Skip to content

Ion-Andrei Popescu este unul dintre medicii cu implicare completă în tot ce înseamnă seriozitatea actului medical. Este specializat în ortopedia-traumatologică, având, de asemenea, competențe în medicina sportivă și tehnica ortopedică. După absolvirea UMF Carol Davila, și-a continuat studiile în Germania, unde și-a susținut și examenul de specialitate, urmând ca mai apoi să practice chirurgia ortopedică în Franța. Începând cu anul 2020, practică și în România, iar pacienții îl găsesc la clinica ORTOPEDICUM.    

Germania și Franța sunt două dintre țările în care ați activat ca medic specializat în chirurgia umărului. Cum este viața unui medic român în Occident și cum se face că ați ales să reveniți în România? 

Sunt format în școala germană de ortopedie. Pentru a deveni chirurg ortoped, a trebuit să fiu mai întâi medic urgentist, internist, chirurg generalist, anestezist etc. Unul dintre obiectivele rezidențiatului german a fost să înțeleg importanța colaborării multidisciplinare, a valorii conceptului de „a doua opinie“, dar și a gândirii medicale științifice și autocriticeDe asemenea, am învățat că e datoria noastră, a medicilor, să fim în cea mai bună formă a noastră, pentru a putea oferi pacientului maximum de șansă în tratament. Ca în orice meserie, specializarea se face în etape și începe cu o fundație solidă. Supraspecializarea în chirurgia umărului a venit în ani de muncă, după mii de intervenții chirurgicale, efectuate inițial sub supervizare, și ulterior, în programe speciale de mentorat și fellowship în mai multe centre europene de referință. 

Nu cred că sunt cel mai bun exemplu de medic român în Occident, n-am experimentat un echilibru între viață-muncă. Cei 10 ani petrecuți în vest au fost dedicați formării profesionale, mai degrabă, am trăit un „muncă și mai multă muncă“, pentru ca mi-am dorit să primesc maximum de educație în ortopedie. Nu a fost ușor să lucrez ca medic rezident, apoi ca specialist, în Germania și Franța, pentru că volumul de muncă era foarte mare și mediile în care am lucrat erau foarte competitive. Revenirea în România era stabilită încă de dinainte de plecare. Variabila era doar în câți ani reușesc să îmi împlinesc formarea profesională, dar să și capăt o rutină chirurgicală în artroscopia de umăr, înainte să pornesc activitatea în țară. 

Din cercetările făcute în online, am descoperit că ați avut o mare pasiune pentru sport și că sunteți interesat de medicina sportivă. Ce rol a jucat sportul în traiectoria dumneavoastră academică? 

De la vârsta de 10 ani am început să joc volei în lotul de juniori al CSS Constanța, ulterior am urmat colegiul militar la Breaza, unde sportul, activitatea fizică intensă și pregătirea militară făceau parte din rutina vieții. Deoarece mă antrenam zilnic pentru campionatul de volei, în plus față de orele de instrucție militară și orele de educație fizică, problemele osteo-articulare și musculare nu au întârziat să apară. Inclusiv pentru umăr am urmat tratamente și protocoale de recuperare. Am devenit interesat de anatomia și fiziologia sportivului, și, cu ajutorul profesorului coordonator al cercului de biologie, am început să le aprofundez. Curiozitatea s-a transformat în pasiune și am participat la olimpiadele naționale de biologie. Deși inițial îmi doream să devin pilot de vânătoare, opțiunea unei cariere în medicină m-a încântat mai mult. Apoi, la facultate, am fost căpitanul echipei de volei UMF București și eram pasionat de studiul ortopediei și al traumatologiei, în special de umărul sportivului. 

Consider chirurgia un sport supracalificat iar pe chirurgi „sportivi de înaltă performanță“, dar cu responsabilități imense, printre care sănătatea și viața pacientului. Chirurgul trebuie să fie la zi cu toate strategiile și tehnologiile necesare practicării meseriei, să fie în formă fizică și mintală foarte bună, bine antrenat, să poată oferi pacienților maximum de șansă pentru vindecare. Rutina din zilele când operez nu diferă prea mult de cea din zilele pe când eram elev în liceul militar sau în zilele de campionat sportiv. Încă fac exerciții fizice de încălzire, stretching și de vizualizare mentală a strategiei chirurgicale, înainte să intru în operație. Nu e ușor să operezi patru umeri într-o zi, este o activitate foarte solicitantă, chiar trebuie să fii în formă bună, altfel nu performezi. După operație, urmează programul de răcire cu debriefing, analiza critică de rigoare și închei cu documentarea celor întâmplate. Daca nu analizezi obiectiv ce ai făcut, nu ai de unde știi dacă ai făcut bine. Zilele de operații sunt foarte intense, dar și cele mai frumoase.

Ați învățat limba germană cu ajutorul unor programe radiofonice de la Deutsche Welle. De la cine ați moștenit ambiția și perseverența față de studiu și îmbunătățirea personală continuă? 

Am fost un student obișnuit, care primea duminică de duminică geanta cu mâncare, cu trenul. Nu aveam de unde să plătesc ore private pentru studiul limbii germane. Dar mai presus de orice sprijin din partea părinților, ce am primit cu adevărat de valoare a fost lecția: „În război lupți cu armele pe care le ai, nu cu cele pe care ai vrea să le ai“. Așa am construit tot, puțin câte puțin, dar constant și sigur. Singura cale este spre evoluție. Astăzi suntem mai buni decât ieri, dar puțin mai nepregătiți decât mâine. 

Cum arată viața dumneavoastră de când ați revenit în țară? Ce avem noi, românii, și nu se găsește peste hotare?

În primul rând, România este acasă si aici se află familia mea. Apoi, există o anumită determinare pe care o au oamenii aici și cu care rezonez: hai să facem cumva, să fie mai bine. Ce avem noi și nu se găsește dincolo? Vă răspund sarcastic: în sistemul medical românesc noi avem multe lipsuri. Dar există atât de multe oportunități de a ne dezvolta și avem atât de multă capacitate de exploatat, încât a devenit imposibil să nu de dorim să fie mai bine. Echipa în care lucrez în România e alcătuită din persoane profesioniste și determinate, așa că pacienții primesc îngrijire la cele mai înalte standarde pe toate planurile. Am avut și noroc să mă pot înconjura de persoane înțelepte și bine pregătite profesional. Cu echipa formată de la zero am reușit să construim un cadru performant de îngrijire medicală, oferind servicii competitive de ortopedie integrată. Acum operez în Romania în condiții mai bune decât am avut în timpul ultimului fellowship din Paris.  

Cât de mult a contat experiența din străinătate pentru a vă contura atât personalitatea profesională, cât și raportarea față de viață? Ce a câștigat omul Andrei din experiența celor zece ani petrecuți în afară? 

Meseria de chirurg reprezintă un balans între îngrijirea pacienților, formare continuă și învățare permanentă. Pentru a reuși să le echilibrezi, investiția este uriașă și, uneori, nimicitoare. Îți sacrifici timpul liber, finanțele, dar cel mai mult suferă viața privată și cea de familie. Am câștigat mai multe decât am pierdut, cu siguranță: să folosesc cu eficiență maximă resursele de care dispun în fiecare moment, respectiv, cunoașterea domeniului prin supraspecializare și logistica medicală modernă. Poate cel mai important lucru este că am reușit să capăt o rutină chirurgicală solidă, cu câteva mii de intervenții artroscopice pe umăr, înainte să revin în România.

℗PUBLICITATE



Sunteți unul dintre medicii care este aproape de știință; cât de importantă este această viziune bazată pe dovezi și cercetare în succesul muncii dumneavoastră?

Chirurgia presupune un antrenament intens și dezvoltarea continuă a capacității de reacție, dar și adaptabilitate, pentru că fiecare pacient este unic. Am învățat că nu poți fi autosuficient, formarea medicală nu se încheie niciodată, altfel, în 2-3 ani cunoștințele neactualizate nu îți mai sunt de folos. Supraspecializarea este singura soluție, pentru că nu poți fi bun și în chirurgia umărului și în a genunchiului și în a șoldului. Este imposibil uman să performezi în toate și să fii la zi cu toată știința specifică domeniului. Este mai simplu și mai logic să devii bun într-un domeniu nișat, în care să faci performanță. Le datorăm în primul rând pacienților, apoi nouă, să fim cea mai bună versiune a noastră. Știința sau cercetarea vine mereu în completarea actului medical. Explicația simplificată este următoarea: dacă nu măsori, cum știi că faci bine sau că aplici tratamentul optimal? Știința se bazează pe date obiective, obținute în urma activității medicale rutinate și bine clasificate. Cu ajutorul acestor date se pot face previziuni, compara rezultate și lua decizii terapeutice. Cine nu măsoară și nu analizează datele clinice obținute în urma activității medicale este pe cale să se descalifice profesional, pierde din expertiză. 

Studiile din sfera psihologiei sănătății ne arată că pentru aderența la tratament, dar și în procesul de recuperare, relația medic-pacient este extrem de importantă. Ce strategii utilizați pentru a vă cultiva compasiunea față de pacienți și a evita epuizarea sau oboseala emoțională?  

În primul rând, pacientul este un om cu o viață personală și profesională. Rolul meu e să ajut pacientul să se simtă suficient de bine, pentru a fi el însuși în relația cu mine, medicii colaboratori, kinetoterapeuții și cu propria persoană. Patologiile musculo-scheletale afectează la un nivel profund omul, așa că mare parte din succesul tratamentului este cultivarea unei relații autentice medic-pacient. Încerc să văd dincolo de problema fizică pe care o are omul din fața mea. Mereu este vorba de multă psihosomatică în chirurgia umărului. Însă medicul nu trebuie să uite de propria persoană, în încercarea de a înțelege ce simte pacientul. Trăim având două sisteme de referință, pe al nostru și pe al pacientului. Îmbinarea lor armonioasă este o artă pe care o exersăm toată viața. 

Dar, în altă ordine de idei, privind pragmatic, pacientul ortopedic cu o durere de umăr nu caută compasiune. Vine să își rezolve problema. Eu trebuie să mă asigur ca a înțeles situația în care se află și că va adera la tratamentul indicat și asumat împreună. Consultațiile mele durează în medie 30 minute per pacient. Tratamentul se face în echipa pacient-medic-kinetoterapeut. Prima regulă este ca pacientul să priceapă situația pe înțelesul său, a doua este să se simtă confortabil în echipă alături de noi și a treia să participe activ la tratament. Apoi, automat, apar voia bună, încrederea reciprocă, se secretă celebrele endorfine sanogene și totul merge bine de la operație până la recuperare și fotografia la final de tratament, cu toată lumea fericită. 

Dacă v-ar întreba un tânăr student la medicină dacă să meargă pe drumul parcurs de dumneavoastră sau să rămână în țară, ce l-ați sfătui? 

Viața profesională e ca un navigator GPS, funcționează corect doar dacă definim punctul de plecare și destinația. Fiecare are drumul său. Colegul medic trebuie să identifice elementele de bază: de unde pleacă și cu ce nevoi de drum, pentru a atinge destinația finală, bine stabilită de dinainte. Apoi, lucrurile și deciziile sunt mai simple, vor merge oricum de la sine: multă muncă și sacrificiu. Alt sfat ar fi să nu sară etape din formarea profesională. Un acoperiș frumos peste o fundație șubredă se va prăbuși mai devreme sau mai târziu. Nu are rost să învețe artroscopie de umăr dacă nu are baza și fundamentul chirurgiei ortopedice și traumatologice sau nici măcar cunoștințe solide de anatomie. Un ultim sfat: să aibă grijă ce își dorește, că i se va întâmpla! 

Unul dintre motivele revenirii dumneavoastră a fost și grija față de părinți. Cum vă privesc aceștia văzând cât de departe ați ajuns în meseria pe care o practicați? 

Îmi place să cred că sunt mândri de mine și de fratele meu, chirurg visceral, și el proaspăt întors în Romania, după nouă ani de formare în Germania. Faptul că aspirăm să fim printre cei mai buni în meseria noastră e mulțumirea pe care le-o aducem pentru toate sacrificiile făcute și înțelepciunea de care au dat dovadă în creșterea noastră.

Care sunt perspectivele pe care le aveți și cum pot ajunge pacienții să beneficieze de experiența dumneavoastră.?  

Voi continua să investesc în formarea mea medicală și să fac tot posibilul să ajut pe oricine îmi devine pacient, fie personal, fie prin colaborarea cu alți colegi, pentru că lucrul în echipă este cel mai important. 

În 2022 am deschis ORTOPEDICUM, o clinică de ortopedie supraspecializată,  împreună cu colegi chirurgi ortopezi și kinetoterapeuți. Fiecare dintre noi avem o supraspecializare pe care o practicăm rutinat. Eu consult și operez doar afecțiunile umărului și ale mâinii, colegul meu, fiind profesor clinic de chirurgia genunchiului, consultă și operează, evident, doar genunchi, chirurgul de șold doar șolduri etc. Conceptul ORTOPEDICUM este inspirat din clinicile în care am fost format, se bazează pe activitate supraspecializată pe nișe din ortopedia electivă și traumatologia sportivă. Sloganul clinicii este „Maximum de șansă pentru pacient“.

La ORTOPEDICUM mă pot găsi pacienții pentru consultații. Recuperarea postoperatorie sau tratamentele conservatoare le efectuăm în locație, prin partenerul nostru kinetoterapeut-preparator fizic sportiv, iar operațiile le efectuez în 2 clinici private din București, în funcție de complexitatea cazurilor.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0