fbpx
skip to Main Content

Holy Father este un documentar care îți face pielea de găină de la primele secunde, prin povestea dureros de reală în care un tânăr (ce urmează a fi tată și a-și întemeia o familie) face tot posibilul pentru a crea o relație cu tatăl său absent (părinte care a pierdut conexiunea cu pruncul său, odată ce s-a făcut călugăr, la Muntele Athos). Planurile se suprapun natural, într-un firesc apăsător, iar ceea ce ne-a frapat foarte tare a fost însăși convingerea asupra puterii relațiilor. Mai exact, impactul pe care lipsa unor reacții din partea celor ce ne-au dat viață la aflarea unei vești (apariția unui copil) ne pot scădea strălucirea din ochi și din suflet. În toată această nebuloasă și lipsă de speranță a firului narativ, am apreciat totuși candoarea și calmul pe care îl are protagonistul față de tatăl „rătăcitor“, pe tot parcursul interacțiunilor. 

Dincolo de exemplul lor de viață, documentarul ne-a dus cu gândul la un șablon specific generației de copii proveniți din familii dezbinate, care au trăit departe de părinții care, în goana de a le oferi un trai mai bun, au uitat că dragostea nu poate fi cumpărată, iar depărtarea ne poate înstrăina și schimba traseul vieții, în moduri pe care nu le anticipăm.

Însă ce am știut cu siguranță, în urma vizionării peliculei, a fost să ne activăm curiozitatea și să încercăm să aflăm mai multe despre ce nu s-a văzut prin obiectivul regizorului Andrei Dăscălescu, realizând, împreună cu el, interviul de mai jos.

Menționăm că Holy Father a câștigat, anul trecut, premiul publicului la „Astra Film Festival“, precum și premiul juriului în cadrul „Festivalului de Film de la Sarajevo“, și poate fi vizionat pe platforma HBO Go.

Care este amintirea cea mai vie pe care o are regizorul Andrei Dăscălescu cu tatăl său, o amintire pe care nu ar vrea să o uite nicicând?

E cea despre care povestesc și în film: când tata m-a dus la școală, în ziua cu serbarea de Crăciun din clasa I. Era deja un lucru neobișnuit ca tata să facă parte din viața mea, să mă însoțească la școală. Când a început serbarea, el a dispărut. Imediat după aceea a apărut Moș Crăciun. Restul întâmplării, îl puteți bănui sau afla din film.

Cum îți amintești de plecarea tatălui tău, pe când aveai șase ani?

Nu îmi amintesc să fi existat un moment definit al plecării, pentru că el nu era niciodată acasă. Îmi amintesc că am suferit mult după televizorul color, la care mă uitam la desene animate și pe care l-a luat din casă, la divorț. Și îmi amintesc de un moment în care s-a întors. L-am găsit în scara blocului când am venit de la școală și, la început, nu l-am recunoscut. Avea barbă și părul mai lung și un buchet de flori în mână. Când a vorbit cu mine, am fugit și m-am încuiat în casă. Acela e un moment pe care îl regret, pentru că îmi imaginez cât a suferit el.

Te-ai îndoit vreodată de divinitate pentru că ți-a „răpit“ părintele la o vârstă foarte fragedă?

Răspunsul e „nu“, dar trebuie precizat că tatăl meu a luat drumul mânăstirii la mulți ani după divorț, așa că întrebarea nu e foarte corectă. Pot să recunosc că mi-am reconsiderat atitudinea față de preoți după ce a devenit și el unul; și, într-o oarecare măsură, și față de biserică, dar divinitatea, într-o formă despre care sunt convins că e dincolo de puterile mele de înțelegere, cred că „e acolo“.

Ce rol are credința în viața ta?

Cred că, dacă faci bine, găsești bine, iar dacă faci rău, găsești rău. Cred într-un echilibru universal. Simt, uneori, nevoia de a merge la biserică. Mi-e foarte dor și de Athos, unde am cunoscut câțiva călugări care mi s-au părut că sunt mai presus de noi, oamenii. E greu de înțeles și de explicat, și de aceea nici nu mă străduiesc prea tare.

Am văzut, în peliculă, reacțiile rudelor sau, mai precis, lipsa acestora, însă, în egală măsură, și pe a ta. De ce ai ales să nu-ți expui sentimentele în fața camerei?

Cred că reacția mea inițială se poate bănui din tonul vocii mele, din spatele camerei, în puținele replici din cadrul în care Paula își face testul de sarcină. De asemenea, cred că sentimentele mele sunt transmise de-a lungul filmului, căci tocmai asta e miza cinematografică: de a le transmite spectatorilor ce am simțit eu. Dacă întorceam camera spre mine de fiecare dată și îmi puneam reacțiile și sentimentele în cuvinte, cred că ar fi fost un film foarte prost.

Cât contează modelul parental în raport cu pregătirea venirii pe lume a propriului copil?

Nu știu, cred că un psiholog poate răspunde mai bine la întrebarea asta. Dar noi am simțit că în fața noastră e un hău, când am aflat că vom deveni părinți. Ca să fac o comparație profană, e ca și cum te-ai angaja la un job despre care nu știi nimic și, fără niciun training suplimentar, primești o sarcină importantă, de care depinde viața unor oameni. De unde o apuci? Probabil, primul gând a fost să ne îndreptăm spre părinți, doar că niciunul nu era aproape în acel moment și, mai grav, niciunul (dintre cei în viață) nu a fost aproape pe parcursul vieților noastre. Ne-am simțit foarte singuri și speriați.

Crezi că persoanele care provin din familii disfuncționale tânjesc după cămine în care iubirea să rămână cuvântul de ordine?

Vreau să cred că ăsta e un scop comun tuturor familiilor, nu doar oamenilor cu rădăcini în familii disfuncționale. Dar pentru noi cred că e o miză în plus, care poate ne ajută să trecem mai ușor peste momente de cumpănă.

℗PUBLICITATE



Ce părere ai despre persoanele care învinuiesc modelul familial al predecesorilor pentru incapacitatea de a-și clădi un cămin durabil?

Oricât de ciudat ar părea, cred că, cel puțin parțial, au dreptate. Din nou, aici cred că există specialiști care să studieze fenomenul, dar noi simțim pe pielea noastră că venim cu un bagaj ce nu poate fi abandonat ca prin minune, oricâte intenții bune am avea. Dar important e să facem cum putem noi mai bine, iar când dăm de greu, să depunem energie pentru a găsi soluții, nu a căuta vinovați.

Ai ales să transmiți emoție la cald, în stare pură. Ai avut tendința, la montaj, să editezi anumite pasaje, doar pentru a rămâne ale voastre, în familie?

Nu cred. De vreme ce am știut, încă de la început, că filmul se va încheia cu secvența în care copilul nostru se naște, cred că toate cărțile au fost la vedere, pe masă. Dar e un lucru interesant ce merită menționat: când tatăl meu a început să dea informații concrete despre ce s-a întâmplat în trecut, am realizat rapid că, de fapt, miza nu erau informațiile, ci disponibilitatea lui de a se deschide. Așa că l-am oprit din a intra în prea multe detalii, pentru ca nu mi le-am mai dorit. Asta s-a întâmplat acolo, pe loc, nu la montaj.

Ai parcurs un drum inițiatic pe muntele Athos, prin care ai ales nu numai să-l anunți pe tatăl tău (actualmente, călugăr) de faptul că va fi bunic, dar și pentru a căuta răspunsuri. Nu puteai face acest lucru utilizând tehnologia (așa cum ai procedat pentru socrii tăi)?

Din nou, cred că ăsta ar fi fost un film foarte prost. Eu eram curios de viața lui în Athos încă dinainte să aflu că voi deveni tată, așa că ideea unei vizite și a unui film au venit imediat după ce am filmat testul de sarcină. Și, având în vedere că mi-au trebuit două vizite și patru săptămâni în total, ca să recâștig puțin din relația tată-fiu, sunt convins că ar fi fost imposibil online.

Cum i-l vei descrie fetiței tale pe bunicul său?

Aici e simplu: o să poată să vadă filmul, să judece cu mintea ei. Ăsta cred că e un bonus foarte important al existenței filmului: că nepoții își vor putea cunoaște bunicul, chiar dacă el va alege să-și petreacă restul vieții în Athos.

Ați apucat să le faceți cunoștință, între timp?

Da, a fost într-o vizită scurtă, cred că pentru a-și reînnoi cartea de identitate. A fost o întâlnire plăcută, mai plăcută decât mă așteptam.

Simți că există îmbunătățiri în relația voastră, de când este bunic?

Nu știu dacă de când este bunic sau dacă de când am ajuns să petrecem timp împreună, dar da, cred că acum suntem puțin mai apropiați. Vorbim mai des, uneori pe video, vorbește și cu nepoata lui câteodată.

Intenționezi să-l inviți să vizioneze documentarul?

Mi-aș dori să vadă filmul într-o proiecție publică, cu spectatori, pentru a simți că e privit și primit cu căldură. Dacă asta nu va fi posibil, atunci mi-aș dori să-l vadă măcar cu mine, pentru a-i putea explica unele lucruri și a-i potoli unele temeri. Cred că va fi un film greu de vizionat pentru el, dar probabil că va înțelege demersul meu.

Cu ce sentiment ai vrea să iasă spectatorii din sala de spectacol?

Nu știu, dar câtă vreme spectatorii ies de acolo cu sentimente, și nu doar cu un alt film văzut, eu sunt mulțumit. Cred că mulți se vor regăsi în anumite elemente, poate și mai mulți vor empatiza. Pot să spun că majoritatea celor care au lucrat la film mi-au spus că au vorbit cu familiile lor mai mult decât o făcuseră în ani de zile. Deci cred că filmul are efectul ăsta, de a te face să reconsideri relațiile din propria familie, poate să mai dai o șansă acolo unde e posibil, să mai dai un telefon, dacă n-ai mai făcut-o de multă vreme.

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Back To Top
Caută