Viena, capitala Austriei și orașul lui Sigmund Freud, a fost locul în care, în perioada 17-19 mai, psihoterapeuți de cuplu din peste 23 de țări ale lumii ne-am dat întâlnire, pentru a purta un dialog global despre manifestarea iubirii în viața omului modern și despre dezvoltarea unor programe transculturale care să crească nivelul de inteligență relațională al omenirii.
Conferința Internațională Imago este organizată anual pe unul dintre cele patru continente ale lumii, iar vedetele acestei ediții au fost dr. Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, doi dintre cei mai apreciați psihoterapeuți americani ai zilelor noastre, și autori ai mai multor cărți, printre care și bestseller-ul „Împreună la bine și la greu: zece adevăruri salvatoare pentru relația de cuplu”.
Una dintre ideile-cheie ale discuției a fost evidențierea faptului că în secolul vitezei 5G este mult mai ușor să manipulezi un partener, decât să îl înțelegi. Mai precis, modul în care ne trăim viețile (mereu aflați în goana după senzațional și inedit), ne vlăguiește de energie în exprimarea curiozității față de partenerul de cuplu; tot mai mulți dintre noi uităm cât sunt de importante întrebările simple și deschise adresate omului alături de care am ales să ne întemeiem o familie. Deși instrumentele inteligente de comunicare au devenit parte integrată din funcționarea noastră de zi cu zi, adesea, alegem să nu le folosim și în relația cu partenerul sau partenera. Ne amăgim cu impresia că dacă este o iubire adevărată ar trebui să funcționeze de la sine; că dacă celălalt este alesul acest fapt s-ar dovedi prin modul în care ne face să ne simțim.
Oarecum, devenim tot mai tentați să plasăm fericirea noastră în responsabilitatea omului de alături și să credem că știm totul despre acesta, dar că în ochii săi rămânem un mister. Iar pentru că suntem ființe sociale, cu o nevoie înnăscută de a fi angajați în relații, ajungem să confecționăm cognitiv diferite strategii prin care (in)conștient ne manipulăm partenerii, încercând astfel să-i „obiectificăm“ și să-i dezumanizăm, în loc să facem loc, în mintea și în inima noastră unor momente zilnice în care să comunicăm în așa fel încât să auzim și să ne simțim auziți. În mod paradoxal, ambii parteneri sunt însetați de nevoia de a fi înțeleși, dar niciunul (sau aproape niciunul) nu mai are timp să asculte, să-și exteriorizeze curiozitatea sau să caute să înțeleagă sensul din spatele comportamentelor celuilalt. Iar acest lucru se întâmplă în condițiile în care până și psihologia simțului comun ne arată că fiecare comportament (oricât ar părea de irațional, din prisma unei analize incomplete sau superficiale), are în culise o serie de nevoi care odată văzute și auzite, au mult tâlc.
Ambiguitatea pierderii a fost, de asemenea, un subiect al dezbaterilor dintre psihoterapeuții de cuplu. Acest concept descrie durerea emoțională pe care o trăim fiecare dintre noi, pe măsură ce jumătatea noastră se implică în activități online, fiindu-ne alături doar fizic. Lipsa de conectare psihologică și de comunicare conștientă fac ca omul modern să resimtă o pierdere emoțională înainte ca aceasta să se fi produs și în plan fizic. Iar acest fenomen activează extrem de multă anxietate (acea stare despre care dr. Harville Hendrix spune că este principala problemă de sănătate mintală a zilelor noastre). Trăirea inconfortabilă și mistuitoare (angoasa) ne face să ne simțim singuri într-o lume în care, aparent, suntem conectați 24 din 24, însă ajungem să ne pierdem stima și prețuirea de sine din cauza faptului că lipsa atenției ne poate împiedica să simțim că existăm.
Din toate timpurile, ființa umană este configurată pentru a crește și a trăi în relații – iar atunci când aceste cuiburi psihologice devin lipsite de energie și vitalitate, ne cuprinde disperarea și tot ce ne mai rămâne sunt incertitudinea, nesiguranța și îndoiala de sine. Această ambiguitate a pierderii este și rezultatul unei lipse cronice de angajament în dinamica cuplurilor moderne; iar atunci când vorbim despre un contract social (din punctul de vedere al psihologiei relaționale), ne referim la alegerea pe care o facem, zi de zi, în mod intenționat și conștient pentru a hrăni relația de cuplu, cu atenție și implicare. Alegem să facem asta chiar și atunci când suntem epuizați sau stresați, sau indiferent de cât de atrăgătoare ar părea alte persoane cu care ni se intersectează drumurile. De asemenea, optăm să ne exprimăm angajamentul față de relație, chiar și atunci când partenerul are nevoie de atenția noastră, iar noi suntem preocupați de o serie de alte activități care par să fie prioritare. Atunci când transformăm legătura cu partenerul într-o prioritate și ne comportăm congruent cu valoarea aleasă, ajungem să cultivăm încrederea și să ne dovedim loialitatea în cuplu.
℗PUBLICITATE
Nu pune nimeni la îndoială faptul că un astfel de legământ poate părea extrem de dificil (pentru că este ca și cum am alege voit să ne punem toate ouăle în același coș), dar este o postură extrem de vulnerabilă, care, fără acest curaj asumat și acest angajament exprimat, iubirea nu va putea supraviețui în era transformării speciei homo sapiens.
Vulnerabilitatea conștientizată și asumată creează încredere, iar aceasta este oxigenul de care relația are nevoie pentru a respira. Alegerea angajamentului înseamnă și acceptarea partenerului de facto și renunțarea la a-l transforma în amantul din gândurile noastre. Totodată înseamnă să-l alegem pe celălalt, din nou și din nou, pentru că ceea ce poate face ca o relație să funcționeze este decizia de a face ca acea legătură sentimentală să funcționeze. Iar acest fapt ar putea implica și renunțarea la a mai face comparații negative între partener și alți semeni de ai noștri, reali ori imaginari. Și încă un lucru ce trebuie punctat este că acei parteneri care sunt, cu adevărat, angajați unei relații, nu vor amenința cu despărțirea și nici nu vor fi pe picior de plecare.
Iar un al treilea subiect major al conferinței de la Viena a vizat unul dintre cele mai mari mituri cu privire la relațiile de cuplu, mai precis cel a partenerilor care nu se ceartă niciodată și teoria, conform căreia, dacă nu au de abordat subiecte de conversație dificile, înseamnă că aceștia se află într-o relație „bună“. Realitatea științifică ne arată, însă, altceva; mai precis, conflictele sunt necesare deoarece, în mod inevitabil, din cauza diferențelor semnificative care adesea există între parteneri, iar obiectivul final al acestora nu este uniformizarea sau renunțarea la sine, ci înțelegerea și acceptarea reciprocă. Gestionarea eficientă a conflictelor ne poate ajuta să ne cultivăm, din ce în ce mai mult, ceea ce numim iubirea și angajamentul față de relație. Desigur că mereu ne rămâne și posibilitatea de a scrie finalul relației respective, dar multe dintre aceste probleme călătoresc cu noi, reîncarnându-se în următoarea relație, până vom învăța să le gestionăm, într-o manieră inteligentă din punct de vedere relațional. Astfel, concluzia cercetătorilor din domeniul vieții de cuplu este destul de clară, și anume că marele avantaj al cuplurilor care învață să-și gestioneze conflictele, este acela de a ne oferi oportunitatea de creștere psihologică și de dezvoltare a intimității. Conflictele îi pot apropia pe cei doi, dacă aceștia îndrăznesc să aleagă curiozitatea unul față de celălalt. Sunt câteva întrebări pe care ar trebui să le păstrăm vii în minte, printre care identificarea necontenită a nevoilor și speranțelor celuilalt din partea mea.
A iubi pe cineva cu adevărat înseamnă a adora fiecare parte componentă a acelei persoane, dar și acceptarea acesteia, fără a ne ghida de o serie interminabilă de precondiții sau determinări.
Dacă se ajunge, însă, într-un impas relațional, soluția șablon aplicabilă este exprimarea inteligenței relaționale, prin practicarea unui dialog conștient.
Schema implică stabilirea temporală și spațială a discuției, alegerea priorității vorbitorilor în cadrul dialogului, ascultării conștiente (lipsite de judecată critică), precum și acceptarea a cel puțin două perspective valide asupra aceleiași realități, fără a alege versiunea confortabilă în care-l atacăm pe celălalt pentru ceva ce a făcut sau nu a făcut, asumându-ne, astfel, responsabilitatea față de ceea ce nu funcționează. Momentul culminant îl reprezintă, fără doar și poate, dorința de a repara, prin exprimarea regretului și a scuzele aferente, prin recunoașterea faptului că suntem indivizi cu trăsături de caracter diferite, iar dacă simțim că avem nevoie de mai mult sprijin, este important de știut că există ajutor de specialitate, în România existând o rețea întreagă de psihoterapeuți de familie și cuplu, conectați, în mod constant, la descoperirile și progresele științei internaționale.
Articol publicat pe platforma Republica
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
