skip to Main Content
Înțepătura Invidiei și Curajul De A Ne Recunoaște Emoțiile

Înțepătura invidiei și curajul de a ne recunoaște emoțiile

Zi ternă de primăvară-iarnă (sau ce-o mai fi acest anotimp insuportabil, care mă ține departe de vară), dispoziție dintre cele mai proaste, când… ajunsă în fața cabinetului, dau cu ochii de noua mașină a unuia dintre colegii mei și am o criză de invidie și comparație. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: îmi place mult mașina mea și n-aș schimba-o cu nicio alta, nici măcar cu bolidul care mă privea rece și țanțoș din parcare! Problema era alta: colegul meu este un „self-made man“, care a muncit de mama focului încă din adolescență pentru tot ceea ce are, pe când eu am o istorie ceva mai de privilegiu. Și asta n-are cum să se schimbe! Amândoi vom fi ceea ce suntem – indiferent ce-am face, nu ne putem schimba trecutul. Aproape fiecare obiect ce-mi aparține poartă amprenta muncii părinților mei, pe când mașina cea nouă din parcare simbolizează reușita unui singur om, care a depus nenumărate ore de muncă asiduă.

Sentimentelor puternice de furie și ură deja le făceam față mai bine, mai ales că martor acestei crize de invidie îi fusese chiar partenerul meu – care, cu raționamente ireproșabile și cuvinte atent alese, readusese lumină în cortexul meu prefrontal (acea parte a creierului ce raționează mai mult și te ajută să ai sentimente mai moderate). 4-5 zile mai târziu încă mai aveam momente în care îmi venea în minte obiectul comparației mele, împreună cu noianul de emoții neplăcute corespunzătoare, când, ascultând unul dintre podcasturile mele preferate, Hidden Brain, prezentat de Shankar Vedantam, dau exact de tema care mă rodea: invidia. Cu ocazia asta am aflat multe lucruri interesante, pe care m-am hotărât să le și împărtățesc.

Invidia este o emoție care – deși n-aș fi crezut asta înainte – nu este negativă, deoarece are un scop, ne ajută cu ceva în viață. Scopul invidiei este unul social: ne ajută să ne comparăm ca să ne înțelegem poziția, într-un grup format din mai multe persoane. Atunci când văd sau cunosc persoane noi, le măsor în raport cu mine. Și s-ar părea că ceea ce ne-ajută să facem asta este chiar ea: invidia! Cu toate acestea, depinde de noi cum o vom folosi: pentru creștere și dezvoltarea de noi capacități sau pentru a distruge? Invidia este o emoție intensă care ne poate ghida către noi înșine mai degrabă decât către a face considerații asupra celorlalți, dacă ne dorim să o folosim în mod pozitiv. Cel mai adesea însă, când este vorba de invidie, o lăsăm să ne trimită către reacții de ură, furie și ranchiună.

În podcast, realizatorii dau exemplul lui Homer Simpson, din faimoasele desene animate The Simpsons, care îl invidiază pe vecinul lui, prea bunul Ned Flanders. Ascultând, mi-am dat seama că am bifat și capitolul acesta al invidiei și m-am purtat de multe ori ca Homer. Nu o voi uita niciodată pe una dintre colegele mele de liceu din clasa a IX-a, pe care o iubea toată lumea deoarece era perfectă – sau cel puțin așa credeam eu: era frumoasă, avea un suflet bun, învăța bine, se purta frumos cu toată lumea și se îmbrăca în așa fel încât atrăgea atenția băieților fără a stârni criticile profesorilor. Mai este nevoie să spun că o uram în secret și că m-am bucurat când a plecat din clasă, la sfârșitul anului? Fata asta avea tot ce mie îmi lipsea – din punctul meu de vedere – și când a plecat departe de mine și de colegii mei m-am bucurat nespus. Iată cum apare un alt sentiment controversat: bucuria față de necazul altuia, pentru care vorbitorii de limba germană folosesc termenul de „schadenfreude“.

Dacă ne uităm puțin la originile acestor emoții neplăcute, putem afla cu ce ne-au ajutat ele până acum, în evoluția speciei umane. Antropologul Christopher Boehm vorbește despre două funcții ale invidiei, utile încă de pe vremea când oamenii trăiau organizați în triburi: ea ne ajută să ne dăm seama de diferențele dintre noi și ceilalți, să realizăm că nu suntem toți la fel – și în acest fel se pot stabili ierarhiile. Astfel, așa cum subliniază Vedantem, „realitatea inegalităților cotidiene și faptul că suntem proiectați ca să le observăm hrănesc capacitatea noastră infinită de invidie“.

Comparațiile ne ajută să dăm sens lumii în care trăim și să înțelegem unde este locul nostru din punct de vedere ierarhic, dar și să observăm anumite dezechilibre pe care s-ar putea să vrem să le remediem. În acest sens, sociologii vorbesc de invidia benignă și invidia ostilă. De exemplu, dacă observ că una dintre colegele mele pare mult mai odihnită ca mine, deși are un număr similar de ore de lucru săptămânal, s-ar putea să ajung la concluzia că trebuie să îmi organizez mai bine timpul și, poate, chiar să-i cer colegei respective să mă îndrume. Acesta este un caz în care invidia – care aici capătă forma admirației – și faptul că mă compar mă ajută să mă dezvolt.

Pe de altă parte, sunt foarte frecvente situațiile în care invidia ne face rău. Mai multe studii din ultimii ani arată impactul negativ pe care îl au asupra noastră comparațiile prilejuite de expunerea pe rețelele sociale. Ohad Barzilay a descoperit prin intermediul mai multor studii că angajarea noastră în aceste comportamente ne face mai nefericiți, deoarece comparația ne pune în postura de a ne judeca permanent și a avea impresia că nu suntem suficient de buni. O cercetătoare de la Universitatea din Pennsylvania, Barbara Kahn, vorbește despre ceea ce a fost numit FOMO (fear of missing out) – frica de a nu pierde anumite ocazii sociale – explicată prin faptul că subiecții studiului, care aleseseră să facă o activitate mult mai interesantă și inedită, o excursie exotică, de exemplu, trăiau un fel de anxietate socială la vederea postărilor prietenilor lor rămași acasă, care petreceau împreună o zi la cumpărături, de exemplu. Deși aflați într-un loc aparte, aceștia se temeau că vor rata o ocazie care s-ar putea să îi aducă pe ceilalți mai aproape unii de alții și astfel să ducă la reconfigurarea grupului, cu ei împinși la periferie – context care le amenința astfel sentimentul apartenenței la grup.

Invidia ostilă, care este însoțită de sentimentul de „schadenfreude“, este cea care nu mă face pe mine să vreau să evoluez, ci să-mi doresc ca celălalt să decadă. Vedantam remarcă: „Ce este interesant și trist este faptul că rezervăm o astfel de invidie pentru vecinii noștri, colegii de clasă, prietenii, colegii noștri.“ Aceasta este invidia pe care preferăm să o ascundem, cea cu care ne rușinăm. Spre deosebire de Homer Simpson, eu nu am spus nimănui cât de tare îmi displăcea colega mea cea perfectă și populară. Mina Cikara, psiholog social, punctează faptul că ne comparăm cel mai frecvent cu cei ce sunt pe aceeași treaptă cu noi. Prin urmare, formele virulente ale invidiei sunt cel mai adesea rezervate celor apropiați…

…dar nu totdeauna. Și acum, hai să vorbim mai mult despre acest „schadenfreude“ – sau, cum îi spunem noi, mioriticii, „capra vecinului“ – adică bucuria pe care ne-o prilejuiește necazul persoanei pe care o invidiem, chiar și de la distanță. Cine nu s-a bucurat când a intrat Gigi Becali la închisoare? Îmi amintesc că o mare parte din propriii lui admiratori erau încântați de întâmplare. Și nimeni nu făcea un secret din asta. Mai multe voci din lumea științelor sociale conchid că ipocrizia cuiva poate declanșa bucuria semenilor săi când „moare capra vecinului“… sau, în acest caz, oaia!? Aici ar putea fi vorba despre ipocrizia unei persoane care se arată deosebit de religioasă, dar săvârșește păcatul de neiertat al furtului. Alt declanșator pentru „capra vecinului“ evidențiat de oamenii de știință ar fi faptul că invidia ne-a folosit ca instrument social de mii de ani, prin încercările noastre de a egala diferențele dintre noi și semenii noștri. Astfel, în momentul în care un membru al grupului devine excesiv de puternic și face abuz de acea putere, toți ceilalți se vor bucura de prăbușirea lui. Nici în acest caz, remarcă Vedantam, nu este vorba doar de putere financiară, ci și de aceia care sunt „prea lacomi, prea bogați, dar de asemenea, poate, prea frumoși, prea inteligenți, prea drăguți, prea realizați“.

Cine nu-și amintește de Martha Stewart și condamnarea ei la închisoare pentru infracțiuni în sfera economică? Și în cazul ei, au fost mulți aceia care s-au bucurat; cultura pop americană încă debordează de glume pe tema aceasta, la aproape 15 ani după eveniment. Iar Martha Stewart nu era, ca în alte cazuri, un personaj controversat, ci portretizarea femeii de succes care-și trăiește din plin visul american. Sau (cum se descria chiar ea) „realizatoare a unor emisiuni despre traiul bun“. Dar poate că și Martha Stewart, ca și colega mea de liceu, sau colegul meu de la cabinet, era prea de tot. Richard Smith, expert în psihologia socială și profesor la Universitatea din Kentucky, afirmă că există dovezi care arată că oamenii îi urăsc pe aceia care le depășesc performanțele. „Când alții se descurcă mult mai bine ca noi, instinctual, vom vrea să îi tragem mai jos; iar când ei cad, noi ne bucurăm“ conchide Vedantam. Tot el spune: „Atunci când invidia și «schadenfreude» apar între oameni, rezultatele tind să fie limitate – sentimente sunt rănite, o prietenie se încheie, un coleg se supără. Dar când vine vorba de comportamentul de grup și identitatea de grup, aceste emoții pot fi mult mai distructive.“ Mina Cikara dă exemplul videoclipurilor care circulau pe net în 2014, când – în plin conflict desfășurat între Israel și Palestina – erau filmați reprezentanți ai ambelor tabere care se bucurau de câte ori o bombă cădea în teritoriul advers.

În general însă, învățăm de mici să ne ascundem invidia, ura și bucuria pe care le simțim față de necazul altcuiva. Dacă am recunoaște că simțim invidie, am recunoaște că ne simțim inferiori din anumite puncte de vedere față de persoana pe care o invidiem. De aceea, pentru oamenii de știință, aceste emoții sunt foarte greu de studiat. Pur și simplu, lumea nu prea recunoaște că le trăiește. Vedantam afirmă: „Cercetarea în acest domeniu este doar la început. Încă nu este clar cât de mult din plăcerea dată de «schadenfreude» poate duce la acțiuni care, de fapt, dăunează. Dacă un tânăr confuz și îndurerat simte plăcere urmărind extremiștii de dreapta care-i atacă pe protestatarii pentru pace, înseamnă că va deveni el însuși un extremist? Cât de mult ne poate determina durerea noastră să găsim plăcere în suferința altuia și cât de mult ne poate face această plăcere să provocăm durere altora? Dacă e posibil să fim împinși de «schadenfreude» pe o cale a distrugerii, atunci unde se termină aceasta?

Dar care ar fi soluțiile? Ce știm până acum că am putea și ar fi de dorit să facem cu invidia noastră și cu bucuria la decesul caprei din vecini? Se pare că primul pas spre a ne vindeca de invidie – ca pentru fiecare problemă, de altfel – este să recunoaștem că o trăim. E util să vorbim despre aceste emoții, despre ceea ce simțim și gândim când ne năpădește invidia. Simplul fapt de a recunoaște că avem, în larga noastră paletă de emoții și sentimente, invidie și că din când în când ne bucurăm la necazul cuiva, deși am fost învățați să ținem toate acestea în secret și să ne rușinăm cu ele, reprezintă triumful umanității noastre în fața întunericului.

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută