Am rolul de părinte de aproape 12 ani. Este un rol în care am intrat fără o pregătire prealabilă, și – lucru valabil pentru mulți dintre noi – este un rol pe care îl învăț pe măsură ce mi se întâmplă, parcurgând fiecare etapă. De-a lungul timpului, dinamica familiei mele a traversat diverse etape, unele resimțite mai lin, iar altele mai dificil, fie că a fost vorba de stadiile de dezvoltare ale copiilor, caracterizate de ocazionale ieșiri nervoase ori accese specifice pubertății, fie că ne-am confruntat cu o boală sau cu pierderea unui bunic ori a unor animale dragi de companie, fie că au fost tranzițiile de integrare la grădiniță sau la școală, de adaptare într-o nouă casă, un alt oraș sau o altă școală. Toate aceste treceri de la o etapă la alta sunt de multe ori însoțite de comportamente manifestate cu multă dramă, la mine în familie: cu lacrimi și țipete, cu retrageri și trântit de uși, cuvinte furioase șoptite printre dinți.
Am citit în nenumărate studii (și am resimțit deplin și pe pielea mea) că aproape toate tranzițiile sunt caracterizate de confuzie și haos, dar și că sunt presărate cu multe îngrijorări și teamă, din cauza incertitudinii a ceea ce urmează. Per ansamblu, sunt perioade în care distresul poate urca până la cote alarmante. Cel mai adesea, felul în care copiii mei dau semne că le este greu constă exact în manifestarea unor comportamente ce devin tot mai greu de tolerat de către noi, părinții lor. Iar atunci când lor, copiilor, le este greu, ceea ce le trebuie cel mai mult este prezența conștientă, atenția exclusivă și implicarea activă din partea noastră – toate în doze specifice, direct proporționale cu dificultatea pe care o traversează copilul în aceea etapă.
Iată câteva aspecte de care să ținem cont, pentru a naviga cu bine prin apele tulburi ale tranzițiilor.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Să vedem ce se află dincolo de comportamentul dificil
Orice comportament dificil al copilului – o criză cu țipete, un plâns pe înfundate, răbufniri, răfuieli și cuvinte jignitoare, atitudini sfidătoare, încălcări de reguli cu bună știință, minciuni, retragere și refuzul comunicării etc. – toate indică o strategie a celui mic de a se adapta unor trăiri interioare. De aceea ne ajută să înțelegem ce emoții se ascund în spatele acestor comportamente; adesea, vom găsi acolo multă frică, furie, frustrare, gelozie, tristețe, nesiguranță, deznădejde. Odată identificate și validate emoțiile, putem merge și mai în profunzime, să înțelegem care sunt nevoile ce mocnesc ca un combustibil sub aceste emoții. Abia atunci putem spune că am ajuns la cauza dificultății care determină acel comportament greu de tolerat. Având grijă de nevoia ce se cere a fi împlinită, reușim astfel să liniștim emoțiile și, prin urmare, comportamentul spinos se va netezi.
De la reactiv la receptiv
Trecerea de la starea de reactivitate la starea de receptivitate se face printr-un efort de calmare a acelei părți din creierul nostru numită sistem limbic (responsabil cu inflamarea emoțiilor în corp). Atâta vreme cât emoțiile sunt la cote înalte în corpul nostru, vom fi într-o stare de reactivitate, pentru a putea „supraviețui“ momentelor dificile pe care le trăim. Domolirea propriilor emoții este absolut necesară pentru a intra într-o stare de receptivitate față de emoțiile copilului, astfel încât să îi putem oferi un spațiu suficient de sigur de a-și manifesta trăirile, fără să resimtă o amenințare și din partea noastră. Ne străduim să conținem aceste emoții dificile ale copilului – manifestate prin lacrimi de crocodil, prin bolboroseli tânguitoare sau cuvinte tăioase – menținându-ne vie curiozitatea de a înțelege ce este în spatele tuturor acestor trăiri. Folosindu-ne de ascultarea activă, întrebăm: „Și ar mai fi ceva de zis, legat de asta…?“ până când subiectul se epuizează. În tot timpul acesta, validăm emoțiile copilului și arătăm empatie față de dificultatea prin care trece. Abia după ce am trecut prin toată această „Vale a Plângerii“, începem să ne uităm împreună la obiective, la ce avem de schimbat sau de învățat, după care îi putem însoți în găsirea soluțiilor. Câteodată, pentru ca cel mic să se simtă mai bine e suficient doar să trecem împreună prin momentele de reactivitate, fără a mai fi nevoie să parcurgem împreună și etapa de căutare a soluțiilor.
℗PUBLICITATE
Să ne păstrăm consecvenți, dar nu rigizi
Este important să menținem cât de mult putem rutina și regulile familiei (mai ales în vremurile de tranziție), deoarece acestea le oferă copiilor o structură care să îi ghideze, un sens și o ordine, într-o perioadă caracterizată și de mult haos. Știu că e posibil să tindem de multe ori să fim mult mai permisivi, mai toleranți și să trecem mai ușor cu vederea încălcarea limitelor sau nerespectarea regulilor de către copii. Și e în regulă să facem asta din când în când, însă este important ca această permisivitate să nu devină o nouă regulă. Să ținem minte că, în vremurile dificile, ajută în mod deosebit să avem un ton blând de atragere a atenției atunci când „se sare calul“ și să avem suficientă înțelegere atunci când se cere (sau nu se cere) permisiunea de a ignora anumite rutine sau reguli. Putem cădea de comun acord cu copiii asupra unor excepții de la o anumită regulă, până când trecem de o anumită etapă dificilă, însă e bine să specificăm clar și ferm că aceasta e o situație excepțională, iar regula va fi reinstaurată imediat ce se va încheia această perioadă.
Cât mai mult timp petrecut împreună
La noi în familie, când unuia dintre copii îi este dificil, ne regrupăm pentru a-i fi alături și a petrece cât mai mult timp în compania lui. Și aici nu mă refer la intervalele petrecute în mod obișnuit (care se întâmplă firesc zi de zi, în dinamica familiei); mă refer la acel timp dedicat și exclusiv petrecut în conversații lungi, jucându-ne jocurile care îi plac cel mai mult, mergând în locurile lui preferate, implicându-ne în activitățile sale de interes. Facem asta pe rând, câte un părinte cu câte un copil sau facem asta toți odată. Timpul astfel petrecut împreună, cu implicare și cu multă atenție și afecțiune, este atât de prețios tocmai pentru că în acest mod se împlinesc cele mai importante nevoi umane: de a fi iubit, de a fi văzut și ascultat, de a fi acceptat, de a simți că ești valoros.
Ne pregătim, informându-ne
Ceea ce am observat că ne ajută pe toți să reducem din incertitudinea a ceea ce va urma este să ne informăm pe cât posibil despre următoarea etapă, să ne pregătim astfel încât să știm la ce să ne așteptăm. Oricât de puțină predictibilitate am aduce în viața noastră, aceasta e utilă pentru a liniști anxietatea și posibilele scenarii cu tentă catastrofală pe care am fi tentați să ni le creăm. Îi informăm și pe copii (pe cât de mult putem), legat de perioada cu potențial dificil pe care o vom parcurge. Le împărtășim – desigur, trecând printr-un filtru – și posibilele noastre gânduri de îngrijorare, însă avem în vedere mereu să păstrăm vie speranța că va fi bine în cele din urmă, încrederea în forțele noastre și convingerea că este doar o etapă care, oricât de dificil s-ar putea resimți, tot va trece.
Magia răbdării
Am lăsat la urmă răbdarea, tocmai pentru că ea e prima care se poate pierde atunci când facem trecerea de la o etapă la alta, ființa umană având nevoia firească de a ajunge cât mai repede la o stare confortabilă. Nu ne naștem răbdători, însă ne putem antrena răbdarea. Și în familia noastră, unora ne este mai ușor decât altora să manifestăm răbdare. Prin răbdare, învățăm să acceptăm situații dificile și să fim mai buni unii cu ceilalți, atunci când dăm de greu și riscăm să avem comportamente mai greu de tolerat de către ceilalți. Tot prin răbdare, reușim să ne domolim impetuozitatea, pentru a găsi farul și a naviga spre el. Pe mine mă ajută să îmi imaginez răbdarea ca pe o barcă de care ne agățăm ca să supraviețuim până ce trece furtuna. Mă ajută și să-mi amintesc că, deși barca va pluti de multe ori în derivă, în cele din urmă ne va scoate la mal.
Partea bună a lucrurilor este că, oricât de dificile ar părea aceste etape de cumpănă, ele trec – așa cum trece totul pe lumea asta. Intensitatea trăirilor se astâmpără, confuzia se risipește, haosul se așază într-o ordine a noii etape pe care începem s-o parcurgem ceva mai pricepuți, mai maturi, mai rezilienți. În cele din urmă, tocmai aceste perioade de cumpănă care ne provoacă atât de mult sunt în realitate niște oportunități foarte bune de maturizare și de transformare, din care ieșim mereu mai uniți.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
