uciderea a aproximativ șase milioane de evrei (indiferent de vârstă, cu predilecție din Europa), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, reprezentând o parte a „soluției finale a problemei evreiești“, un program de exterminare a evreilor, pus la punct și implementat de către regimul naționalist-socialist german, condus de Adolf Hitler. Holocaustul, însă, nu vizează doar evreii, ci și polonezii, negrii, homosexualii, cetățenii sovietici, prizonierii de război, martorii lui Iehova, rromii, dar și pacienții cu boli mintale, sau care prezentau un handicap fizic. Accederea lui Hitler la putere a reprezentat adoptarea unor legi (denumite Legile Nurnberg din 1935), ce presupuneau excluderea evreilor din societatea civilă și gruparea acestora în ghetouri, urmând ca în 1941, unități paramilitare să omoare două milioane de evrei, o practică fiind și camerele de gazare.
Anii de teroare, înfometare, boală, durere de tot felul, fie ea fizică, psihică, sau emoțională au lăsat amprente în sufletele și pe trupurile supraviețuitorilor, chiar dacă ne raportăm la o perioadă ce a avut loc în urmă cu aproximativ 70 ani. Leziunea fizică și psihică, sau, pe scurt, trauma profundă lasă urme bine impregnate asupra creierului oamenilor ce au trecut prin așa ceva, iar aceste schimbări pot fi lăsate, involuntar, moștenire și copiilor, dar și nepoților.
Prof. dr. Ivan Rektor (șef Centru Cercetare al Universității Masaryk) a studiat îndeaproape fenomenul și a constatat că trauma călătorește în timp și lasă răni adânci în urma sa. Studiul său s-a bazat pe analiza creierului a 56 persoane (dintre care 28 erau supraviețuitori ai Holocaustului, iar restul erau doar de experiment), cu o vârstă între 79-80 ani. Rezultatul a relevat faptul că cei care trecuseră prin această experiență devastatoare aveau, în medie, mai puțină substanță cenușie, în timp ce pentru persoanele ce aveau în timpul acelei perioade nefaste sub 12 ani, efectele erau mult mai agravate.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Dar lucrurile nu se opresc aici, rezultatele au mai subliniat că, în cazul copiilor și al nepoților supraviețuitorilor, există o reducere a conectivității în zonele din interiorul creierului, responsabile de emoții, stres și memorie. Însă acest studiu nu este singular, ci este un rezultat așteptat, întrucât răspunsuri aproximative s-au mai descoperit și în cazul soldaților din Războiul Civil din USA, atunci când copiii prizonierilor de război au fost mult mai predispuși să moară, comparativ cu descendenții soldaților ce nu fuseseră prizonieri. Un efect similar s-a mai întâlnit și în rândul copiilor născuți în perioada Foametei Olandeze, care, de asemenea, au suferit efecte fizice ce au fost transmise generațiilor viitoare.
℗PUBLICITATE
Profesorul susține că rezultatele studiului ar putea ajuta urmașii victimelor să primească terapie și, astfel, să le facă trecerea mai ușoară și mai blândă prin acest tumult post genocid. Totodată, resorturile folosite de către persoanele supraviețuitoare pot fi adevărate strategii în înțelegerea și disecarea acestor „moșteniri“ lăsate urmașilor, dar și chei de control în stabilirea rezilienței la stresul emoțional și psihic perceput la nivel cortical. Efectele Holocaustului și ale oricăror șocuri de acest fel nu au, așadar, ecouri doar asupra supraviețuitorilor, ci atât asupra copiilor, dar și asupra nepoților lor, de unde tragem concluzia că durerea și stresul nu pot fi doar pe o perioadă scurtă de timp, ci sunt modificatoare de ADN, iar procesarea experiențelor negative reprezintă o dovadă de respect față de supraviețuitorii înșiși, dar și față de cei ce i-au urmat.
Psihologul și psihanalistul francez, Serge Tisseron, în cartea „Secretele de familie. Cum se moștenesc traumele“, analizează microscopic impactul traumei, menționând că devreme ce vor exista aceste zguduituri emoționale, vor fi automat și secrete, deoarece, cu cât durerea este mai mare, cu atât identificarea unui interlocutor dornic de a asculta este mai mică (întrucât intensitatea durerii poate provoca modificări în personalitatea acestuia din urmă). Dorința de control reprezintă baza pe care se poate construi supraviețuirea, care vine, de altfel, în antiteză cu iluzia că păstrarea secretului ne dă voie să ne salvăm „eticheta“ personală, dar și a familiei. Terapia, în astfel de cazuri, este imperios necesară, „descusutul“ arborelui genealogic fiind punctul de pornire, în vederea stabilirii strategiei de salvare personală.
Umanizarea, blândețea, compasiunea și conectarea sunt atribute ce trebuie să ne urmărească, ca oameni, pe tot parcursul vieții, cu precădere în momentul în care fie cunoaștem, fie nu suntem familiari anumitor persoane din jurul nostru. Anumite comportamente pot avea, la bază, traume nerezolvate, care, nedeslușite, pot crea alte probleme, la rândul lor; afișarea cu inima la „vedere“ în fața unui specialist, duhovnic, sau persoană de încredere ușurează și fluidizează traiectul firesc de rezolvare a unei situații apăsătoare.
Cunoașterea trecutului familiei din care provenim, dar și înțelegerea și acceptarea acestuia ne pot poziționa cu o treaptă mai sus față de traumă, lucru care ne permite să o percepem și să o înfruntăm, dar și să putem trăi împăcați că am făcut tot ce se putea pentru a duce o viață liniștită, nebântuită de un trecut zbuciumat, rezultat, posibil, dintr-o politică aplicată nefiresc și inuman, independentă de dorința străbunilor noștri.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
