Început de septembrie. Început de an școlar. Început de drame și haos emoțional pentru multe familii, dar pentru și mai mulți copii care – din cauza deficitului de abilități de auto-gestionare psihologică și a structurii biologice în plină dezvoltare – sunt aproape izbiți de valul de schimbări pe care le aduce brusca trecere de la vară la toamnă. Ce-i atât de greu în a trece de la vacanță la școală? Se întreabă adulții – părinți, profesori și bunici deopotrivă – în condițiile în care săptămâni întregi de vară copilul a lenevit, a pierdut vremea și vorba aceea s-a „relaxat“, că de teme de vacanță nici nu se pune problema.
Ei bine, poate că a trecut unul, două, trei sau poate chiar patru decenii de la momentul în care am terminat școala și în timp știm că mintea umană are tendința de a șterge din memorie amintirile neplăcute – însă în mod cert corpul nu uită niciodată; motiv pentru care atunci când ne reamintim de începuturile școlii merită să depunem și un efort conștient pentru a vedea cum răspundem fiziologic la întrebarea: „Cum au fost pentru mine începuturile de școală?“. Iar dacă este să fiți cu adevărat conectați cu sine și onești, este aproape imposibil să nu aveți o senzație de fluturi în stomac, să nu surprindeți o respirație mai intensă sau să vă doriți brusc să vă gândiți la altceva – deoarece în mod cert nimeni nu a avut o copilărie și adolescență perfectă.
Atunci când vine vorba despre un început, ideea de noutate ne stimulează, dar adesea activează și sistemul limbic al creierului uman – care este responsabil cu detectarea de pericole și amenințări, și care imediat pornește fabrica de îngrijorări din mintea noastră cu privire la experiențele din trecut și posibilele dificultăți din viitor. Acestea sunt situațiile în care majoritatea dintre noi respingem starea emoțională pe care o resimțim – că este vorba despre frică, furie, tristețe, nici nu contează cu adevărat – și încercăm să o amorțim cu fel și fel de activități (Facebook, cumpărături, consum de substanțe, mâncat compulsiv etc.); să o proiectăm asupra celor din jur (utilizând replici de genul „Cât mă enervează și copilul ăsta!“) sau implicându-ne în comportamente de haos emoțional ori rigiditate cognitivă – în care ajungem să criticăm, rușinăm, amenințăm, pedepsim, acuzăm sau chiar să devenim agresivi față de cei din jur, cel mai adesea față de copil sau partener(ă).
Când minimizăm importanța unei situații în mod automat devenim mult prea inflexibili din punct de vedere mental
Astfel, dacă am avut un istoric personal în care nu am fost învățați sau ajutați să găsim sensul experiențelor noastre școlare sau de viață în general – să integrăm situațiile trăite atât cognitiv, cât și emoțional – există o mare probabilitate ca la vârsta adultă să devenim părinți care minimizează trăirile emoționale ale copilului, atunci când vine vorba despre contextul educațional, sau care le exagerează, însă în orice caz nu-l ajutăm să le depășească și să-și cultive reziliența. Când minimizăm importanța unei situații în mod automat devenim mult prea inflexibili din punct de vedere mental – adesea uzităm doar emisfera stângă a creierului, despre care știm că este responsabilă de tot ce începe cu litera „L“: logică, liniaritate, limbaj – iar ceea ce trăiește copilul din fața noastră este o lipsă totală de conectare, validare și înțelegere din partea adultului. Acesta se izbește de zidul rigidității noastre și constată că relația cu părintele nu mai este o sursă de confort. Atunci când exagerăm sau maximizăm o experiență școlară avem tendința de a deveni dramatici și haosul pune stăpânire asupra noastră – acestea sunt contextele în care emisfera dreaptă este supra-activată, despre care cercetările ne-au arătat că are de-a face în special cu emoțiile și sentimentele, cu viziunea de ansamblu și analiza de pericole. În astfel de momente copilul vede un adult copleșit, neajutorat, neputincios și în mod cert nu va simți la nivel relațional siguranță, ci mai degrabă un ropot de anxietate și disperare.
Cu siguranță și voi cei care citiți acest text și eu, în calitate de psihoterapeut de familiei cu mai bine de un deceniu de experiență, știm sau intuim că fiecare copil și fiecare situație parentală sunt diferite. Însă ceea ce avem în comun cu toții este nevoia de conectare interumană sau mai simplu spus faptul că nu putem vorbi despre relații sănătoase și o educație parentală eficientă fără a exprima conexiunea emoțională. Deoarece așa cum spun, dr. Siegel și dr. Bryson, autorii cărți de mare succes Inteligența parentală – Relația dintre noi și copii trebuie să se afle pe primul loc în tot ceea ce facem. Fie că ne referim la un moment de joacă, ne pregătim pentru școală, suntem implicați în rutina de seară sau de dimineață ori vorbim cu copiii despre perioada care urmează – este imperios necesar ca cei mici să simtă iubirea și afecțiunea noastră, manifestate prin curiozitate, deschidere și acceptare față de tot ceea ce ei simt și trăiesc.
Conectarea în interacțiunea adult-copil înseamnă a le oferi copiilor atenția noastră conștientă, a-i respecta suficient de mult, încât să-i ascultăm cu inima și cu mintea, să le transmitem că nu sunt singuri, că le suntem alături în a găsi soluții la orice problemă educațională care ar putea să apară la școală sau acasă – indiferent că ne place sau nu, că ne este confortabil sau nu. Dacă cumva s-a activat frica de a nu pierde controlul, citind rândurile de mai sus, vreau să subliniez cât mai clar că prin conectare conștientă nu încurajez permisivitatea din partea adultului. Conectarea prin empatie și curiozitate nu înseamnă a-l lăsa pe copil să facă orice – de exemplu, să întârzie repetat la școală; să chiulească; să aibă un comportament nepotrivit față de colegi sau față de cadrele didactice. Ci din potrivă, acest gen de conectare se bazează pe inteligența noastră parentală, în care suntem conștienți de importanța limitelor, a unei structuri în viață și de dezvoltarea unor strategii de a gestiona uman orice dificultate apărută.
înainte de a calma furtuna emoțională care s-a abătut asupra copilului, primul pas este să ne liniștim noi înșine
Este adevărat că acest tip de conectare necesită ca adultul să fie bine cu sine, să aibă o oarecare deschidere față de acceptarea propriei vulnerabilități și să-și asume procesul personal de vindecare emoțională. Cu alte cuvinte, înainte de a calma furtuna emoțională care s-a abătut asupra copilului, primul pas este să ne liniștim noi înșine – să respirăm abdominal, să ne asigurăm că avem în funcțiune ambele emisfere cerebrale, să ne străduim să nu reacționăm conform rănilor din copilărie, ci să răspundem în baza valorilor pe care vrem să le transmitem noii generații. Însă nu cred că putem da dovadă de o conectare autentică la emoțiile copilului înainte de a ne conecta la propriile emoții, abordându-le prin curiozitate, deschidere și acceptare.
Astfel, dacă vrem să includem structură în viața copilului este necesar să începem prin a fi noi înșine structurați și auto-disciplinați – iar acest demers debutează prin acceptarea, etichetarea și validarea propriilor emoții, urmând partea de redirecționare a atenției – Cum îl pot ajuta cel mai mult pe copil în acest moment? Odată ce ne-am conectat cu sine, putem recurge la conectarea psihologică cu copilul, care înseamnă să-l ajutăm să se liniștească – adesea acesta este prea mic pentru a se implica singur într-un astfel de proces de auto-reglare emoțională – și abia ulterior va putea auzi și înțelege pe deplin cuvintele noastre prin care încercăm să îl redirecționăm spre comportamente mai sănătoase și benefice. De reținut însă că redirecționarea va avea rareori succes când copilul este încă dominat de emoții puternice și suferință, este ca și când am încerca să stingem un foc cu ulei. Dar dacă ajutăm copilul să se liniștească, acesta va deveni mult mai receptiv și va putea înțelege ceea ce-i spunem, chiar dacă în trecut această strategie părea să nu de-a roade.
Revenind la luna septembrie: Cum era pentru voi începutul școlii? Iar după ce ați găsit răspunsul vă invit să vă îndreptați curiozitatea, bazată pe acceptare necondiționată, și față de copilul sau copiii din familia voastră, să-i observați cu atenție și să-i ajutați să descopere cum este pentru ei acest început de an școlar. După care dați dovadă de validare emoțională și ulterior o redirecționare a dialogului către identificare de posibile soluții la dificultățile care ar putea să apară. Și astfel veți reduce nu doar nivelul de anxietate educațională, dar veți cultiva și sănătatea relațională – care este cel mai important predictor pentru succesul și reușita unui pui de om în viață.