Skip to content

Matei Stănculescu este psiholog, coach ACC, trainer și co-fondator al centrului Eka. Este tată, soț și un profesionist ce pune în practică ceea ce predică, încercând să aducă în viața clienților săi o perspectivă mai sănătoasă asupra vieții. Despre activitatea sa, dar și despre ceea ce înseamnă să fii antreprenor și terapeut, în zilele noastre, aflăm mai multe în interviul de mai jos.

Ce înseamnă echilibrul între planul personal și cel profesional?

Excelentă întrebare. Totul ține de balans. Cele două planuri fac, totuși, parte din același om. Iar dacă înțelegem că este imposibil să nu se influențeze reciproc, facem primul pas spre a le ține în echilibru. Cea mai mare greșeală este să încercăm să le delimităm cu o tușă groasă. Pe principiul „lasă problemele de la birou la intrarea în casă“. Serios? Pe același principiu, o accidentare în propria baie n-ar trebui să-l afecteze pe un atlet profesionist, nu? Doar s-a accidentat la el acasă, nu pe teren. [râde]

Chiar există un echilibru între muncă și viață, sau vorbim despre o jonglare cât mai flexibilă cu prioritățile care ne ies în cale?

Există echilibru, dar el nu este același pentru toată lumea și se obține prin jonglare. Poate că, după o zi banală la birou, cel mai bun lucru pe care-l pot face este să o îngrop total și să mă dedic familiei și prietenilor. Dar dacă am încă ceva pe suflet (o discuție mai aprinsă, o nelămurire în legătură cu un proiect sau sunt în urmă cu ceva ce trebuie să predau mâine), este mult mai sănătos pentru mine să vorbesc despre ce mă apasă, să caut soluții, sfaturi sau înțelegere, pentru că trebuie să lucrez peste program. În același timp, se aplică și invers principiul. Dacă am probleme acasă care simt că-mi pot afecta activitatea la birou, cel mai bine este să vorbesc despre asta cu liderul echipei din care fac parte sau cu colegii mei, să le cer înțelegere sau chiar sfaturi. Altfel, dacă mă păcălesc că una nu o influențează pe cealaltă, ajung să explodez din nimicuri, să par rece, închis, distant, să dau un randament scăzut sau să fac greșeli pe care le-aș fi putut evita foarte ușor.

Oamenii care duc mai multă energie spre muncă sunt judecați într-un fel, cei care-și minimizează viața profesională sunt judecați în alt fel. Ce putem face pentru a nu mai cădea în extreme și pentru a accepta că valorile noastre de viață sunt, în mod firesc, diferite?

Să ne vaccinăm și să devenim imuni la „ce zic alții“ ca să ne raportăm la realitatea noastră. Poate sunt într-un moment foarte important în carieră și trebuie ca în perioada asta să mă dedic mai mult profesional. Și îmi asum și estimez cât poate să dureze perioada asta. Sau poate sunt într-un moment personal important (renovez apartamentul sau s-a născut un copil sau trebuie să am grijă de mama), care necesită mult timp și dedicare. Astfel, făcând o simplă analiză, poți foarte ușor să-ți dai seama dacă atenția ta într-una dintre cele două direcții este justificată sau te afli într-o zonă periculoasă. Poate petreci, de fapt, mai mul timp la birou pentru că fugi de tot ce înseamnă acasă, iar munca este o evadare dintr-o relație toxică. Sau poate îți neglijezi viața profesională, pentru că ceea ce faci nu te mai împlinește sau ai ceva ce ții în tine de mult timp în legătură cu un coleg, problemă pe care tot eviți să o rezolvi.

Dacă ajunge în cabinetul tău un client care caută să-și consolideze succesul profesional, care sunt principalele aspecte pe care le ai în vedere?

Îl uimesc punându-i foarte multe întrebări despre viața personală. Pentru că, așa cum spuneam, degeaba ne concentrăm pe mai știu eu ce obiective de performanță dacă ne culcăm în fiecare seară târziu după certuri cu soția, de exemplu. Apoi, caut să înțeleg cât mai bine realitatea din planul profesional și să identific care sunt principalele obstacole. Iar dacă totul ține doar de organizare, plan și structură, explorăm împreună cum putem să le depășim. Din experiența mea, blocajele profesionale au în spate, mai degrabă, elemente legate de sensul muncii prestate, o relaționare defectuoasă cu unul sau mai mulți colegi, sau nemulțumiri legate de diferite nedreptăți sau de știrbirea autonomiei.

℗PUBLICITATE



Rămânând la tema de mai sus, abordezi lucrurile diferit din rolul de psiholog sau este un melanj de psihologie și coaching?

Ar fi culmea să-mi dau seama că cel din fața mea a contractat o sesiune de coaching, dar are nevoie de terapie, iar eu să mă încăpățânez să fiu coach până la sfârșitul întâlnirii. Nu cred că am ajuns să am mai multe „pălării“ doar pentru a lista mai multe servicii, ci pentru a jongla cu ele constant de la o întâlnire la alta sau chiar în timpul aceleiași întâlniri, dacă simt că, în felul ăsta, îi sunt mai de folos clientului. De exemplu, dacă lucrez cu cineva care are nevoie și de informații, nu doar de întrebări, o să-mi pun pe moment pălăria de trainer. Dacă simt că nevoia mare este reconversia profesională, dar a venit la mine în terapie, o să-mi pun pălăria de consilier vocațional sau de coach.

Este important pentru clienții care ajung la Centrul EKA să lucreze cu tine ca psiholog sau preferă directivitatea unui coach?

Mă bucur că m-ați întrebat asta pentru că am ocazia să clarific ceva în legătură cu percepția asupra coaching-ului. Coaching-ul este o metodă total non-directivă, mult mai non-directivă decât terapia cognitiv-comportamentală, de exemplu. Un coach adevărat, acreditat ICF, nu va da niciodată soluții sau teme. În calitate de coach, poți pune doar întrebări deschise și singura intenție pe care-ți permiți să o ai este de a-l ajuta pe client să-și definească foarte clar următoarele acțiuni și să-și structureze un plan, cu rezultate măsurabile. Și ca să răspund și la întrebare, fie că vin la mine sau la alt specialist de la Centrul Eka, clienții lucrează cu tot setul de „pălării“ al acelui profesionist pe care-l au în față, cu tot ce are mai bun de oferit.

Dacă cineva se află la vârsta de mijloc a vieții și intenționează să facă o reconversie profesională, care ar fi pașii de care merită să țină cont, pentru ca planul să devină un succes?

Indiferent de vârstă, merită oricând să te apuci de acel ceva către care converg aptitudinile și valorile tale. Dacă timp de 20 de ani ai făcut ceva ce nu te-a împlinit, de ce să mai faci asta și în următorii 15? Howard Gardner, părintele teoriei inteligențelor multiple, povestește cum un medic chirurg extrem de apreciat a avut ocazia, pentru prima oară în viața lui, să pună mâna pe un pian când avea 55 de ani. Un an mai târziu, vindea primele bilete la un concert. Cu toții avem un talent, o aptitudine, o super putere. Asta ne demonstrează neuroplasticitatea. Totul este să o descoperim. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Dacă cineva simte că și-a consumat prea multă energie cu munca și intenționează să ofere mai mult spațiu vieții personale, odihnei sau călătoriilor, de cât timp are nevoie pentru ca mintea lui să dezvolte noi obiceiuri comportamentale?

Aici sunt mai multe teorii, iar eu nu cred în niciuna. Cred că lucrurile diferă de la un om la altul și n-are rost să căutăm cifre spectaculoase, de genul 21 de zile sau 66. Pentru formarea unui nou obicei, este nevoie de 20% teorie și 80% practică. Cu toții am citit ceva inspirațional și am crezut că ne va schimba viața, iar după trei sau șase luni, ne-am dat seama că am și uitat despre ce era vorba. Iar asta se întâmplă pentru că, în mod normal, un obicei nu se formează din neant. El transformă, de fapt, un obicei mai vechi. De exemplu, alegi să mănânci fructe atunci când lucrezi, în locul sărățelelor. James Clear împarte obiceiul în patru etape: starea de fapt – mi-e foame/poftă de ceva; râvna – o să-mi dea mai multă energie, o să mă liniștească; acțiunea – bag mâna în bolul din fața mea; recompensa – mă simt sătul/energizat. Eu nu pot umbla la starea de fapt sau la ce râvnesc, pot schimba doar acțiunea și deci și recompensa. Iar dacă fac asta în mod repetat, creez un nou traseu neuronal ca alternativă la cel vechi, care este mai întâi un fir fragil. Pe măsură ce o să practic noul obicei, firicelul ăsta se va transforma într-un fir mai gros, apoi în ditamai cablul. Dar ce să vezi?! Vechiul traseu neuronal nu dispare, dar în timp se atrofiază și ajunge el din cablu să fie un firicel. Procesul ăsta durează mai mult sau mai puțin, în funcție de fiecare persoană în parte, de cât de vechi și de adânc impregnat este obiceiul vechi, de cât de perseverentă este persoana care vrea schimbarea și așa mai departe.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0