Este omul care a pornit #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, psiholog, psihoterapeut și „custode de povești de viață“ ‒ cum îi place să spună. După 16 ani de experiență în terapiile de cuplu, Gáspár György este mai convins decât oricând că relațiile sunt rezultatul muncii noastre, așa cum și noi suntem produsul relațiilor în care trăim.
La început de 2023, Pagina de Psihologie a împlinit 12 ani și tot atâția de când ați pornit #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia. Din perspectiva psihoterapeutului de cuplu, ce crezi că s-a schimbat de atunci în relații, din ce observi în jurul tău și în cabinet?
În acest răstimp, s-au schimbat multe. Dacă în 2009, când m-am mutat eu în București, trebuia să conving lumea să vină la terapie de cuplu, astăzi, primim pe adresa departamentului de psihoterapie zeci de emailuri în care partenerii exprimă că doresc să se programeze la terapie împreună. Și interesul specialiștilor a crescut semnificativ. Organizăm anual cursuri pentru viitorii terapeuți de cuplu și de familie. Am ajuns chiar să diversificăm tematica acestor programe de formare, oferind și posibilitatea de specializare pentru terapeuții practicieni. Ceea ce, sincer, la începuturi, nu credeam că ar fi posibil. La Editură, avem o colecție specială despre cuplu și iubire. Iar pe platforma online, multe dintre articolele cele mai populare sunt pe tema traiului în doi. Chiar simt că această Revoluție a pornit și nimic nu o mai poate opri! Această conștientizare relațională urmează trendul mondial, acolo unde, în ultimii ani, s-a conturat o nouă știință: relațiologia. Popularitatea terapiei de cuplu este mai mare ca oricând. Asta ne arată că oamenii nu mai percep relațiile drept parte opțională a vieții. Că, în sfârșit, s-au deschis porțile minții spre o nouă dimensiune a conștiinței și existenței umane. Una în care până și descoperirile din fizica cuantică, fără să mai vorbim despre spiritualitate, ne transmit că trăim într-o lume interconectată. Iar sinele nostru este mai degrabă relațional, decât autonom sau individual.
Helen Fisher, Alain de Botton, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt sau Esther Perel sunt câteva nume de referință, cunoscute deja cititorilor români și care abordează din diferite perspective iubirea și relațiile de cuplu. Care dintre teoriile propuse de ei, referitoare la cupluri, îți este mai aproape?
De la toți aceștia am învățat și învăț în continuare. Fisher și de Botton mă inspiră pentru că nu sunt psihologi ori psihoterapeuți, dar vin cu idei excelente. Ea vede lucrurile din perspectivă antropologică și evoluționistă. Iar el aduce esența filosofiei. Cu Esther Perel am avut onoarea de-a petrece mai mult timp, când am avut-o invitată în România. Mi-a insuflat curajul de a vorbi despre latura erotică a ființei umane și de-a îndrăzni să adresez întrebări potrivite. Harville Hendrix a devenit unul dintre mentorii mei. Atât el, cât și Helen, m-au susținut extrem de mult profesional. Mi-au acordat încrederea de-a pune bazele Academiei de Terapie Imago din România. Mi-au girat prima carte despre viața de cuplu (Revoluția iubirii), și continuă să mă susțină în această Revoluție. Mă simt norocos pentru că avem această conexiune. Sunt două teorii care simbolizează lentila cu care privesc relațiile: abordarea imago și metoda Gottman. Prin imago am șansa de-a vedea complexitatea lumii noastre relaționale. Iar metoda Gottman (dezvoltată de John și Julie Gottman) îmi satisface nevoia de rigurozitate științifică. Din 2015, mă aflu într-un amplu proces de specializare în terapia imago. Într-o primă fază, am urmat cursurile pentru a obține certificarea internațională. Apoi, am dobândit, pe rând, titlurile de: terapeut avansat, susținător de workshop-uri, supervizor. Acum, împreună cu alte două colege, suntem în procesul de pregătire pentru a deveni formatori ai Institutului Internațional Imago. Prin urmare, imago a devenit pentru mine mai mult decât o teorie. Este un stil de viață. Cu toată sinceritatea, spun că abordarea imago m-a transformat și continuă să o facă. Este o teorie vie, care mă surprinde prin capacitatea ei de integrare și îmi arată că totul are sens. Cu toate acestea, am avut și o perioadă în care am respins părți din teorie sau chiar abordarea în sine. De exemplu, pentru că nu înțelegeam fizica cuantică, am respins partea de cosmologie, din imago. Acum, de vreo doi ani, am început să mă mai destup la minte, și în acest sens. A fost ca o călătorie în care am trecut de la îndrăgostirea romantică, la lupta pentru putere, apoi am ajuns la iubirea matură, care m-a dus din nou la îndrăgostire. Privind înapoi, sunt recunoscător pentru acest parcurs.
Deși nu este un subiect care se discută, căsătoriile fără sex reprezintă o realitate. Mai multe studii arată că aproape 15% dintre cuplurile căsătorite nu fac sex (procentul crește la peste 40% în Japonia), iar problemele de dinamică sexuală reprezintă al treilea motiv de divorț, după disputele financiare și infidelitate. Ce sfaturi ai pentru cei care se confruntă cu probleme de natură sexuală în cuplu?
℗PUBLICITATE
Sunt de părere că la baza tuturor problemelor în cuplu se află senzația de pierdere a conexiunii. Oamenii divorțează nu pentru că a apărut infidelitatea, aceasta este doar un simptom. La fel ca pierderea dorinței sexuale sau ejacularea precoce. Înstrăinarea naște o atitudine simbiotică în cuplu. Dacă în biologie simbioza este considerată drept sprijin reciproc, în psihologia relațiilor, simbioza descrie obsesia egoului pentru control, putere, impunere. Partenerul simbiotic este absorbit de sine. Pentru acesta, nu mai există nimic altceva decât propria realitate și lumea subiectivă. Simbioza este un indicator de traumă interpersonală, care poate fi vindecată prin relație. Deși procesul nu este nici confortabil și nici garantat, vindecarea este disponibilă. Din cauza bagajului psihologic, traumele noastre cele mai profunde devin vizibile în relații. Iar relația de cuplu este scena pe care se manifestă cel mai spectaculos. Simbioza este hrănită de inconștiența noastră și de lipsa de alfabetizare relațională. Pentru a readuce vitalitatea și pasiunea erotică în cuplu este nevoie să ne deschidem bine ochii și urechile. Să devenim conștienți de faptul că într-o relație, nimic nu ni se cuvine. Relația este un dar, pe care-l călcăm, adesea, în picioare. Și în timp, devine mai simplu să ne masturbăm în singurătate sau să ne ignorăm nevoile sexuale, decât să exprimăm sau să muncim pentru ceea ce ne dorim. Partea bună este că această capacitate de conexiune nu o pierdem. Tot ceea ce pierdem este amintirea ei. Conexiunea înseamnă existență. Iar pentru a ne revitaliza corpul și poftele acestuia, avem de construit un spațiu relațional definit de siguranță. Regula non-negociabilă în cuplu este siguranța. Când învățăm să devenim partenerii de care relația are nevoie, găsim sensul pentru a vorbi (ca niște adulți) despre problemele noastre. Inclusiv despre cele de natură sexuală, așa cum punctează specialiștii de la nudoarunmoment.ro. Formula este destul de clară: starea noastră de bine depinde de calitatea relației în care trăim. Când investim în siguranța conexiunii, ne facem cel mai mare favor, când îndrăznim să comunicăm într-un mod inteligent relațional, putem aborda orice temă – de la ejaculare precoce, lipsa libidoului, fantezii sexuale, limite și până la simbioză, traumă sau anxietate.
Care este prima întrebare pe care o pui unui cuplu aflat în impas, ajuns în cabinetul tău?
Depinde. Sunt două întrebări pe care le prefer în mod deosebit: Cum v-ați cunoscut? și Care este relația visurilor voastre? Răspunsul la prima mă ajută să descopăr cât de multă pozitivitate mai există în relație, cât de conectați sunt partenerii. Iar a doua, să văd în ce direcție au nevoie să ne îndreptăm cu terapia. Majoritatea partenerilor vin cu dorința de-a scăpa de povara durerii. Dar nu știu foarte clar în ce direcție să o apuce. De aceea, a doua întrebare îi ajută să iasă din mentalitatea de victimă (definită de neputință) sau de dictatură (caracterizată de rigiditate) și le oferă posibilitatea unor noi opțiuni. Această nouă viziune – Unde intenționăm să ajungem? – devine harta terapiei și mută atenția partenerilor de pe negativ spre posibil. La începuturile profesiei de terapeut, și ani buni după aceea, consideram că în ședința de terapie trebuie discutate nemulțumirile și neajunsurile. Și în mod interesant, aceste discuții erau precum sacul fără fund. Pe când mă așteptam ca partenerilor să le fie mai bine, unul dintre cei doi mai scotea câte o nemulțumire. Apoi, specializarea în terapia imago m-a încurajat să acord tot mai mult spațiu viziunii comune (relației visurilor lor). Oamenii tind să creadă că o relație grozavă se întâmplă de la sine. Ceea ce este un mare mit. Dar atunci când partenerii îndrăznesc să-și formuleze intenții clare și au o viziune, încep să facă pași conștienți în direcția dorită.
„Ne naștem dintr-o relație, suntem răniți într-o relație și ne vindecăm printr-o relație“ – spuneai la un moment dat într-un interviu. Crezi că suferința în cuplu e obligatorie pentru maturizarea noastră emoțională și relațională sau putem crește și fără dureri?
Aceste cuvinte le-am împrumutat din terapia imago. Le repet des, dar nu-mi aparțin. Deși, sper ca la un moment dat să prindă rădăcini în subconștientul meu. [Râde] Revenind la întrebare, cred că avem nevoie să înlocuim cultura individualistă, cu o civilizație relațională. Iar această trecere cauzează ceva zbucium la nivelul eului, obișnuit să fie în control. Este ceva nou să pui relația în centru și să poziționezi cei doi parteneri în plan periferic. Așa cum am putea spune că avem nevoie de o viață întreagă pentru a vindeca traumele copilăriei și a descoperi sensul existenței. Relațiile sunt o provocare – cauzând și durere ori suferință –, pentru că sunt la fel de imperfecte ca noi, oamenii. Relațiile sunt rezultatul muncii noastre. Așa cum și noi suntem produsul relațiilor în care trăim. După cum spuneam, în teoria imago totul este interconectat tot timpul, cu tot, de pretutindeni. Asta înseamnă că inclusiv iubirea și împlinirea sunt conectate cu anxietatea și suferința. Pentru că suntem ființe aflate în căutarea sensului, putem afirma că sensul durerii este maturizarea. Îmi pare util ca atunci când ne confruntăm cu provocările vieții, să trecem de la reactivitate la creativitate. Să ne întrebăm, cu blândețe și curiozitate: Ce aș putea învăța de aici?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
