Trăim vremuri în care ni se spune că „totul este posibil“, că avem capacități miraculoase pe care nu știm să le folosim, însă când ajungem la partea despre „cum devine totul posibil“ e destul de ușor să ne rătăcim printre multitudinea teoriilor și practicilor spirituale promițătoare de „lumină“ și „adevăr“ și, poate cel mai ademenitor dintre toate, de „eliberare de suferință“.
Viața pe pământ lipsită de suferință este un target la fel de idealist ca și mitul „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“. Se vorbește despre spiritualitate modernă, psihologie modernă, toate în acord cu noile nevoi ale omului modern, printre care și aclamata dorință de a trăi fără suferință. Pe cât de tentant este acest deziderat, pe atât de departe este de legile naturii. Suferința (durere fizică sau morală) este parte inerentă a oricărui proces de creștere și transformare. E suficient să ne gândim la modul în care un copil vine pe lume.
A încerca să eliminăm total durerea din viața noastră e ca și cum am vrea să trăim o viață fără simțuri. Iar o viață fără simțuri este o viață lipsită de orice protecție împotriva pericolelor reale. „Durerea este un semnal, un mijloc de apărare al organismului, având drept funcție să facă să înceteze excitația periculoasă. Ea este preventivă, deoarece permite diferențierea a ceea ce este nociv de ceea ce nu este nociv, precum și educativă: copilul mic care se arde ușor la flacăra unui chibrit va evita mai târziu să se joace cu focul“ (Larousse, „Dicționar de psihologie“).
Paradoxal, raportarea la obiective nerealiste este o sursă de suferință
De ce omul tânjește totuși spre o viață lipsită de durere și încearcă cu tot dinadinsul să o evite? Confuzia ar putea apărea din faptul că punem din capul locului semnul egal între durere și traumă, care presupune un eveniment de o intensitate foarte mare în viața individului, ce depășește posibilitățile sale de adaptare. Așadar, conceptul de durere, suferință este un concept ce suportă grade diferite de intensitate și care poate fi privit ca pe un continuum între doi poli, unul cu rol adaptativ (durerea ritmurilor naturale, firești, de creștere) și unul cu rol dezadaptativ (durerea de intensitate extremă). Astfel, felul în care ne raportăm la acest concept, al suferinței sau durerii, ne influențează în mod direct percepția asupra lui. Credința că putem elimina total durerea din viața noastră este o percepție nerealistă care nu rămâne lipsită de consecințe.
Una dintre consecințele strădaniei de amorțire a simțurilor, pentru care plătim un mare preț psihologic, este distanțarea de universul nostru emoțional. Emoțiile sunt parte integrantă a ființei umane. La fel este și rațiunea, precum și latura spirituală, credința în divin, care e nevoie să fie armonios integrate într-un întreg. Oricare din aceste trei dimensiuni este afectată dintr-un motiv sau altul provoacă un dezechilibru psihic.
Reprimarea emoțiilor afectează relațiile interumane
A nu mai fi în contact cu propriile noastre emoții creează o puternică disonanță în personalitatea noastră. Ajungem să deviem de la esența noastră, creând o imagine falsă despre noi înșine, o imagine care pare să fie funcțională în societate, însă înăuntrul nostru rămâne un mare gol, un vid emoțional. Continuând să ne hrănim doar imaginea, „persona“ cum o numește Jung, creștem de asemenea și vidul emoțional care ajunge să-și caute refugiu în comportamente nesănătoase. Și e de la sine de înțeles unde ne duce în timp această stare a lucrurilor. Dincolo de faptul că ne periclitează sănătatea fizică, ne afectează și pe plan relațional. Relațiile cu oamenii rămân doar la un nivel formal atunci când suntem în incapacitatea de a ne recunoaște emoțiile și de a le transmite celor din jur.
℗PUBLICITATE
Conexiunile interumane autentice se creează doar atunci când știm să ne comunicăm nevoile. Omul este o ființă socială care are nevoie să primească ajutor și să ofere la rândul lui. Copilul mic nu are nicio șansă să supraviețuiască fără ajutor. Instinctul de întrajutorare este parte din noi. Amorțirea simțurilor de care vorbeam mai devreme vine din păcate și cu amorțirea instinctelor. Tot mai multe experimente sociale arată, din păcate, că realitatea în care trăim este profund afectată la acest nivel, la nivelul umanului, al firescului. Oamenii trec indiferenți pe lângă cineva care are nevoie de ajutor. Odată cu amorțirea simțurilor, ne-am amorțit și valorile. Unde s-a pierdut curajul? Care mai rămâne diferența între o mașinărie supertehnologizată și om? Tocmai emoțiile care fac ca nicio inteligență artificială să nu poată egala natura umană ni le amorțim? Simțurile sunt cele care ne oferă statutul incontestabil de a fi umani. Îndepărtarea de simțuri ne dezumanizează.
Dezechilibrul psihic, teren fertil pentru fantasme
Tocmai pe un fond al instabilității psihice își fac loc iluziile și fantasmele unei vieți ideale, lipsită de durere și de suferință. Mesajul de față nu se dorește nici pe departe a combate diversele teorii și practici spirituale. Semnalul de alarmă vine înspre a ne păstra echilibrul psihic și a nu-l vinde pe iluzii. E o mare provocare să facem alegeri sănătoase pentru noi într-o lume din ce în ce mai ofertantă pe toate planurile. O alegere sănătoasă pentru noi înseamnă ceva ce putem integra în viața noastră fără a ne destabiliza. Dacă o practică nouă, un obicei nou ne adâncește prăpastia între imaginea noastră din societate și felul în care ne simțim noi cu adevărat, înseamnă că fie nu e bună pentru noi, fie nu suntem încă noi la nivelul de conștientizare în care putem face acea schimbare.
Schimbarea nu se întâmplă peste noapte
Obiectivele noastre sunt realiste atunci când sunt în acord cu istoricul și contextul vieții noastre. Să-i luăm drept model pe călugării budiști care meditează într-o zi cam câte ore stăm noi la serviciu și să încercăm să atingem performanțele lor e complet nerealist. Desigur acest exemplu poate fi unul extremist însă are menirea să ne stimuleze conștientizarea asupra acestei realități. Schimbările, noutățile se cer a fi clădite pas cu pas, oricât de tentantă ar fi ținta finală. A o apuca pe calea scurtă ne conferă doar iluzia unui succes, în realitate poate fi doar un succes pe termen scurt, fără trăinicie, ca și orice alt edificiu fără fundație, însă cu costuri pe alte planuri.
Educația, scut împotriva dezumanizării
Dincolo de nevoia de schimbare a sistemelor nefuncționale în contextul vieții sociale, ne revine responsabilitatea să ne autoeducăm ca adulți, în permanență, pentru a ne îmbunătăți mediul în care trăim. Este cea mai eficientă măsură pe care o putem lua atunci când efectele unui fenomen dezumanizant se materializează în orori abominabile, cum este cazul din Caracal ce a zguduit întreaga țară. Este tardiv să îndreptăm degetul într-o direcție sau alta. Însă avem obligația morală să schimbăm ceva.
La nivel individual, o schimbare de atitudine imperios necesară în zilele în care trăim este să ne reconectăm cu propriile noastre emoții și cu propriile instincte, să nu mai fugim de ele. Acestea sunt gardienii noștri fideli. E timpul să-i scoatem la lumină și să le redăm misiunea. Ne-au ajutat să supraviețuim milioane de ani, acum e timpul să ne ajute să ne recâștigăm umanitatea.
Articol publicat în ziarul Informația zilei
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
