Omul, ca ființă socială, a învățat din cele mai vechi timpuri cum să relaționeze cu semenii săi și, mai ales, cum să rămână angajat în relație cu aceștia pentru a-și satisface nevoia de apartenență. „Oamenii sunt animale sociale, iar problemele psihice presupun incapacitatea de a te înțelege cu alți oameni, de a te integra în plan social, de a aparține unui grup și, în general, de a te pune la unison cu alți oameni“, afirmă Bessel Van Der Kolk în cartea sa, Corpul nu uită niciodată.
Cele mai vechi sisteme care s-au preocupat de bunăstarea mintală a omului, înainte de orice temelie științifică, sunt sistemele religioase. Iar unul dintre modelele echilibrului relațional și, implicit, al liniștii sufletești ne-a fost oferit cu două milenii în urmă de creștinism, prin rugăciunea mântuitorului nostru, Iisus Hristos: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.“ (Matei 6, 9-13)
Iertarea ocupă un loc de seamă în cele mai mari sisteme religioase ale lumii
Sistemele religioase centrale promovează valori care încorporează iertarea și prescriu modele generale care o facilitează. Astfel, în iudaism, creștinism și islamism, relația dintre Dumnezeu și ființele umane este echivalentă cu relația dintre cel care iartă și cel care este iertat. Oamenii sunt ființe supuse greșelilor și au nevoie de iertare divină, în timp ce Dumnezeu este entitatea supremă capabilă să acorde o astfel de iertare (McCullough & Worthington). La rândul lor, aceste sisteme religioase prescriu un mod de viață în care oamenii se iartă reciproc pentru a trăi în pace cu ei înșiși, dar și cu Dumnezeu.
Iertarea nu-și pierde deloc din importanță nici în alte sisteme de credință cum sunt budismul sau hinduismul. Budismul consideră că resentimentele pot fi dizolvate prin toleranță și compasiune, iar suferința personală a celui ce greșește, prin comportamente și acțiuni empatice față de semeni (Rye et al.). Hinduismul accentuează iertarea, considerând-o virtutea prin care putem accede la desăvârșire și realizarea de sine (Rye et al.).
Iertarea necondiționată contribuie la desăvârșirea ființei umane, după modelul divin
Creștinismul pune accentul cel mai puternic pe o formă specifică a iertării, iertarea necondiționată, îndemnându-ne să „întoarcem și celălalt obraz“, indiferent dacă cel care greșește aduce vreo reparație morală în relație sau nu (Peterson & Seligman). Astfel, creștinul accede prin iertarea aproapelui la propria lui mântuire, după modelul iertării divine. „În rugăciunea Tatăl nostru, iertarea omenească pe care o înțelegem este legată în mod indisolubil de nădejdea și cererea noastră ca Dumnezeu să ne șteargă și nouă păcatele noastre (…); însă El nu ne poate ierta datoriile dacă la rândul nostru noi le refuzăm altora iertarea, iar de aceea nu o putem primi nici de la Dumnezeu.“ (Von Balthasar)
Iudaismul, în schimb, valorizează iertarea, însă pune în lumină și contribuția celui care greșește pentru ca procesul iertării să își atingă scopul (Borowitz & Schwartz). Islamismul promovează, asemănător creștinismului, iertarea necondiționată, dar nu o aclamă ca fiind o condiție indispensabilă a desăvârșirii (Rye et al.).
Fără doar și poate, iertarea ocupă un loc fruntaș printre atributele persoanelor spirituale, dornice să se ghideze în viață după valori morale, însă felul în care operează, efectiv, acest concept în relațiile interumane a rămas mai puțin înțeles în practicile cu specific religios.
Din punct de vedere psihologic, iertarea este conceptualizată prin relaționarea cu alte constructe mai specifice
Acest proces al iertării, care implică o schimbare emoțională de la senzația de împovărare la cea de eliberare, poate prinde diverse nuanțe dacă tranzităm de la sfera religioasă la cea științifică.
℗PUBLICITATE
Cercetarea științifică asupra iertării a ieșit din obscuritate abia în primii ani ai secolului XXI, începând să arate o imagine mai clară a modului în care religia poate influența practica iertării. În ceea ce privește încercarea de a defini conceptul, cercetătorii au diferențiat, în primul rând, iertarea de grațiere, scuzare, negare și uitare. În general, iertarea presupune „reducerea răspunsurilor negative și producerea celor pozitive față de un eveniment, persoană sau grup.“ (Exline et al.)
Desigur că scuzele și reparațiile morale față de persoanele afectate de acțiunile noastre mai mult sau mai puțin voite au rolul de a contribui la restabilirea unui climat securizant în relație. Dr. Harriet Lerner, în cartea sa Psihologia iertării, consideră că greșeala asumată are putere vindecătoare pentru cel rănit: „«Îmi pare rău» se numără printre cele mai vindecătoare cuvinte pe care le-am putea rosti. Când sunt parte a unei scuze sincere, ele reprezintă cel mai mare dar pe care i-l putem face persoanei pe care am ofensat-o. Scuza noastră îl poate elibera pe cel rănit de mânia, amărăciunea, durerea care-l usucă de viață.“
Însă dacă punem exclusiv în mâinile partenerilor de relații vindecarea și liniștea noastră sufletească, avem mari șanse să rămânem blocați în așteptare, deoarece nu vom putea controla niciodată calitățile morale ale celor din jur. Puzzle-ul iertării rămâne incomplet fără a ne însuși propria putere și responsabilitate pentru vindecare.
Pe lângă echilibru relațional, iertarea este totodată și o izbândă personală
În literatura de specialitate găsim și o disociere între iertare și alte concepte conexe, cum ar fi reconcilierea, pe care simțul comun le-ar putea echivala cu ușurință. Însă reconcilierea, care presupune „restabilirea încrederii într-o relație interpersonală prin comportamente reciproce de încredere“ (Worthington), nu este o condiție sine-qua-non pentru iertare. Astfel, iertarea poate avea loc și în absența relației sau persoanelor care au comis o fărădelege (de exemplu, iertarea cuiva care este în închisoare sau a cuiva decedat sau poate chiar a unui fost partener abuziv).
Iertarea devine astfel și un proces intrapersonal, în care putem alege în mod conștient să ne întoarcem atenția înspre propriile răni și să ne îmbrățișăm curajos vulnerabilitatea. Făcând loc trecutului și experiențelor mai puțin confortabile din viața noastră, nu facem decât să ne oferim darul unei vieți libere și încărcate de sens.
Iertarea înțeleasă în multitudinea aspectelor sale este, fără doar și poate, o virtute care, odată cultivată în conștiința umană, asigură sănătatea trupului și, mai cu seamă, cea a sufletului. „Curajul de a cere iertare, precum și înțelepciunea și claritatea de a face asta cu chibzuială și pricepere se află chiar la baza relațiilor de leadership, de cuplu, de parenting și de prietenie; în plus, fundamentează și integritatea personală, precum și ceea ce noi numim iubire. Este greu de imaginat că există ceva mai important de atât“ – scrie autoarea Harriet Lerner în Psihologia iertării.
Articol publicat în Informația Zilei
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
