Este medic primar cardiolog, supraspecializat în cardiologia intervențională, dar și director medical al Centrului Ares din cadrul Spitalului Monza. Face totul cu pasiune, dragoste de oameni și mult devotament pentru profesia pe care și-a ales-o, dedicând mult timp meseriei sale. Este genul de medic implicat activ în starea de bine a pacientului (atât preoperator, cât și postoperator), meticulos în explicații și recomandări, dar și riguros în a pune în aplicare, la rândul său, sfaturi de viață, în scop profilactic. Nu-i place să-și aloce merite la nivel singular, deși rezultatele sale profesionale îl certifică drept unul dintre cei mai buni profesioniști din țară, iar pacienții săi nu fac risipă de cuvinte, după ce trec prin mâinile sale.
Doamnelor și domnilor, ne face o deosebită plăcere să vă prezentăm, în cele ce urmează, pe paginadepsihologie.ro, interviul realizat cu medicul Iulian Călin.
La doar treizeci și șapte de ani, ați reușit să scrieți istorie, prin diverse reușite profesionale transpuse în intervenții cardiace, realizate cu succes. Ce simțiți, atunci când vă priviți pacienții recuperați?
În primul rând, vă rog să-mi permiteți să vă mulțumesc și să vă spun că mă simt onorat pentru acest interviu. În al doilea rând, aș vrea să vă spun că această întrebare o găsesc un pic incomodă, deoarece eu nu „scriu istorie“ și nici nu am scris [zâmbește], ci doar mă consider foarte norocos și recunoscător că am avut șansa de a întâlni și de a lucra cu o echipă de oameni minunați, care m-au format și mi-au coordonat activitatea încă din timpul rezidențiatului, și care, inițial, mi-au fost mentori, apoi colegi și, în final, prieteni, iar acesta este un lucru cu adevărat minunat pentru orice medic tânăr.
În al treilea rând, mă simt, iarăși, norocos și privilegiat, și pentru că am avut șansa să lucrez într-un centru de cardiologie care a vrut să scrie istorie (și aici nu mă feresc de cuvinte) și a împins mult în față cardiologia românească, prin introducerea unor intervenții care s-au realizat în premieră pentru țara noastră.
În al patrulea rând, referitor la reușitele personale, trebuie să spun că în cariera de medic ai nevoie de foarte multe ore de muncă, pentru a obține experiența necesară de a trece la nivelul următor de complexitate a cazurilor, iar acest lucru nu se realizează deloc ușor. În domeniul meu de activitate (cardiologia intervențională), cazurile sunt, cu adevărat, complexe și dificile și implică, de fapt, o muncă de echipă, în care toți cei care participă (colegul intervenționist, cardiologul clinician, cardiologul specializat în ecografie, anestezistul, asistenții de sală etc), fac parte din acest tablou de reușite, întrucât fiecare are un anumit rol bine stabilit, fără de care ar fi imposibil să rezolvi cazul. Așa că mi-ar fi greu să mă văd pe mine drept singurul om care a rezolvat cu bine un caz complex, cel mult, pot să-mi atribui anumite merite când se impune luarea de decizii, când lucrurile trec de la planul A la planul B, sau C. Așa, pe scurt, când văd pacienții recuperați, care vin la control, nu fac decât sa le spun colegilor: „L-am văzut pe pacientul X la consult și este foarte bine!“, ne bucurăm împreună câteva minute pentru treaba bine făcută, apoi, ne vedem de program.
V-ați gândit vreodată, la modul serios, să emigrați?
La modul serios, nu! Și motivele sunt cele de mai sus! Am avut tot ce îmi trebuie ca să mă simt tot timpul împlinit din punct de vedere profesional și să simt că evoluez ca medic, dar și ca om. Deși, este adevărat că aș vrea ca unele lucruri, pe care eu le consider importante pentru pacienți, să se schimbe mai repede în țara noastră.
Sunteți unul dintre medicii care sunt aproape de știință. Cât de importantă este această viziune bazată pe dovezi și cercetare în succesul muncii dumneavoastră?
În medicina actuală, totul se face bazat pe dovezi. Spre exemplu, în cardiologie, disciplina în care profesez, toate deciziile pe care un medic le ia pentru tratarea unui pacient, sunt luate în conformitate cu recomandările din ghidurile Societății Europene sau Americane de Cardiologie. Și în aceste ghiduri lucrurile sunt foarte clare și toate recomandările sunt bazate pe rezultate din studii, pe dovezi și cercetare medicală. Și dacă nu ești convins, poți oricând să accesezi articolul care îți arată felul în care a fost efectuat un studiu și care au fost rezultatele. Așa că medicina pe care o practic eu este în continuă inovație (inima este un organ extrem de complex, despre tratarea căruia știm multe, dar, totuși, puține, deoarece mereu apar noutăți) și nu o poți separa de tot ce înseamnă cercetare, dovezi și noutăți.
Spuneți răspicat că singurul medicament pentru vasele de sânge este mersul pe jos. Cât de des reușiți să puneți în aplicare acest sfat?
Oricând am posibilitatea, prefer să merg pe jos! La spital, încerc să mă mișc, în majoritatea timpului, folosind treptele și cât mai puțin liftul (și trebuie să menționez că laboratorul de cateterism unde îmi desfășor activitatea este la etajul 7 și cabinetele de consultație sunt la parter), iar tot în apărarea mea spun că am o mașină care anul acesta împlinește 6 ani și are 40 de mii de km!
Fumatul este un „sport“ național pe plaiurile mioritice, din păcate. Ce le transmiteți minorilor care deprind acest viciu mult prea devreme?
Le-aș spune că plămânii lor sunt complet dezvoltați și maturi abia după ce trec de vârsta de 18 ani (ca întreg organismul, de fapt) și ceea ce lor acum li se pare cool o să le strice unora rău de tot planurile vieții, peste 20 de ani, întrebându-se ce au făcut greșit…
℗PUBLICITATE
De asemenea, cum îi putem motiva pe seniorii care au fumat de prea multă vreme, să se dezvețe?
Adulților le-aș spune că, după părerea mea, nu există boală gravă care să nu aibă ca factor de risc major fumatul! Ok, poate nu o să faci infarct miocardic sau accident vascular cerebral sau nu o să ai picior amputat, dar, spre exemplu, poți să faci o mulțime de forme de cancer, nu doar pulmonar.
De la cine ați moștenit ambiția și perseverența pentru studiu și îmbunătățirea personală continuă?
Nu știu. Mă consider un om norocos că m-am născut așa, dar trebuie să spun că și viața m-a modelat, în sensul că mi-am dat seama, încă din copilărie, că fără ambiție și perseverență, nu prea ai șanse să-ți depășești condiția, ce nu este una favorabilă pentru toți, la început, dacă mă înțelegeți! Mai târziu, în viața de adult, mi-am dat seama că am făcut alegerea bună și am continuat la fel.
Ce strategii utilizați pentru a vă cultiva compasiunea față de pacienți, dar și pentru a evita epuizarea sau oboseala emoțională?
Se știe că medicina este o profesie cu un grad foarte ridicat de stres și sindromul burnout este foarte frecvent întâlnit în rândul cadrelor medicale − recunosc că nici eu nu am fost străin de el. Personal, ca antidot pentru epuizarea fizică și emoțională am, în primul rând, pasiunea foarte mare pentru ceea ce am ales să fac, iar asta îmi dă, uneori, resurse nebănuite. Pe lângă pasiune, alte lucruri care am observat că ajută mult sunt profesionalismul și felul de a fi cât mai uman și sincer în relația cu pacientul, pentru că asta îmi încarcă psihic bateriile. Pe de altă parte, sunt de neevitat perioadele de stres, în care programul este foarte încărcat, și cazurile care se complică, iar astfel de situații te afectează emoțional, așa că, nu de puține ori, mă duc acasă cu problemele de la spital.
Vindecați inimi frânte, la propriu. Cât de sinuoasă este recuperarea unui pacient cu afecțiuni cardiologice?
Unul din lucrurile pe care eu le ador la specialitatea mea este simplitatea cu care pot rezolva probleme foarte grave și la care, în majoritatea cazurilor, nici măcar nu este nevoie de recuperare! Spre exemplu, am avut câțiva pacienți revascularizați în diverse teritorii arteriale (inimă, picioare, artere carotide) care după intervenție m-au întrebat la ce oră pot pleca a doua zi, pentru că au un avion de prins, și îmi aduc aminte că nu erau zboruri scurte deloc! I-am lăsat să meargă, și motivul pentru care am făcut-o este pentru că în cardiologia intervențională nu folosim tăieturi, majoritatea intervențiilor se fac doar cu anestezie locală, prin puncționarea unei artere periferice, care este închisă imediat după terminarea intervenției, ceea ce face ca pacientul să se poată ridica din pat în maximum 2 ore! Evident că recuperarea este de la caz la caz, dar majoritatea pacienților nu au nevoie de o recuperare propriu-zisă, ci de schimbarea stilului de viață, pentru a preveni alte spitalizări (întrucât în cardiologie, din păcate, problemele medicale devin cronice, pacienții au nevoie de tratament pentru toată viața și schimbarea stilului de viață actual, cu unul mai sănătos, este o parte importantă a tratamentului general). Bineînțeles că sunt și cazurile grave și foarte grave, cu afecțiuni neglijate foarte mult timp de către pacient, sau urgențele acute severe, la care recuperarea ține mai mult de resursele organismului, decât de recuperarea necesară intervenției, în sine.
Una dintre relațiile de siguranță pe care o cultivați, din plin, este cea cu mama dumneavoastră. Care este lecția pe care v-a „predat-o“ și pe care o aplicați întocmai, în viața personală?
Cu mama am avut de când mă știu o relație foarte apropiată (deși, dacă îmi permiteți o remarcă în scop de glumă, dacă am sta de vorbă cu psihologi adepți ai psihanalizei freudiene, asta nu e prea bine pentru mine), ea fiind omul care, printre multe altele, mi-a predat o lecție de viață foarte importantă!
Există acest episod în viața mea, se întâmpla pe la jumătatea facultății, în care dacă puneai, matematic, socotelile pe hârtie, se punea problema să renunț la studii, din cauza veniturilor familiale, practic inexistente la acel moment (ne amintim criza economică de la sfârșitul anilor 2000). Iar mama a făcut ceva ce eu simt acum că a fost un punct de cotitură în viața mea și mi-a predat lecția omului/părintelui care, cu sacrificiu, face din imposibil posibil.
Profilaxia (medical, îi spunem prevenție) este secretul unei vieți sănătoase și longevive. Cum facem să încurajăm semenii să meargă la medic, înainte de a suferi o afecțiune?
Evident că este ideal să deschizi ușa cabinetului medicului de familie cu niște analize de rutină în mână la fiecare câțiva ani (asta dacă nu te știi cu vreo condiție medicală ce necesită urmărire specială, dar câți oameni fac asta? Vă zic eu: foarte puțini! De ce? Pentru că avem educația, ca popor, (sau lipsa de educație, mai bine zis) conform căreia, dacă nu te doare ceva, înseamnă că totul este în regulă! Dar este complet greșit, întrucât multe probleme de sănătate ce sunt grave pot fi recunoscute sau chiar anticipate, prin vizite la medicul de familie, odată la câțiva ani.
Dar să vă dau un exemplu din cardiologie: există o serie de factori pe care noi îi numim factori de risc cardiovasculari, care au legătură directă cu afectarea arterelor inimii, iar acești factori, necorectați, pot duce la apariția infarctului miocardic acut (boala care este cea mai frecventă urgență medicală și cu mortalitatea cea mai mare). Acești factori sunt, într-o ordine aleatorie: sedentarismul, obezitatea, tabagismului, nivelul crescut al colesterolului, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială și stresul. Vă rog să-mi spuneți care dintre aceste boli doare și te va face să mergi la medic? Și câți dintre noi știm că, de fapt, aceste boli în sine, netratate, sunt cele care predispun la apariția unei afecțiuni ce-ți poate fi fatală? Așa că răspunsul este acesta: prin educație medicală, organizată la nivel național!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
