Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT) a organizat în această toamnă unul dintre cele mai așteptate evenimente din domeniul sănătății mintale: o conferință de două zile, susținută de renumitul traumatolog dr. Gabor Maté. Subiectele conferinței au fost relația părinte-copil, trauma și miturile bolnăvicioase ale unei culturi toxice. Pentru a afla mai multe despre aceste subiecte, dar și pentru o doză necesară de psihoeducație am stat de vorbă cu Flori-Ana Buzilă, psiholog și psihoterapeut în cadrul ISTT.
Cum le putem explica adolescenților ce este trauma și cum îi putem ajuta să recunoască rănile sufletești?
Trauma psihică este impactul negativ pe care un eveniment advers îl are asupra noastră. Este acea amprentă care ne schimbă felul de a fi, de a interacționa cu ceilalți (uneori, fără să ne dăm seama) într-un sens nedorit de noi, care ne creează dificultăți, inclusiv de a ne mai bucura cu tot sufletul de ce e bun în viața noastră. Ajungem să trăim o neîmplinire sau o suferință, pe care o conștientizăm sau nu. Și se întâmplă astfel, pentru că, la un moment dat, a fost prea greu pentru psihicul nostru să facă față. Prea dureros, prea dur și copleșitor față de ceva ce s-a întâmplat sau ceva ce ar fi trebuit să fie și nu a fost. De exemplu, aș fi avut nevoie de prezența, înțelegerea, căldura și implicarea părinților mei, dar mi-au lipsit. Asta poate fi greu de dus pe termen lung.
Există situațiile în care adolescenții, uneori, pot:
- recunoaște cu precizie acel eveniment de viață, obstacol care le-a „deturnat“ cursul firesc al dezvoltării ‒ suferința în urma divorțului parental, a pierderii unui prieten bun, prin deces sau trădare, a eșecului în urma unui examen important etc. Ei recunosc evenimentul generator de durere insuportabilă, care i-a împins, poate, într-o stare de epuizare psihonervoasă, fizică ori de detașare de sine și/sau de alții;
- alteori, nu recunosc sau o fac cu mare dificultate, neînțelegând ce se întâmplă cu ei, în ce își are originea starea de ne-bine, de lipsă de bucurie, mulțumire de sine, pe care o au aproape în permanență, de dezinteres față de lucrurile sau activitățile care alteori le plăceau, de neîncredere într-un viitor bun. Sau de ce experimentează pe termen lung trăiri foarte puternice, cum ar fi: durere emoțională, furie intensă, nesiguranță ‒ trăiri pe care ei nu știu cum să le gestioneze și pentru care caută tot felul de comportamente de liniștire. La vârsta adolescenței ajung chiar să recurgă la comportamente agresive sau autoagresive (cum ar fi: consum de alcool, tutun, droguri), toate acestea pentru a se liniști, a se rupe de durerea pe care ei o simt fizic/corporal și, mai ales, emoțional.
Există părinți sau îngrijitori care spun că școlile îi traumatizează pe copii sau că a-i refuza ceva unui elev este o experiență traumatizantă. Cum facem diferența între traumă și non-traumă?
Dacă până nu demult, trauma psihică nu beneficia de niciun fel de recunoaștere, observăm în ultimul timp că apare din ce în ce mai des și tendința de a pune eticheta de traumă și traumatizare foarte rapid și, de obicei, ca o acuzație la adresa cuiva: „M-a traumatizat (când a spus…)“ sau „Mi-a traumatizat copilul joi, la ora de…“.
Orice mediu de viață în care ființa umană trăiește, petrece un timp semnificativ și are relaționări importante, este un mediu care va afecta, într-un fel sau altul, viața persoanei, în funcție de calitățile relațiilor și ale conectării. Ne putem gândi la mediul familial (acasă), educațional (la școală sau în cercurile de formare profesională, în cazul adulților), de cuplu, social (cercul de prieteni), grupurile de interes sau activități (cercurile pentru un anumit hobby, pasiuni, cluburi sportive etc), spiritual.
Prin urmare, și școala poate fi un teren fertil, atât pentru perpetuarea sănătății, cât și pentru traumatizare. Dar, legat de întrebare, aș vrea să subliniez diferența între a refuza ceva unui copil și a-l respinge pe copil! Toți avem o nevoie profundă de a fi apreciați, acceptați, sprijiniți și iubiți, mai ales în dezvoltarea noastră. Un „Nu“ adresat unui copil sau adolescent devine traumatizant atunci când se transformă într-un „bici“ sau instrument de impune a controlului, al ascendentului de putere, al intimidării, al neimplicării la nevoie, al obligativității celuilalt să renunțe la esența sa, la ce îl reprezintă, al amenințării, neîncrederii și devalorizării. Toate aceste atitudini intră sub umbrela abuzului, iar abuzul, da, înseamnă traumatizare.
Copiii și adolescenții, însă, în procesul lor de maturizare, au nevoie, pentru echilibrarea lor și dezvoltarea lor sănătoasă, de disciplină, adică de un cocktail de Nu-uri și Da-uri în egală măsură, care să le fie ghid/sprijin pe drumul vieții. Nu-ul sănătos este spus cu blândețe și fermitate și transmis copilului astfel încât să înțeleagă că este o barieră de protecție, care îl apără de un eventual pericol, indiferent de natura lui.
Care sunt semnalele sau indiciile de care este important să ținem cont atunci când vine vorba despre o ipoteză de traumă?
Atât la persoanele adulte, cât și la copii și adolescenți, când observăm perturbări serioase, persistente în timp, în starea de bine și în funcționare, ne putem întreba: „Ce mi/i s-a întâmplat?“. Aceste modificări pot apărea de la nivelul bazal: somn, hrănire, relaționare, chef de viață, până la niveluri mai profunde: învățare, performanța școlară, academică, profesională, sentimentul de împlinire, dorința de a-și manifesta o aptitudine, un talent, pasiuni, hobby-uri, încrederea în sine și în ceilalți, perspectiva de viitor etc. ‒ „Cum de nu mă/îl mai recunosc?“.
Ce se întâmplă cu traumele nevindecate ale părinților și ale profesorilor? Cum ajung să-i afecteze pe copii și pe elevi?
Un adult care rușinează copilul, care îl umilește, îl respinge și îl face să simtă că este ceva în neregulă cu el, este un adult traumatizat și traumatizant. Pentru că el e cel mare, iar copilul, cel mic. Cu acest ascendent de putere, el agresează în interacțiune, fiind perceput ca o amenințare de către copil. Cu cât copilul e mai dependent de respectiva relaționare, cu atât riscul de a fi traumatizat e mai mare. În situația în care comportamentul ar veni din partea unui necunoscut ar putea stresa și leza copilul pe moment, dar cu ceva sprijin din partea adulților îngrijitori, acesta ar putea depăși momentul cu unicul cost al disconfortului de moment. Dacă, însă, agresarea e din partea unui adult de care depinde în viața și dezvoltarea sa, atunci vulnerabilitatea copilului se accentuează și, în măsura în care există repetiție în timp, rana emoțională nu are posibilitatea de vindecare și se va „suprainfecta“.
În cartea Copilul invizibil, psihologul și psihoterapeutul Gáspár György scrie că trauma călătorește în timp. Dr. Gabor Maté este de părere ca traumele se transmit din generație în generație. Este în puterea noastră să nu transmitem traumele mai departe? Ce putem face, dacă nici măcar nu suntem conștienți de ele?
Copilul crește și se dezvoltă în sânul relației cu persoanele semnificative din viața sa. La început este (firesc să fie) mama, apoi, tata și, pe rând, se alătură fie membrii familiei extinse (dacă e cazul) fie educatorii (din preșcolaritate, până la adolescență inclusiv), ca persoane-reper.
Dr. Maté, în conferința susținută la București, la invitația ISTT, îl cita pe Gordon Neufeld, care afirma în cadrul Parlamentului European în 2012: „Cu toții îmbătrânim, dar nu ne maturizăm cu toții. Prin urmare, a crește cu adevărat un copil ar însemna să îl duci pe acel copil la potențialul lui maxim ca ființă umană“. Așadar, e greu de imaginat că dacă eu, adult cu traume nevindecate, funcționez într-un anumit fel, și rănile mă împiedică să depășesc un anumit nivel, voi facilita dezvoltarea propriului copil în altă direcție. Desigur, pot să îl sprijin să acumuleze cunoștințe academice, să obțină performanțe sportive, dar oare îl sprijin cu adevărat să își împlinească propriul potențial? Sau, mai degrabă, îi pun pe umeri povara invizibilă de a depune eforturi consistente pentru realizări pe care le-aș fi dorit pentru mine și despre care consider că pe mine m-ar fi făcut fericit?
Relaționarea copilului și adolescentului cu un adult traumatizat, care este persoană-reper pentru dezvoltarea sa (fie el părinte sau profesor), nu are cum să nu fie contaminată de efectele traumatizării adultului. Noi, adulții, suntem un model, avem o putere a exemplului personal pentru ființele a căror responsabilitate o purtăm. Cum ar fi: model de reglare a stresului și emoțiilor puternice, model de formulare a scopurilor și de canalizare a energiei și a eforturilor în direcția atingerii obiectivelor. Uneori, copiii mai mari, în special adolescenții, ne iau și drept contramodel, dacă relația cu noi a fost încărcată de suferință. Sau atunci când, deși au avut o relație bună cu noi, ei ne-au perceput ca experimentând suferință („Nu vreau să ajung ca mama, să mă chinui cu…“). Acesta este motivul esențial pentru care avem ‒ aș putea-o numi ‒ datoria de a ne elibera noi înșine de propriile traume, pentru a putea fi capabili să interacționăm sănătos cu propriii copii și să cultivăm relații sănătoase, care constituie fundamentul unei dezvoltări sănătoase.
Dacă tot suntem la capitolul cărți, Mitul normalității este, probabil, cea mai așteptată carte a medicului Gabor Maté. Cum am putea explica popularitatea autorului în România?
Trăim în acele vremuri și în acea parte a civilizației umane în care setea de cunoaștere în vederea evoluției personale este activă. Avem acces la resurse care să ne asigure existența din punct de vedere fizic și ne dorim, parcă, mai mult, cumva, să ne și bucurăm de viață și de o calitate a ei. Însă mulți constatăm că ceva parcă ne eclipsează, apare o piedică invizibilă. Gabor Maté numește acest fapt „deconectarea de sine“, înstrăinarea de propria persoană (și nu mă refer aici la varianta de disociere patologică, ci la aceea de îndepărtare de esența ființei noastre și de potențialul nostru de dezvoltare, ce apare în urma traumatizării).
Orice demers, context, situație în care cineva e mai aproape de sinele său profund, este un context de autocunoaștere și de vindecare și e perceput cu multă bucurie, cu o trăire de ușurare, de optimism și cu o încredere fundamentală în posibilitatea de a fi bine cu sine însuși. De aici, preocuparea publicului larg de a se autoexplora, a se cunoaște mai bine și a se vindeca. Dacă cineva întâmpină dificultăți în acest demers, începe să se contureze un interes din ce în ce mai mare de a se adresa specialistului. Atât prin scrierile sale, cât și prin interacțiunea directă cu omul și profesionistul Gabor Maté, se produce acest efect, aproape terapeutic l-aș numi. Doctorul Gabor Maté este, incontestabil, unul dintre specialiștii care vorbesc cu multă claritate, căldură și firesc despre ceva ce ne atinge sau ne-a atins pe toți, la un moment dat. În contactul față în față, dincolo de ideile pe care le expune, autenticitatea cu care vorbește invită, parcă, la experimentarea unei stări de bine, de siguranță și confort, generată de curiozitatea, considerația pozitivă, compasiunea, simplitatea și acceptarea necondiționată din partea dumnealui. Iar cartea Mitul normalității este cartea maturității lui Gabor Maté, o carte care cuprinde esența unei vieți în care a experimentat traumatizarea psihică, dar și ‒ cum afirmă el însuși ‒ de la un punct, eforturile de ieșire din traumă, de vindecare și redescoperire personală.
Cartea oferă și câteva strategii de vindecare. Experiența de psihoterapeut ce vă spune: care dintre tehnicile de vindecare sunt cele mai eficiente?
Trauma, odată apărută, se localizează la toate nivelurile ființei:
- în minte (la nivelul gândurilor curente, al înțelegerii despre sine, lume și viață în general);
- în emoțional (în trăirile complicate care apar față de propria viață, persoană sau alții);
- în corp (sub forma unor dureri fizice, uneori, doar resimțite, alteori, asociate și cu o patologie funcțională sau organică, sub forma lipsei de energie, o oboseală care parcă nu se mai termină și care împiedică persoana să acceseze anumite experiențe).
Tehnicile de vindecare cele mai eficiente sunt acelea care reușesc să ajute psihicul persoanei să se deblocheze și să dea drumul creșterii naturale, dezvoltării și evoluției, care au fost perturbate la un moment dat. De obicei, e un cumul de tehnici și metode care sunt subsumate unei abordări ce are în centrul său caracteristicile psihicului sănătos, pe de o parte, pe de alta, pe cele ale traumatizării, și care țintește nu doar remiterea efectelor traumei (dispariția așa numitelor simptome), ci și deblocarea energiei psihice încapsulate și permiterea intrării în funcțiune a mecanismelor sănătoase de ființare. Acestea sunt atât tehnici verbale, cât și tehnici care implică lucrul cu corpul, pentru că amprenta traumei este, așa cum spuneam mai sus, la toate nivelurile ființei. Așadar, orice cale (strategie, tehnică, instrument, experiență) ce conduce la reîntregirea psihicului și la reconectarea persoanei cu sine poate fi numită eficientă.
Psihologii au și ei traume? Sau doar clienții cu care lucrează suferă din cauza rănilor sufletești?
Puține persoane scapă fără a experimenta situații traumatice pe parcursul întregii vieți. Impactul evenimentelor adverse de viață asupra noastră se poate solda cu instalarea unei traume sau doar cu experimentarea unui stres intens, dar care e depășit. De obicei, profesioniștii din domeniul serviciilor de suport (îndeosebi, cei foarte dedicați) au avut propriile experiențe traumatice, care odată rezolvate și integrate le-au permis să dobândească o nouă înțelegere. Aceasta este nu doar asupra propriei vieți, ci și legată de lume și viață, în general, despre ce înseamnă un psihic sănătos vs. unul traumatizat. Acest rezultat, obținut în urma lucrului propriilor traume, e o perspectivă a importanței promovării binelui și sănătății, atât în propria viață, cât și în relație cu ceilalți, o cunoaștere profundă, pe care, probabil, nu ar fi putut să o dobândească, indiferent de câtă formare profesională de cea mai bună calitate ar fi beneficiat. Deci da, pentru că sunt oameni, psihologii au și ei traume, care ar fi optim să fie lucrate într-o anumită măsură, pentru că dincolo de beneficiile personale, în urma unei psihoterapii a traumei, profesioniștii care au drept scop al activității îngrijirea rănilor sufletești ale clienților/pacienților, au și obligativitatea morală și legală de a îngriji (asistat) și propriile traume.
O persoană care a beneficiat de o psihoterapie a traumei va avea un contact mai bun cu realitatea, o identitate mai clară, va diferenția mai ușor între universul intern și lumea exterioară, va fi mai sănătoasă și se va bucura mai mult de viață.