Se întâmplă uneori, în viață, să ai parte de experiențe și oportunități la care nu te-ai gândit vreodată. Mai mult, nu ai îndrăznit să ți le închipui nici măcar în vis. Un astfel de moment a fost pentru mine ziua de duminică seară când, în cadrul unei conferințe de presă restrânse, am avut deosebita onoare de a beneficia, timp de 10 minute, de atenția exclusivă a unuia dintre cei mai revoluționari medici ai zilelor noastre, Gabor Maté. Acesta s-a aflat la București, la invitația ISTT (Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei), unde a susținut evenimentul „Normal Anormal“. Deoarece această conferință de presă nu a fost una obișnuită, nici articolul interviu nu va fi unul clasic.
Nu mi-aș fi putut închipui vreodată că voi avea ocazia să-l cunosc personal pe omul ale cărui cărți mi-au schimbat, efectiv, viața și felul în care fac și văd lucrurile, atât personal, cât și ca părinte, adult, dar și profesional, în calitate de consilier parental. Din momentul în care am început să îmi pregătesc întrebările, m-au copleșit nenumărate idei despre ce anume aș putea să îl întreb. Mi-a fost teribil de greu să mă hotărăsc care sunt cele mai importante și „urgente“ întrebări și în interiorul meu s-au dat lupte grele, pentru a le selecta și ierarhiza doar pe cele valoroase. Pentru a-mi înlesni acest demers, timp de 2 zile am citit cea mai recentă carte a lui Gabor Maté, Mitul normalității, și mi-am notat pasaje, concepte, idei, am creionat întrebări și m-am minunat de complexitatea acestei cărți fabuloase. Spun fabuloasă, pentru că o văd ca pe o încununare a întregii lui munci. Mitul normalității aduce la un loc idei din toate cărțile scrise de dr. Maté până acum, dar, de data acesta, ca argumente pentru o problemă mult mai mare: sănătatea noastră colectivă se deteriorează ‒ ce ne-a adus în acest punct și ce putem face pentru a o salva și, implicit, pentru a ne salva și pe noi?
„Cartea de față, Mitul normalității, își propune ceva mult mai cuprinzător. Am ajuns să cred că, în spatele întregii epidemii de afecțiuni cronice, mintale și fizice, care ne afectează în momentul actual, există ceva în neregulă în însăși cultura noastră, care generează atât epidemia de afecțiuni de care suferim, cât și, în mod crucial, barierele ideologice care ne împiedică să vedem clar situația dificilă, pentru a putea face ceva în acest sens. Aceste bariere ‒ prevalente în întreaga cultură, dar endemice, într-o măsură tragică, în propria mea profesie ‒ ne fac să ignorăm conexiunile care leagă sănătatea de viața socioemoțională“. (Extras din carte).
O carte despre povestea fiecăruia dintre noi
Sunt ferm convinsă că fiecare dintre cei care o veți citi, vă veți regăsi într-o părticică din ea sau măcar într-o singură propoziție. Eu m-am regăsit în multe pasaje. Am regăsit o parte din normalitatea mea, din realitatea mea internă, mai puțin văzută și cunoscută celor din jurul meu, aceea a tristeții și a durerii. O tristețe, uneori, profund abisală, înscrisă parcă în codul meu genetic și în fiecare celulă a corpului meu. O durere care mi-a fost casă mai mult decât aș fi avut nevoie și de care mi-a fost greu să mă despart. În ciuda tuturor pașilor făcuți în procesele mele de vindecare și dezvoltare personală, drumul e încă lung. În creierul meu a rămas o potecă bine ascunsă, pe care gândurile mele o mai vizitează din când în când. Această potecă, extrem de familiară, a fost într-un trecut mult prea îndepărtat o autostradă intens circulată. Orice reîntoarcere la ea umbrește bucuria momentului prezent, așa că am fost de-a dreptul ușurată când am citit confesiunea lui Gabor Maté: „Redescoperirea bucuriei ‒ sau mai bine zis, descoperirea ei sub noi forme ‒ rămâne o parte din călătoria vieții mele“. Am simțit nu doar alinare, că nu sunt singura care se luptă cu lecția bucuriei, ci și multă curiozitate, despre a afla cum a reușit acest om fenomenal să își reconecteze creierul la bucurie, în loc de tristețe și durere. Bănuind că nu sunt singura care se confruntă cu această realitate interioară, am ales ca aceasta să fie prima întrebare:
Cum ne re-conectăm (rewire) creierul la bucurie, în loc de tristețe și durere?
Răspunsul lui Gabor Maté a fost mai mult decât surprinzător: „Oh, nu trebuie să re-conectezi nimic, pentru că această conexiune este deja acolo, doar că ceva o blochează. Întrebarea este ce o blochează? Conexiunea este acolo natural. Ai văzut cumva vreun copil mic care nu poate fi bucuros? Nu ai văzut! Pentru că bucuria este conectată la noi, este parte din natura noastră. Cum ne descurcăm cu ceea ce este în calea ei? Cum facem față traumei? Nu trebuie să lucrezi la bucurie, unii o fac, dar pentru mine este important să văd ce o blochează“.
O perspectivă surprinzătoare în marea de mesaje care propun rețete de succes, pentru a fi mai bucuroși și fericiți cu noi înșine. Inocularea speranței că odată cu vindecarea vom putea debloca autostrada fericirii sau, măcar, o potecă mică este de neprețuit. O invitație la vindecarea acelor traume care ne țin captivi în suferință. Atât de evident, și, totuși, atât de greu de văzut și crezut, cum este, de altfel, și în cazul dificultății oamenilor de a vedea boala ca un mesaj, ca un semn de alarmă, care se datorează unei traume, unor emoții reprimate sau a unor nevoi neîmplinite:
De ce credeți că le este atât de greu oamenilor să creadă că trauma pe care au experimentat-o le influențează sănătatea?
Gabor Maté: „În primul rând, oamenii cred că tot ce li se întâmplă este normal, pentru că nu au cu ce să compare. Așa cum spune și titlul cărții, Mitul normalității, oamenii cred că așa trebuie să fie lucrurile. Dacă așa trebuie să fie lucrurile, înseamnă că și boala este doar „un ghinion“ (bad luck). Când oamenii trăiesc în stres toată viața lor, cred că stresul este normal, nu-l văd ca pe un stres. Asemenea comparației din carte, cu peștele și apa, peștii nu știu ce este apa, chiar dacă stau în ea. Acesta este primul punct, că nu știm.
Al doilea punct este că nu suntem educați despre asta, nici măcar doctorii nu sunt. Cum ar putea o persoană obișnuită să știe? Apropo, o persoană obișnuită știe asta înaintea doctorului, pentru că omul vorbește despre asta: asta îmi face rău (it makes me sick) reprezintă o înțelegere despre ceva ce se întâmplă în corpul meu, se întâmplă ceva cu el. De exemplu: mă doare spatele ‒ oamenii care sunt stresați suferă de dureri mai mari în zona lombară, din cauza stresului.
Problema este că, atunci când se duc la doctor, tot ce primesc acești oameni sunt pastile. Nimeni nu îi întreabă cum se simt, ce se întâmplă în interiorul lor, ce emoții suprimă și nu și le exprimă. Există o mulțime de studii care arată o legătură între migrene și traumele din copilărie. Un doctor obișnuit nu știe absolut nimic despre asta. Așa că, atunci când te duci la doctor pentru o durere de cap, acesta îți va prescrie o pastilă, dar nu te va întreba ce te stresează atât de tare. Trauma poate fi cauza acelui stres. Oamenii, pur și simplu, nu știu aceste lucruri“.
Oamenii știu că ceva se întâmplă în interiorul lor, dar nu sunt deplin conștienți, nu au fost educați să fie conștienți și nu știu cum să traducă semnalele de avertizare transmise de corpul lor. Și, totuși, de multe ori, mulți dintre noi spunem că parcă auzim în interiorul nostru o voce nerostită, care ne îndeamnă să facem anumite lucruri, să luăm anumite decizii și spunem că așa am intuit, că instinctele noastre ne-au ghidat așa. Mai ales în cazul părinților, și, parcă, predominant mai mult în cazul mamelor, idea de instinct este binecunoscută. Toate mamele par să aibă instinct matern, însă nu pare ca el să funcționeze la toate la fel:
O mamă este sfătuită să își asculte instinctele sale materne, ca să-și crească copilul, însă știm că ceea ce numim instinct poate fi o consecință a traumelor experimentate de mamă în copilărie, care o fac să fie o mamă hiperprotectivă, cu un atașament anxios, simbiotică. Cum putem să ajutăm o persoană care se află în această situație?
℗PUBLICITATE
Gabor Maté: „Aici este necesar să clarificăm ce înseamnă instinct. În acest caz descris, acelea nu sunt instincte, sunt niște emoții foarte puternice: o mamă care este foarte anxioasă ‒ anxietatea nu este un instinct, ci o emoție foarte puternică. Instinctele ne sunt oferite de natură, pentru a ne asigura supraviețuirea, acestea sunt instinctele. Dar instinctele pot fi suprimate de traumă și trauma ne poate oferi niște emoții foarte mari, care ne fac să fim în anumite feluri și să credem că acesta este «instinctul meu». Dar nu sunt instincte, sunt doar emoții puternice.
Cum poți ajuta o persoană care se confruntă cu asta? În primul rând: această persoană dorește să fie ajutată? Pentru că dacă nu dorește să fie ajutată, nu ai cum să o ajuți. Dar dacă mama spune: «Am aceste emoții puternice de anxietate tot timpul și mi-e foarte teamă că voi transmite anxietatea mea copilului meu», atunci o poți ajuta. «Oh, pare că ai niște anxietăți puternice, hai să vedem de ce. Ți s-a întâmplat ceva când erai mică care să îți cauzeze anxietate»?“.
Atât ca persoană, cât și ca mamă, am străbătut un lung proces de dezvoltare personală, motivată de dorința de a vindeca o serie de traume transgeneraționale și de a rupe circul vicios al suferinței, care s-a perpetuat din generație în generație. Mulțumită copiilor mei, cărora le sunt recunoscătoare, pentru că îmi sunt profesori, am reușit să văd mult mai bine mecanismele de apărare și schemele dezadaptative (supranumite și „capcane mentale“), pe care mult timp le-am considerat a fi instincte materne. Nu a fost un drum ușor, ci, din contră, unul foarte greu, provocator, pentru că pe lângă vindecarea mea, cea mai mare parte a prezenței mele conștiente și a resurselor au fost alocate creșterii copiilor mei. Să te crești pe tine, în timp ce îți crești și copiii, este o muncă a cărei complexitate (și dificultate) este greu de pus în cuvinte. Iar dacă peste tabloul acesta se adaugă și un creier neurodivergent (a cărui dezvoltare nu este tipică) poate deveni copleșitor.
Să fii părinte pentru copilul/copiii tăi, în timp ce faci și munca de reparenting a copilului tău interior, este o muncă extrem de provocatoare. Cum ați reușit să faceți asta și să creșteți alături de propriii copii, mai ales după ce ați aflat că aveți ADHD?
Gabor Maté: „În primul rând, faptul că am aflat că am ADHD a fost o ușurare: am putut, într-un final, să mă înțeleg pe mine. Nu am reușit să scriu nicio carte înainte de asta. Aș fi vrut, dar nu am putut. După ce m-am lămurit și mi-am înțeles propriul creier, totul a avut sens și am putut să scriu.
Fiindcă ADHD este legat de motivație, chiar și persoana cu cea mai grea formă de ADHD are un interes în ceva și acel lucru o poate motiva, astfel încât să ajungă să se concentreze. Deci, este despre a afla ce te motivează. După ce am aflat, am fost motivat să lucrez, să mă vindec și să scriu despre întreaga mea experiență cu ADHD-ul. De asemenea, când am scris cartea (n.r. Minți împrăștiate) am luat și medicamente, m-a ajutat. Nu am mai luat tratament medicamentos de mulți ani, dar am învățat, în schimb, cât de important este să am grijă de corpul meu. Cum, de altfel, Diana știe (n.r. Diana Vasile), de-abia aștept să ajung la hotel să înot, fiindcă de dimineață nu am mai apucat; așa că am învățat să am grijă de mine“.
Mesajul lui Gabor Maté nu este doar pentru părinți care au ADHD sau cresc copii care au această tulburare, ci pentru toți părinții. Motivația și grija față de noi sunt resursele pe care orice părinte este necesar să le acceseze, pentru a putea face față provocărilor parentale. Motivația de a fi un părinte suficient de bun. Grija față de corpul, mintea și sufletul nostru, pentru a ne reîncărca bateriile.
Cele șase întrebări cheie
Cele 10 minute avute la dispoziție au trecut mai repede decât am realizat, cu toate că mi s-a părut că în acele minute timpul s-a oprit în loc. Întrebările care au urmat, primite de la cointervievatoarele mele, au prelungit mai mult bucuria de a împărți spațiul și energia cu acest om atât de modest și determinat să ajute cât mai mulți oameni să devină autentici. Mai mult, am avut ocazia de a asista și la un exercițiu de autenticitate, care ne-a ridicat în planul conștiinței mai multe întrebări arzătoare: Cine vrem să câștige: partea autentică sau cea neautentică? Căreia vrem să îi dăm mai multă putere?
Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări, vă invit să vă luați câteva momente să reflectați asupra acestora și să răspundeți la ele spontan. Nu îndepărtați răspunsurile care vă vin primele, pentru că par a fi inadecvate sau că vă fac să vă simțiți rușinați. Răspunsurile spontane oferă informațiile cele mai valoroase, cele mai sincere.
Întrebarea 1: În ariile importante din viața mea, la ce nu spun nu?
Întrebarea 2: Cum îmi afectează viața incapacitatea de spune nu?
Întrebarea 3: Ce semnale ale corpului am trecut cu vederea? Ce simptome am ignorat care ar putea fi semnale de alarmă?
Întrebarea 4: Care este povestea ascunsă din spatele incapacității mele de a spune nu?
Întrebarea 5: Unde am învățat aceste povești?
Întrebarea 6: Unde am ignorat sau negat „da“-ul care se voia spus?
Răspunsurile la aceste întrebări ne vor ajuta să ne dăm seama cât de autentici suntem. Pentru că, așa cum spune Gabor Maté, în încheierea noii sale cărți: „Totul începe cu trezirea: trezirea la a vedea ceea ce este real și autentic în noi și în jurul nostru și a vedea ceea ce nu este astfel; trezirea la a vedea cine suntem și cine nu suntem; trezirea la a vedea ceea ce corpul nostru exprimă și la a vedea ceea ce mintea noastră reprimă; trezirea la a vedea rănile noastre și darurile noastre; trezirea la a ne vedea credințele pe care le susținem și ceea ce prețuim de fapt; trezirea la a vedea ceea ce nu mai putem tolera și ceea ce putem accepta acum; trezirea la a vedea miturile care ne leagă și interconexiunile care ne definesc; trezirea la a vedea trecutul, așa cum a fost, prezentul, așa cum este, și viitorul, așa cum ar putea fi încă; trezirea, mai ales, la a vedea decalajul dintre ceea ce esența noastră ne cere și ceea ce «normalitatea» ne-a impus“.
©Credit foto: ISTT
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
