skip to Main Content
Iertarea și Învierea

Iertarea și Învierea

În unele situații, te râcâie pe dinăuntru senzația aceea care te împinge să-ți spui: „Măi, am făcut ceva rău…“ Acesta e cazul fericit. Se cheamă că te chinuie conștiința. (Nu tratăm aici cazul nefericit, fiindcă pentru asta e nevoie de un psihoterapeut, un preot sau un ghid spiritual – în funcție de preferințe.)

Să zicem, deci, că ai deschis ochii și-ai constatat că ești… în întuneric. Vrei la lumină, ai nevoie de aer și cauți căldura. Doar că, după ce ți-ai negat greșeala de trei ori înainte să cânte cocoșii, e necesar să-ți urci și tu Golgota personală, ca să-ți capeți iertarea.

Poate crezi că o scapi basma curată, dacă o iei pe scurtătură?! Să vedem câteva dintre multiplele opțiuni pe care le ai la îndemână: [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

1 Rostești „Îmi pare rău“ cu jumătate de gură, după care întrebi sfidător: „Dar de ce n-ai avut grijă de mine?“ (Asta, după ce te-ai dus cu iubita la petrecerea dată de șeful ei, te-ai îmbătat acolo și-ai făcut pipi în ficusul din living, sub privirile oripilate ale gazdei.)

Harriet Lerner spune în cartea ei, De ce nu vrem iertarea? Cum să vindeci marile trădări și micile supărări, că „«Îmi pare rău!» are mai multe fețe“. Și nu ți-ai cerut scuze cu adevărat, dacă, după ce ți-ai exprimat regretul, tu încă mai continui să vorbești. Așadar, scoate-ți din vocabularul iertării cuvinte precum „dacă“ și „dar“, deoarece o formulare bună pentru a cere iertare nu trebuie să fie despre tine. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

2 Spui „Uite ce-am făcut, dacă m-ai enervat! Mă aduci în stare să-mi pierd mințile!“ (Tocmai tu, tatăl lui, să-ți acuzi copilul că-i un diavol și jumătate, care-ți face vânt de pe stânca pe care stăteai așa de confortabil la soare, fără nicio anxietate!…)

E mult mai ușor să dai vina pe copil, care oricum crede că ceea ce trăiește el este normalitatea, că la fel sunt tratați copiii în toate familiile și că e ceva uzual ca tu, părintele, să-ți verși nervii în capul lui pentru tot ce nu merge în viața ta. Simte că ceva nu-i tocmai în regulă, dar nu știe cum să-și pledeze cazul. Ce ne spune dr. Lerner: „Suntem responsabili de propriul comportament. Iată aici o mostră de scuză mistificatoare. În loc să fie făcut responsabil pentru propriul comportament, [copilului] i se cerea să-și asume responsabilitatea pentru reacțiile celuilalt.“ O povară cu care e greu de trăit și pe care copilul o va lua pe umerii săi plăpânzi, ducând-o, ca Sisif, până la maturitate.

Dar să presupunem că ești de partea cealaltă a baricadei – ai primit un afront și ți se cuvin niște scuze. (Care nu se mai arată odată!…) [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

3 Spui cu multă îndreptățire: „Tu nu-ți ceri scuze niciodată din proprie inițiativă!“ Iar când partenerul tău răspunde pe un ton sec (cam la fel ca prietenosul papagal gri african): „Îmi pare rău!“ – tu comentezi: „Asta n-a fost o scuză adevărată. Spune-o din nou și fă-o ca lumea!

Nici nu e foarte clar care dintre voi zgârie mai încordat craca pe care stați amândoi. Tu, că i-ai luat la întrebări scuzele, pregătită să i le toci mărunt cu satârul, până-l desființezi?… Sau el, care-i atât de rigid blocat în perfecționismul lui de bărbat „adevărat“, încât mai degrabă te-ar lăsa să-i smulgi dinții cu patentul, decât să articuleze niște scuze sincere? Lerner ne dezvăluie în cartea ei cum arată viața secretă a celui care nu-și cere niciodată scuze: „Perfecționistul merge pe sârmă, deasupra unui canion în care s-a prăbușit stima lui de sine. Pentru a oferi o scuză serioasă, trebuie să aveți tăria lăuntrică de a vă permite să vă simțiți vulnerabili.“ [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

4 Te rostogolești pe ușa băii, țipând ca din gură de șarpe: „Ți-am spus de o mie de ori să lași colacul înapoi pe vasul de WC!!!“ (În acest moment, toți vecinii au aflat că tu, având o imperioasă nevoie primară, te-ai aruncat în vasul salvator și, din neatenție și gabarit prea scăzut, ai căzut la propriu undeva, foarte jos, învinețindu-ți niște părți moi.)

Sigur, mai bun ar fi fost un masaj… Dar, după cum ai început, nu vei primi așa ceva. Prin urmare, dacă tot ai făcut-o lată, continui prin a vorbi despre criteriile de igienă, necesitatea bunei-cuviințe, avantajele vieții de parteneriat, pacea în lume și soarta planetei. Când termini, constați că se aude o liniște deplină. Iată ce ne spune Harriet Lerner, această autoare incredibil de sinceră și de înțeleaptă: „Dacă vă străduiți să ajungeți la inima unui interlocutor care nu se scuză defel sau care este defensiv ori dificil, țineți minte că vorba prea lungă îl va face să nu vă mai asculte. Oamenii asimilează foarte puține informații, atunci când nu vor să audă ce spuneți.“ [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

5 Ai stabilit o conexiune directă cu Divinitatea și te rogi cu ardoare în fiecare seară, înainte de culcare: „Doamne, fă-l să vadă cât de mult rău mi-a făcut… Ce nevastă bună am fost! Cum îl așteptam eu cu cina caldă și rufele spălate… Nemernica aia o să-l toace de bani! Doamne, fă-o să-i ia mașina și casa (că tot nu mi le-a dat mie), apoi să-l părăsească!… Lui să-i cadă părul, să devină burtos și să-l îndoaie gravitația în zona cu bijuterii…“ (Desigur, ai omis partea în care tu, când nu luai Prozac cu pumnul, spărgeai lucrurile din casă – pe care tot el le plătise.)

Există niște motive pentru care nu-ți poți ierta fostul soț, după cum ne spune dr. Lerner, în cartea ei, De ce nu vrem iertarea? (Și e foarte posibil ca sentimentele lui să fie reciproce.) Dar trebuie să înțelegem că „relațiile nu sunt un soi de competiție în care cel care pleacă primul (sau ia cele mai multe bunuri) iese învingător. Furia ne menține vie iluzia că, într-o zi, celălalt se va schimba așa cum ne dorim noi. Nici nu se află acest sentiment sub controlul nostru integral. Unii oameni se vor purta urât și nu-și vor cere scuze, nu vor îndrepta răul făcut și nici nu le va păsa de sentimentele altora. În timp ce voi vă frământați în legătură cu lucrurile îngrozitoare pe care fostul partener vi le-a făcut și vă simțiți tot mai mizerabil pe parcurs, persoana care v-a rănit poate petrece o zi fabuloasă pe plajă. Asta înseamnă să acceptăm că partea ofensatoare nu va veni în veci să se scuze. Dacă vrem să scăpăm de mânie și ură, e necesar ca noi să renunțăm la iluzia că puteam avea un trecut diferit și la fel să îndepărtăm și speranța unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viața din prezent.“ [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Poate că e momentul să învățăm cum să cerem și să oferim iertare. Cartea lui Harriet Lerner ne deschide calea. Acum, în prag de Înviere, să deschidem ochii spre lumină și să spunem:

Iartă-mă, că n-am știut ce fac!

Ioana Chiriță

Ioana Chiriță este marketing editor, cu o experiență de 20 de ani pe piața editorială din România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută