fbpx
skip to Main Content
Inteligența Relațională Este Aceeași, Atât Acasă, Cât și La Muncă

De cele mai multe ori, ne este ușor să vorbim despre relații în context personal. Când spunem „relații“, ne gândim mereu la ceva intim; la ceva atât de personal, încât se întâmplă mai degrabă între persoane care se iubesc. Dar, în ultimii ani, am povestit tot mai mult despre relații în context profesional; desigur, ținând cont de toate caracteristicile noilor generații de angajați și angajatori.

Și după cum bine știm din psihologie, mecanismele mentale care se activează în context profesional sunt aceleași care se activează și în context personal. Diferența o fac modalitățile de coping, felul în care noi reacționăm în raport cu ceea ce gândim și simțim. Astfel, teoria conform căreia „ce e la serviciu rămâne la serviciu și ce e acasă rămâne acasă“ se dovedește destul de greu de pus în practică, în primul rând deoarece creierul nostru merge cu noi peste tot (sau, cel puțin, așa ne-a spus până acum știința!).

De multe ori, în relația de cuplu misiunea ne este mult mai clară decât în relațiile profesionale (deși este discutabil și acest aspect). Când vine vorba de cuplu, știm că ne dorim să fim împreună o perioadă, să conviețuim, să petrecem timp împreună, să împărtășim principii și valori – toate acestea fiind conceptualizate de fiecare dintre noi mult mai clar decât în relațiile profesionale. Când e vorba de job, pornim de la premisa că e nevoie să ne subsumăm valorilor companiei; iar companiile angajează persoane care au incluse în valorile personale, din start, aceleași caracteristici ce stau în spatele misiunii companiei. Pe de altă parte, niciun individ din companie nu va putea vreodată să vadă compania ca pe ceva personal (cum este relația de cuplu), ci mai degrabă ca pe un mijloc care îl ajută să obțină alte beneficii. Iată unul dintre motivele pentru care angajamentul în relațiile profesionale nu este la fel de crescut ca în cele personale. Mai mult decât atât, ne putem alege partenerul de cuplu și prietenii, dar este destul de dificil să ne alegem colegii de echipă. Și, în plus, petrecem la locul de muncă mai bine de jumătate din timpul în care nu dormim. Dat fiind că creierul uman va avea constant nevoia să se simtă în siguranță, el va căuta această siguranță în dinamica relațiilor cu cei din jur. Conectarea cu ceilalți ne oferă această siguranță. Mi-e necesar să știu că am alături oameni care mă înțeleg, care sunt predictibili, că cei din jur nu îmi vor răul (chiar dacă răul din timpurile noastre are alte valențe decât cel de acum câteva sute sau mii de ani).

Ceea ce văd, atunci când oamenii nu se simt în siguranță și când nu se investește în relațiile dintre cei care petrec mii de ore împreună în aceeași încăpere, este o organizație anxioasă. Pentru că oamenii care o compun nu se simt în siguranță, pentru că au mereu senzația (întemeiată sau nu) că trebuie să fie în gardă, pentru că le este teamă că vor fi mereu judecați și etichetați – chiar dacă toți știm că niciunul dintre noi nu vrea să facă rău cuiva, intenționat. (Sunt puțini cei care doresc asta.) Primul comportament pe care îl urmăresc când merg într-o companie, înainte să încep să lucrez cu oamenii de acolo, sunt grupurile ce se formează (acele așa-zise „bisericuțe“). Iar dacă am ocazia să ajung de câteva ori în companie înainte să lucrez cu cei de acolo, urmăresc să văd dacă ies la țigară mereu aceleași persoane, le urmăresc gestica, mimica facială, ascult discuții din pauza de cafea, petrec timp lucrând în bucătăria companiei și, în mare, încerc să îmi dau seama cât de mult se bârfesc oamenii între ei. Bârfa, se pare, este unul dintre cei mai relevanți indicatori prin care se poate descrie o companie anxioasă.

℗PUBLICITATE


Primul pas pentru a schimba ceva este autoreflecția. Așadar, vă invit ca, după ce citiți acest articol, să vă analizați locul de muncă din această perspectivă și să încercați să găsiți răspuns la următoarele întrebări:

  • Am eu aici siguranță emoțională?
  • Am cui să împărtășesc diverse gânduri? Dacă da, acel cineva mă ascultă, înțelege și acționează pentru a schimba ceva?
  • Mă tem să împărtășesc lucruri cu privire la propria persoană, fiindcă mă aștept să fiu judecat?
  • Reușesc să comunic aleatoriu cu mai mult de 5 persoane?
  • Care este cea mai mare nevoie a mea, când vine vorba de locul de muncă (dincolo de beneficiile financiare)?

Răspunsurile la toate aceste întrebări pot constitui un punct de pornire în procesul de schimbare (măcar) a micii comunități din care facem parte, a micii echipe cu care lucrăm, a colegului de birou și chiar a managerului.

Raluca Anton

Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut specialist și supervizor în psihoterapii. Are o vastă experiență în terapia individuală a problemelor emoționale ale adulților, dar și în psihoterapia de familie. De-a lungul anilor, a susținut diverse proiecte prin care a promovat în rândurile publicului larg psihologia validată științific, unul dintre aceste proiecte fiind emisiunea „Jurnal de Psiholog“.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută