fbpx
skip to Main Content

Trauma este o rană, fie că vorbim despre o formă fizică sau psihică a ei. În prezent, 20% dintre tineri sunt diagnosticați cu anxietate, iar aici vorbim doar despre cazurile severe, care au ajuns la medic. Procentul este mult mai mare. La fel și al copiilor cu astm, al cazurilor de cancer, al problemelor de ordin psihologic și al comportamentelor indezirabile. Iar la baza lor stă trauma. Dr. Gabor Maté vorbește despre „înțelepciunea traumei“ și, chiar dacă cercetarea și munca din acest domeniu înseamnă confruntarea cu suferința, mesajul este unul pozitiv: putem conștientiza că răspunsurile noastre traumatice nu ne reprezintă și le putem vindeca, pentru a ne redescoperi autenticitatea.

Trauma nu este mereu evidentă

Câți dintre noi ne gândim că în copilărie am experimentat traume? De cele mai multe ori, când reușim să atingem succesul cerut de societatea actuală (poziție, venituri, influență), puțini dintre noi văd în dorința de a acumula, de a avea succes, de a munci fără oprire și a atinge standarde înalte o posibilă traumă din copilărie. Dar, oare, în astfel de cazuri, unde este viața ta personală, unde este conectarea autentică la ceilalți, unde este timpul tău pentru tine?

Trauma nu este doar un abuz fizic sau sexual, nu este doar un accident sau o catastrofă, ci și, poate, neîmplinirea nevoilor noastre. Se spune că poți traumatiza un copil fără să îl atingi. Este suficient să nu îi acorzi atenția de care are nevoie. Gabor Maté, celebrul medic canadian specializat în lucrul cu trauma și cu comportamentele adictive rezultate dintr-un trecut traumatic, a lansat, recent filmul „The Wisdom of Trauma“, din care cu toții avem de învățat. Filmul ne ajută să înțelegem că nu totul se împarte în alb sau negru, așa cum nu există oameni buni sau oameni răi. Este o fereastră către lumea celor care trăiesc cu adicții, pentru care simpla existență poate fi atât de dureroasă, încât ei caută orice mijloc de a se detașa de sine. Tot dr. Maté este cel care afirmă că oamenii se împart în două categorii: „cei care știu că sunt traumatizați și cei care sunt traumatizați, dar nu știu asta“. Tot el este cel care lansează provocarea de tipul „dă-mi cinci minute pentru a-ți demonstra că nu ai avut o copilărie fericită“. Și nu prea greșește. Poate devenim mai conștienți de noi înșine, de cum am ajuns azi să fim ceea ce suntem și, totodată, schimbăm modul în care îi privim pe cei cu răni mai evidente, mai adânci, mai manifeste. 

Numitorul comun al bolilor fizice și mintale

În ultimii ani a avut loc o adevărată revoluție științifică în domeniul sănătății mintale și al bolilor mintale care contribuie, în continuare, la îndepărtarea stigmatului ce urmărește orice problemă din această sferă. Creierul s-a aflat în centrul tuturor acestor studii, cu accent pe activitățile care susțin abilitățile de a simți, a învăța, a rememora, iar când aceste procese nu funcționează corespunzător, experimentăm probleme legate de sănătatea mintală. Azi știm că nu doar modul de funcționare a creierului ne afectează comportamentul, emoțiile sau memoria, dar și că experiența, emoția și comportamentele afectează, la rândul lor, modul de funcționare a creierului. Consecința acestor progrese din domeniu este că tulburările mintale pot fi corect diagnosticate și, în mare parte, tratate fie medicamentos, fie prin psihoterapie sau printr-o combinație între cele două. Important rămâne să cerem ajutor, la fel cum am face ca pentru orice boală fizică. 

De cele mai multe ori, șablonul comun al tuturor acestor boli mintale, precum și al bolilor fizice, îl reprezintă trauma. Nu toate femeile vor fi diagnosticate cu scleroză multiplă, și totuși, „de ce femeia aceea, de ce acum, de ce această boală“? Nu toți facem cancer, dar care este cauza comună? La baza multor boli fizice stă cumulul de emoții pe care nu știm să le exprimăm și să le eliberăm, stau nevoile noastre cu care nu suntem în contact, stau atașamentele anxioase dependente sau evitante, stă teama sau neputința de a fi autentici, de a fi noi. Pentru că nu am fost învățați asta sau nu ni s-a permis să o facem.

Trauma și sănătatea mintală

Gabor Maté spune mereu că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Practic, noi nu răspundem la ceea ce se întâmplă, ci la ce percepem noi legat de ce se întâmplă. Copilăria este invocată adesea, întrucât în primii ani de viață ne definim atașamentul: Cine sunt eu? Ce caut aici? Pot avea încredere în ceilalți? Este lumea un loc sigur/ prietenos/ primitor? Nu este necesar să suferim un abuz major pentru a fi traumatizați în copilărie. Neglijarea este la fel de traumatică. Până și adulți fiind, putem observa felul în care ne simțim atunci când suntem ignorați de o persoană importantă. Dar oare cum ne simțeam copii fiind? 

Dintre toate interpretările posibile, o alegem, de regulă, pe cea mai rea. Facem asta și acum (se numește anxietate), o făceam și când eram mici: „Dacă ceva nu este în regulă înseamnă că este vina mea, că nu sunt suficient de bun.“ Celebra cântăreață Sia, participantă la prezentările doctorului Maté legate de traumă, afirma: „Am impresia că, imediat ce mama m-a născut, primul meu rol a fost: «Ce pot face ca tu să fii ok?»“ S-a luptat de-a lungul timpului cu depresia, cu anxietatea și cu stresul posttraumatic.

De multe ori, părinții își pun propriile nevoi pe primul loc, de unde rezultă estomparea, ignorarea nevoilor noastre. Conform terapiei schemelor, iată două dintre mesajele primite din partea părinților care ne separă de autenticitatea noastră: „Ai grijă ce faci (ca să nu îmi strici dispoziția)“, respectiv să fii mereu atent la ceilalți și să cauți să le faci pe plac, precum și: „Eu sunt fericit/ă când tu ești fericit/ă, tu ești viața mea, motivul pentru care trăiesc.“ Sună bine, nu? Și totuși, cauzează vină și renunțare la sine, pentru a-ți ține părintele fericit – un fel de: uite cât te iubește și s-a sacrificat pentru tine, iar tu îți vezi de viața ta? Când învățăm să ne trăim viața clipă de clipă în serviciul celorlalți, făcând lucruri pentru ei, ne abandonăm pe noi înșine. Autenticitatea înseamnă reconectarea la sine, iar uneori pasul către schimbare vine sub forma depresiei. Depresia ne aduce în contact cu propria durere, ne obligă să ne acordăm atenție. 

℗PUBLICITATE



Oamenii răniți rănesc alți oameni

Trauma stă și la baza problemelor de sănătate mintală precum anxietatea, depresia, stresul, teama accentuată, disconfortul emoțional și comportamentele negative aferente: agresivitate (indiferent de natura ei), abuz de substanțe sau dependență, probleme relaționale, probleme de adaptare etc. Suntem obișnuiți să tratăm efectele și nu ne uităm la cauză. Vindecarea comportamentală ține, adesea, de vindecarea rănii, a problemei de la origine, a traumei. Vindecarea însă nu înseamnă ștergerea evenimentului, ci integrarea lui, reformularea lui, astfel încât să putem rescrie viitorul distanțându-ne de trecut. 

Producătoarea Fritzi Horstman, care a fondat Compassion Prison Project, recunoaște că misiunea ei de a crește gradul de conștientizare asupra impactului pe care îl au traumele din copilărie a început odată cu cartea psihiatrului american Bessel van der Kolk, „Corpul nu uită niciodată“. A început odată ce a înțeles că propria traumă din copilărie îi dicta cum să își trăiască viața. Puteți viziona Step Inside the Circle, un filmuleț de 7 minute care arată prevalența traumelor din copilărie la adulții încarcerați, precum și relația dintre acestea și problemele de ordin psihologic. Aș cita aici un proverb african ce spune: „Un copil care nu este acceptat de satul său îi va da foc, pentru a-i simți căldura.“

Da, închisoarea este pedeapsa pentru comportamentul manifestat, dar ce a declanșat comportamentul? De ce acest comportament? Simplu: pentru că, de regulă, adulții abuzatori de azi au fost copiii cei mai abuzați. 

Pentru echilibrul nostru psihic și emoțional, avem nevoie să deprindem autoreglarea emoțională. Spre exemplu, agresivitatea este o manifestare rezultată din neputința de a ne conține și a ne exprima sănătos furia, respectiv de a ne autoregla emoțional. Fritzi Horstman spune că reușim să facem asta prin meditație și respirație ghidată, dar și „prin sport, muzică, dans, arte… respectiv partea aceea de educație exclusă din programa școlară, fiind considerată mai puțin importantă“. Iată cât de simplu ignorăm dezvoltarea unor abilități atât de utile pentru echilibrul nostru! Să reținem că un copil are resurse limitate de a gestiona suferința, durerea, furia, teama, iar autoreglarea lui are loc atunci când părintele îi poate arăta cum să facă acest lucru. Nefăcând-o, copilul va învăța să se abandoneze, să se detașeze de sine: „Ca să nu mai sufăr, renunț la nevoie.“

Nevoia de conectare și de acceptare

Trauma înseamnă deconectare de sine, întrucât este prea dureros să fim noi înșine. Experiențele adverse din copilărie sunt cele care ne alterează dezvoltarea. Acestea sunt evenimente care se întâmplă unui copil în repetate rânduri, fără ca el să le poată preveni sau evita, fără să știe când se vor întâmpla din nou, rămânând, astfel, hipervigilent. Creierul nostru se dezvoltă prin interacțiune cu mediul, iar un mediu impredictibil, advers, conturează problemele cu care ne vom confrunta și în viața adultă. Mai mult, când, mici fiind, ne lipsește o persoană de sprijin, cu care să putem vorbi despre ceea ce ni se întâmplă, învățăm de la o vârstă fragedă că suntem complet singuri. Mecanismul de protecție pe care îl dezvoltăm este: „Să nu simți.“ Mai târziu, nu alegem rațional să facem acest lucru, ci acesta este răspunsul primar al creierului atunci când realitatea reflectă ceva similar cu o situație trăită în copilărie (și iată cum apar trigger-ii). Alteori, anticipările noastre negative față de o situație care încă nu a avut loc ne readuc în stadiul acelorași tipuri de răspuns.

Nevoia noastră principală rămâne aceea de conectare, de atașament. Revenind la oamenii „de succes“ descriși la început, lipsa conectării este întotdeauna un semnal de alarmă, mai ales dacă este trăită drept firească, neimportantă. Atunci când învățăm să ne arătăm compasiune nouă, în primul rând, ne vom schimba pe noi, dar și întreaga societate. Compasiunea înseamnă acceptare, înseamnă blândețe și bunăvoință, înseamnă să devenim noi adultul de care aveam nevoie în copilărie. Abia atunci ne vom simți în siguranță și vom reveni către autenticitatea noastră. Antidotul impredictibilității, al fricii, al nevoii de a fi hipervigilenți este siguranța. Iar „siguranța nu înseamnă doar absența pericolului, ci și prezența conectării“, spune Gabor Maté. 

Iulia Barca

Sunt Iulia Barca și sunt psiholog clinician, în curs de formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală și cu formare continuă în psihoterapia sistemică. Din 2013 am început să scriu texte despre sănătatea psihoemoțională, întrucât consider psihoeducația utilă și necesară tuturor. Timpul liber mi-l petrec citind, socializând, practicând yoga și mindfulness, deoarece, chiar dacă știm ce anume este folositor pentru noi, este important să și punem în practică.

Back To Top
Caută