Interviu cu Alexandrina-Carmen Ene: Studiile de psihologie, formările în psihoterapie și doctoratul în psihanaliză nu au făcut decât să mă redea mie mai întreagă

După cum deducem și din titlu, Alexandrina este un om preocupat de lumea noastră interioară și a studiat cât de mult a putut acest vast univers al psihicului, dar și al corpului uman. A început cu Filologia, apoi s-a îndreptat către Psihologie și nu s-a oprit până la doctorat. Dincolo de munca din cabinet, este pasionată și de pictură, iar la început de septembrie are o expoziție. Despre ea, despre psihologie și despre artă am povestit pe larg în interviul de mai jos.   

Care este legătura dintre psihoterapie și artă? Cum se întrepătrund cele două și cum își găsesc locul în sufletul și viața ta? 

La coerența și continuitatea dintre pictură, literatură și psihoterapie nu am ajuns lesne, ci după ani de căutări. Pot spune că abia recent simt nuntirea lor internă în ființa mea și bogăția de culori și texturi pe care o aduc vieții mele personale și profesionale. Să dau un exemplu despre cum pictatul mă ajută în cabinet. Să presupunem că am senzația că îmi scapă o nuanță a unei interacțiuni și că, pe undeva, impresia este că e ceva acolo, care încă nu se lasă văzut și cuprins conștient. Ei, dacă ajung acasă și las mâinile să exprime ceea ce simt într-o manieră liberă, prin culoare și formă, adică dacă externalizez pe pânză acel ceva nedefinit, ulterior mă minunez să întrezăresc și sensuri nebănuite. Da, încep să văd mai limpede, și cu decantarea asta lăuntrică mă întorc la ședințe.

De pictat, am pictat de când mă știu, doar că nu m-am luat prea în serios, așa cum nici mama mea nu a făcut-o pe când eram o piciulină în rochiță cu volane și imprimeu cu lebede albe. Îmi amintesc prințesele șui pe care le conturam pe linoleumul verde din dormitor, să fi avut vreo trei-patru ani. Încercam să-mi înviorez camera. Mă vedeam un fel de mic designer de ambient de apartament cenușiu comunist și, mândră de isprava mea, îi chemam pe ai mei să-mi admire făpturile trasate cu unsuroasele creioane cerate, spaima oricărui detergent de pe atunci. Parcă o văd pe mama, care nu știa dacă să râdă și să mă felicite sau să se necăjească, hm, că, iată, i-am mai dat nițel de furcă la capitolul curățenie. 

Mama era genul acela de femeie care transforma cam orice atingea în operă de artă, fie că erau colaci în formă de pupeze sau plăcinte, picturi cu flori, coafuri sau rochii. Și nu mă refer la ea așa pentru că era din nordul Moldovei și nici pentru că mi-au plăcut scrierile lui Creangă. Avea un simț estetic nativ și multe proporții le simțea din ochi. Nu avea nevoie de rețete și îi ieșeau atât de frumoase sau de gustoase, de i se dusese vestea prin Galați, orașul în care am copilărit. Cu toate astea, când a fost vorba despre mine, era destul de conflictuală și anxioasă. Nu știa dacă să mă încurajeze să desenez sau dimpotrivă, să se supere că petrec prea mult timp cu așa nimicuri, pe principiul „bate șaua, să priceapă iapa“ că artiștii nu o duc prea grozav din punct de vedere material. 

Tata era la polul opus. Un om foarte citit, cu un statut profesional respectat de comunitate, calm, cu aplecare către știință. De la el am deprins plăcerea lecturii și a scrisului. Ei, el nu mă zorea la lecții și nici nu mă îndemna să fac altceva dacă mă surprindea cu guașele sau cariocile, ci era mai curând curios să vadă ce a mai plăsmuit imaginația mea. El avea încredere, și faptul că nu s-a îndoit că voi crea sens din ceea ce mă preocupă și îmi place a devenit și încă este una dintre cele mai mari resurse de-ale mele.

Așadar, întâi am îmbrățișat Filologia, pentru a da o șansă scrisului și carierei de profesoară de limba și literatura română. Pe parcursul studiilor la Filologie am început să frecventez și Școala Populară de Arte și am avut perioade întregi de dans printre lecturi, scris și pictat. Ulterior, am vrut să-mi dau seama pe ce lume internă trăiesc, mai ales că istoria mea de familie include multe pierderi, iar studiile de psihologie, formările în psihoterapie și doctoratul în psihanaliză nu au făcut decât să mă redea mie mai întreagă, așa cum sunt acum: și psihoterapeut și artist și filolog și femeie și soție și prietenă și om și multe alte și felurite dimensiuni de viață, care se exprimă în și prin mine.

Ești unul dintre psihoterapeuții care au studiat mai multe abordări: CBT, analiza tranzacțională, metoda ESPERE, EMDR, constelațiile familiale, AutoTIPI. În care dintre acestea simți că „ești acasă“ și cum reușești să le îmbini în activitatea ta clinică? 

Da, am fost foarte curioasă. Când am dat de jucăriile psihoterapeutice, am vrut să le testez aproape pe toate (reminiscență a lăcomiei infantile), să explorez ceea ce au ele să-mi ofere ca experiență, să văd ce mi se potrivește, ce să păstrez și ce nu. Cred că și-au găsit locul în mine, cât să-și spună povestea prin vocea mea, într-o manieră mai directă. Și ce înțeleg prin asta? Că nu mai folosesc tehnici, instrumente, ci am încredere în proces și într-o derulare a lui cât mai naturală. Adică ofer o reflectare imediată sau o traducere a ceea ce percep eu în ce spune clientul/pacientul. 

De exemplu, dacă în timpul conversației din cabinet își ițește prin asociere liberă prezența un șoarece de convingere disfuncțională, de genul: „Tot ceea ce obțin este cu mult efort. Nu pot obține nimic fără să mă străduiesc din greu“ , de obicei, spun sau întreb dacă nu cumva arată a șoarece de gândire limitativă creatura ivită în spațiul relațional terapeutic − pacientul poate să spună că îl trăiește ca și cum ar fi de-a dreptul șobolan (și atunci continui poate cu „Da? Cum așa? În ce fel îți afectează viața și relațiile? Cum crezi că ai fi tu fără această convingere?“ − CBT), după care ne uităm la el − adică la „chițăitorul“ care împiedică starea de bine, și eu și pacientul/clientul, vedem care este emoția asociată și cum se manifestă prin senzații în corp. Îl invit să încerce să se întrebe dacă nu cumva convingerea asta este un pui care are vreun strămoș în sân la mama sau la bunica (constelații familiale), după care, poate, dialogul curge natural spre impresii despre bunica și viața ei, poate despre ce aspect din bunica credea în șoarecele de convingere pe care l-au preluat și mama și pacientul − în niciun caz copilul liber din bunica, ci copilul adaptat la o formă de traumă, abuz, poate (analiză tranzacțională). Și uite așa, își poate da seama și pacientul/clientul cum pedalează ștafetar într-un lanț al condiționărilor transgeneraționale, cărora are șansa acum să le facă loc conștient în sine, pentru a le putea spune stop.

Ar fi multe de spus aici, subiectul merită dezvoltat, dar nu aș termina cu răspunsul nici într-o sută de pagini. 

Dintre toate abordările în care ești formată, nu am auzit prea multe despre AutoTIPI. Ne poți povesti despre ce este vorba și ce înseamnă, mai exact?

AutoTIPI este parte din TIPI, în traducere „tehnică de identificare (senzorială) a fricilor inconștiente“, inventată de pedagogul Luc Nicon, care a descoperit-o întâmplător, din dorința de a-i susține pe cei care se confruntau cu inhibiții și blocaje ale învățării. Tehnica, în sine, o amintește, cumva, pe cea a lui Peter Levine (Somatic experiencing) prin faptul că se concentrează asupra corpului, nu asupra interpretării. De altfel, cea din urmă nu face, uneori, decât să întărească divorțul dintre Psyche și Soma, adică: „Știu la ce te referi, înțeleg rațional și, cu toate astea, nu am nicio putere când vine vorba despre ceea ce trăiesc fizic și emoțional când sunt într-o situație de genul X sau Y. Este ca și cum altcineva sau altceva preia controlul asupra mea.“ 

Simplificat: întâi identificăm o frică sau emoție negativă, să spunem frica de examen, după care ne oprim asupra reacției pe care o provoacă în corp − de exemplu, senzația de abdomen tensionat. Urmează identificarea unei situații concrete în care am trăit asta, concomitent cu reconstituirea imaginară a contextului, până ajungem să ne simțim ca și cum am fi în scena respectivă, cu atmosfera de atunci. Urmează un moment în care invitația este de a lăsa spațiu senzațiilor corporale care se trezesc să se exprime în corp cât mai liber − să le las să fie acolo, cum simt ele să se manifeste. La final se revine la situația dezagreabilă inițială, cu scopul de a observa dacă reacția corporală e la fel de pregnantă.

De când cu pandemia de Covid-19, se spune că oamenii s-au întors mai mult spre universul interior. Experiența terapeutică ce îți arată: au devenit românii mai conștienți de importanța sănătății mintale? 

În situații de criză, de repere externe, de incertitudine maximă, când pământurile stabilității interne se clatină, fiecare caută să se agațe cum poate de un fel de liman de siguranță, mai ales dacă nu-l are ca reper de pe plaiurile copilăriei. Din fericire, un paradox al vremurilor pe care le trăim este și acesta: accesul la informații despre traumă și consecințele abuzurilor sunt pe toate gardurile, la îndemâna fiecărui pas de internet și omul, de spaima de a descoperi cine știe ce balauri interiori, spune „Nu, e o prostie să mergi la psihoterapie“ o dată, de două ori, de trei ori, după care, în momentul în care țipătul intern, de disperare, atinge un prag critic, spune: „Hai să încerc și asta. Cine știe? Prietena X a fost și, parcă, e mai bine.“ 

Da, cererea de psihoterapie a crescut foarte mult în ultimii doi ani și a crescut considerabil și deschiderea față de posibilitatea de a cere ajutor de specialitate.

Care sunt principalele probleme sau provocări cu care ajung clienții la tine?

Cea mai mare provocare a oamenilor care ajung la mine o reprezintă relațiile, fie ele cu copiii, cu partenerii de cuplu sau cele profesionale. Și din ce motiv? Pentru că vin să găsească soluții, să le fie mai bine cu X, Y, Z și descoperă că nici nu știu ce înseamnă mai bine, că nu prea au repere interne de relații sănătoase sau au, oricum, prea puține. 

Prin urmare, poartă cu ei ca pe niște haine de tortură nu numai simptome de anxietate, depresie, tulburări obsesiv-compulsive sau dependențe de toate neamurile, ci, mai curând, absența unor forme de a se privi pe ei cu înțelegere, toleranță, empatie și pe care le proiectează, fără să-și dea seama, și în spațiul relațional, asupra celor dragi. 

Da, cei mai mulți dintre ei nu știu nici cum să-și fie alături în momente de cumpănă emoțională, nici cum să le fie alături celor apropiați, fără să cadă în capcana lui sau eu-sau tu (lupta de putere, războiul), ci și eu și tu (colaborare, negociere).

℗PUBLICITATE

---

---

Pe 1 septembrie are loc expoziția ta de pictură, intitulată – Les Fleurs de Mon Rêve. Cum s-a născut ideea acestei expoziții și ce ne poți dezvălui din ce vom vedea acolo? 

În universul creațiilor mele, floarea este un simbol. De fapt, este o Umanifloare, adică îi împrumut emoții, atitudini, senzații specifice nouă, oamenilor. Am așezat pe pânză impresii ale anilor pandemici, cu toată contradicția lor. Florile sunt surprinse când într-un fel de liniște, așezare, când într-un fel de zbor, mișcare care țâșnește din miezul lor și le conectează cu ritmurile cosmice imprevizibile. 

De ce florile din visul meu? Pentru că vis are un dublu sens: vis diurn − reverie (ca etapă a separării de ceea ce pare că încătușează, evadare într-un univers al creativității, unde orice tip de dorință și de nevoie își pot găsi împlinire) și vis nocturn − care permite expresivității noastre afective să ia forme dintre cele mai neobișnuite.

M-am jucat cu sensurile. De exemplu: Fais que ton rêve soit plus long que la nuit…(Fă în așa fel încât visul tău să fie mai lung decât noaptea…) este o pânză care propune nu numai un dialog cultural − cu o piesă muzicală creată de Vangelis în 1971, după o mișcare studențească franceză, ci și o invitație de investire cu încredere a celor mai profunde visuri, pentru că, dacă tu nu poți să-ți fii alături în explorarea posibilităților de manifestare ale darurilor tale, atunci cine?

La lumière des fleurs aduce în prim-plan frumusețea din ființă și din univers, esențială și în cabinet și în interacțiuni. Relațiile înfloresc în momentul în care privești mai degrabă ceea ce-ți place la celălalt, după cum se ofilesc la umbra surplusului de critici.

Les fleurs comme des magiciennes… propune un exercițiu estetic de încredere că da, resursele de creștere și zbor intern pot fi descoperite la ceas de lumină a conștiinței.

O pânză dragă mie, care surprinde două flori care au petalele îmbrățișate într-o ploaie de lumină, a fost pictată în perioada izolării pandemice, când apropierea fizică de prieteni și cunoscuți devenise un fel de lux al unor vremuri apuse. Doar că, în momentele în care ceva pare a împiedica în plan real împlinirea unei nevoi atât de profund umane și dătătoare de fundație de bunăstare, există o modalitate simbolică de a o îndeplini, prin sublimare, bunăoară.

Cât de des le recomanzi clienților sau pacienților tăi să recurgă la metodele artistice și creative de exprimare și vindecare? 

Eu nu le recomand asta, însă, de cele mai multe ori, în timpul procesului terapeutic apare spontan un fel de dezăgăzuire a expresivității și atunci, pacientul/clientul se deschide spontan către diverse forme de artă și exprimare. Când astfel de tentații exploratorii își fac simțită prezența, îi încurajez să le lase să se exprime prin ei.

Cum se simte sufletul tău după ce este gata câte o pictură? Care sunt beneficiile acestei forme de exprimare în viața ta personală și profesională? 

Percep mult mai multe din mediu decât reușesc să aduc în conștient și asta chiar dacă am antrenat timp de ani un fel de autoreflexivitate sau spațiu intern de observator sau, dacă vrei, de mindfulness.

Când pictez, sunt cu totul în proces, focusul meu este ca în transă în procesul creativ. Orele zboară, fără să am noțiunea timpului. Unii ar putea spune că intru într-un fel de stare de flux. Ei, cum eu pictez foarte liber și folosesc acrilice în cele trei forme: solid, lichid − cerneluri acrilice în combinație cu apă, spray-uri – deci, pulverizare și aer, modul ăsta de a picta se aseamănă, dacă vrei, modului în care un copil percepe ce se întâmplă în mediu și transpune, fără să-și dea seama că știe, adevăruri pe care adulții învață să le cenzureze. E un fel de simbolizare primară aici. 

După care, din culorile astfel transpuse se aleg niște forme, între forme se creează niște relații, și pot crea un fir narativ, o poveste, care este despre mine și despre ce am captat din mediu. Se adaugă și constrângeri de tehnică − aici am putea aproxima constrângerile formale din artele vizuale cu cele de funcționare socială. 

Într-un cuvânt, finalul mă surprinde de fiecare dată, pentru că nu știu unde va duce creația, spre ce anume. 

Dacă ar fi să ne recomanzi un top trei cărți de psihologie/psihoterapie/dezvoltare personală ce merită citite în această toamnă, care ar fi acestea? 

Nu cred că e misiune mai dificilă decât asta, pentru că, iată, s-au tradus și la noi foarte multe cărți valoroase de psihologie și sunt autori pe care i-aș recomanda a fi citiți integral, cum ar fi: Bessel van der Kolk, Gabor Maté, Babette Rothschild, Franz Ruppert, Jacques Salomé, John Gottman, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, Esther Perel, John Welwood, Jack Kornfield. 

Aș adăuga și textele lui Thich Nhat Hanh (Ești aici, Lotusul în mâl înflorește), care includ valoroase practici de mindfulness și de artă a unui trai simplu, plin de sens și substanță. Felicit și inițiativa ta de a scrie o astfel de carte, cu exerciții care să permită o mai profundă conectare la sinele nostru profund și la modul în care ritmurile naturii palpită în sângele și bătăile inimii noastre. Nu e puțin lucru să devenim un exemplu viu de viață conștientă.

M-am bucurat foarte tare să văd că ați inclus printre aparițiile Paginii de Psihologie o carte foarte dragă mie, pe care am descoperit-o prin 2009, într-o bibliotecă publică din Chicago și, din momentul în care am răsfoit-o, n-am mai putut să o las din mână, și anume: Înțelepciunea inimii, de Jack Kornfield. Să zicem că textul lui ar fi o primă recomandare de lectură.

O a doua recomandare ar fi un text care nu s-a tradus la noi, dar poate fi comandat în engleză sau franceză. E o carte pe care o ador, a unei psihanaliste, Marion Milner, care nu numai că a frecventat atelierele de pictură ale nepotului celebru al lui Freud, Lucian Freud, dar a îmbinat toată viața ei practica psihanalitică și pictura. On not being able to paintsurprinde aspectele de funcționare psihologică inconștientă  pe care le poate dezvălui doodling-ul liber de orice constrângere.

A treia recomandare ar putea fi Viața emoțională a copilului mic, de Alicia F. Lieberman, un fel de mic abecedar al etapelor de dezvoltare a copilului, esențial, aș zice, și pentru a înțelege interacțiunile cu un adult.