Skip to content

Copilul interior… încă de când mi-am început studiile în psihologie, ceva din interiorul meu îmi spunea că nu e suficient să survolăm. Nu! Ci trebuie (cu necesitate dacă vrem să ne vindecăm) să ajungem acolo unde a început totul. Unde am suferit, unde am învățat să iubim, să ne fie frică, să ne îndoim, să relaționăm, să cunoaștem lumea, viața și pe noi înșine. Copilul interior se referă la bagajul nostru emoțional de răni și vânătăi, pe care îl ducem cu noi din copilărie, ca pe acea jucărie de pluș ruptă, murdară și deja urâtă de care copilul nu vrea să se despartă pentru că îi este atât de familiară, atât de importantă, din viața lui. Acest bagaj începe să ne încurce de la o anumită vârstă și dacă nu scăpăm de el ne poate sabota relațiile de prietenie, romantice, de familie, profesionale.

Acest concept a apărut de-a lungul timpului în diferite teorii și forme de terapie, printre ele fiind și Schema Theory a lui Jeffrey E. Young. Conform acestei teorii, fiecare dintre noi „poartă“ în sine un mod de copil care poate fi – copil furios, copil vulnerabil, copil impulsiv sau copil mulțumit, în funcție de experiențele mai bune sau mai puțin bune din copilărie.  Acest mod „trăiește“ în subconștientul nostru și se activează în situațiile de viață care ne provoacă într-un mod asemănător din punct de vedere psiho-emoțional celor din copilărie. Modurile sunt deci, stări emoționale de moment, răspunsuri comportamentale, cognitive și(sau) emoționale pe care noi le dăm situațiilor de viață. În terapia bazată pe această teorie, ideea este ca noi să ajungem la copilul interior vulnerabil și să îl „vindecăm“.

Această strategie se numește reparenting, terapeutul și apoi clientul devenind „părintele copilului interior“ și îndeplinindu-i, în imaginar, nevoile: de iubire, acceptare, protecție, siguranță etc. Acest proces este unul anevoios, atât pentru client, cât și pentru terapeut. Se deschid răni care se credeau de mult închise sau care nici nu erau știute. Se „taie pe viu“. Dar fără să ne implicăm în acest proces de autovulnerabilizare, de revenire la „copilul interior vulnerabil“ riscăm să ne proiectam nevoile neîndeplinite în copilărie în relațiile noastre adulte. Ajungem să ne privăm pe noi înșine de îndeplinirea acelorași nevoi de care am fost privați în primii ani de viață. Exemplele sunt multe: de la a aștepta de la partener iubirea pe care eu însămi (însumi) nu mi-o pot oferi, la a pretinde respect de la copilul biologic când mintea mea îmi spune că „sunt o persoană care nu merită să fie respectată sau că nimeni nu mă respectă“ ș.a.m.d.

Cum se simte acest „drum“ spre vindecarea copilului interior?

„… Mă lupt cu mine să simt milă, drag, empatie, afecțiune față de fetița care am fost, față de copilul meu interior. Aceste emoții îmi sunt atât de la îndemână când e vorba de alți copii, de copiii exteriori. Dar pentru mine…. Pentru fetița de câțiva anișori care râde cu ochii larg deschiși … Pentru fetița de 10 ani care încearcă să se integreze în noul colectiv și să arate că nu e proastă, cum învățătoarea îi transmite, ci e chiar inteligentă și ambițioasă și trebuie să arate asta… Pentru adolescenta care caută apreciere și iubire din partea băieților, pentru că tatăl ei a fost prea absent emoțional din viața ei, iar când a fost i-a oferit iubire pe merit, …pentru ele nu simt decât indignare, nemulțumire, dezaprobare.

℗PUBLICITATE



Fac eforturi să mă apropii de oricare dintre ele în mintea mea și parcă-parcă ceva emoții de acceptare încep să se înfiripe pentru fetița cea mică, care acum nu știe că va trebui să fie într-un anumit fel ca să primească iubire. Nu știe încă. Apoi învăță că ea este copilul cuminte, care «stă unde îl pui», care nu iese din cuvântul părinților pentru că doar așa ei sunt mulțumiți. O văd apoi la 9-10 ani, o fetiță care suferă pentru că iar a fost despărțită de toți prietenii ei și mutată într-o școală nouă, mai bună (ceea ce se va repeta la fiecare 2 ani de studii), unde este așezată pe rândul cu copiii «proști» ai clasei – așa zice învățătoarea, iar restul colegilor râd în cor. Îi simt frustrarea și neputința ca și cum ar fi fost azi, ciuda și durerea când îi povestește mamei, dar mama nu îi poate cere socoteală învățătoarei pentru ceva atât de puțin important. Mulți alți părinti o fac. … Cel mai greu îmi e să intru în pielea adolescentei care am fost… «cum poți să nu îți dai seama că te faci de râs?!  Cauți ceva ce nu ai primit în locul total greșit! Și, în plus, când se întâmplă să ai parte de atenția și afecțiunea pe care le cauți, te îndepărtezi – nu asta e iubirea pe care o știi tu, îți spui!» .. și drumul continuă până la acceptarea completă si iubirea necondiționată a copilului interior, a propriei persoane.“

Cartea Copilul invizibil, scrisă de Gáspár Gyorgy, este un exemplu de cum putem parcurge tot acest drum în trecutul nostru psihologic și relațional, pentru a ne elibera de durere și suferință. Vă las pe voi să o studiați, să vă luați un pix și o foaie de hârtie, un timp, un loc și o stare pentru descoperire, dărâmat ziduri, reclădit și reamenajat edificiul cel mai important din viața voastră – Sinele.

Sfat… apelați la ajutorul unui specialist care să vă ghideze pașii în acest drum, pe site-ul nostru puteți găsi sau solicita un specialist din proximitatea dumneavoastră.

Diana Foarfecă este psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, cu formare continuă în traumele de relație și terapia schemelor. Crede că fiecare dintre noi dispunem de resurse pentru a trăi o viață împlinită. De multe ori, aceste resurse au fost puse la încercare de experiențe din viața noastră, întâmplate atât în copilărie, cât și pe parcurs. Psihoterapia este modalitatea prin care putem ajunge la aceste resurse pentru a vindeca părțile rănite din noi și pentru a funcționa într-un mod optim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0