skip to Main Content
Interviu Cu Oana Moraru – „Elevul Obișnuit Din România Este Elevul Plictisit“

Interviu cu Oana Moraru – „Elevul obișnuit din România este elevul plictisit“

Odată cu această săptămână s-au încheiat și principalele examene prin care elevii români trec an de an – evaluările naționale și Bacalaureatul. Despre importanța testărilor, despre impactul adevărat al acestora și despre realitatea profesorului și elevului din România colegul nostru Gáspár György a realizat un scurt interviu cu Oana Moraru – consultant educațional în domeniul școlilor publice și private, cadru didactic cu peste 20 de ani de experiență, fondator și manager al școlii Helikon, Călărași.

1. S-au încheiat admiterile la liceu și o bună parte dintre copii și părinții acestora sunt fericiți, în timp ce alții sunt panicați în ceea ce privește viitorul. Cât de mult contează, pentru succesul în viață, faima liceului la care a intrat copilul și dacă crezi că notele bune sunt o garanție pentru un viitor de succes?

Pentru că noi nu avem rating real pe instituțiile școlare din mediul preuniversitar, gura târgului și practicile populare s-au adaptat cumva singure la lipsa asta de standard real de performanță. Pentru că nu există criterii clare de evaluare a calității unui liceu, românii au pus în schimb media de intrare ca modalitate de selecție a copiilor, și, implicit, de atribuire a unei reputații anume liceului. În loc să judecăm școlile în funcție de valoarea lor transformațională în destinul unui individ, în funcție de ce produc ele la capăt de linie, de câte destine salvează, orientează sau inspiră – le clasificăm despărțind copiii cu medii deja excelente de cei cu performanțe slabe sau medii, ca pe boabele de fasole bune de cele rele. Ne și lăudăm că suntem profesori la un liceu „bun“, în condițiile în care clasificarea lui e făcută de filtrul acesta care adună de la toate gimnaziile copii peste media 9.00. Cu ei e ușor să lucrezi, nu? Dar cu cei de 4 și 5? Câți dintre noi cunoaștem nume de profesori sau echipe de profesori care au scos un copil de 5 cu 8 sau 9 la bacalaureat? Câte licee cu medii slabe de intrare se străduiesc în 4 ani de zile să ofere tinerilor o nouă șansă?

Niciun liceu din țara noastră nu este cotat în funcție de câți copii recuperează sau ridică. Ne lăudăm degeaba cu cele de elită pentru că până și acolo, cel puțin trei sferturi din copii rezistă numai cu ajutorul meditațiilor, nu cu munca și implicarea directă a profesorului de la clasă. S-a pierdut teribil de mult sensul responsabilității fiecărui dascăl: nu avem niciun mecanism real care să măsoare ce transformare produce fiecare om la catedra lui într-un an sau 4 ani de zile. Deci, succesul despre care vorbim este unul definit în interiorul unui sistem care nu se ocupă de binele fiecăruia, care nu își măsoară impactul la clasă și care ignoră sistematic nevoia de pasiune, de inspirație, de descoperire a fiecărui tânăr.  Numim succes notele mari. Dar ele ce măsoară? Pot fi eu sigură că un copil de nota 10 e echipat cu ce estimează acum toată lumea că are nevoie orice tânăr în viitor? – gândire critică, abilitate de comunicare și colaborare, deprinderi de cercetare, asertivitate, creativitate, spirit antreprenorial, adaptabilitate și flexibilitate?

Deocamdată, și părinții, și profesorii merg în inerția turmei. Puțini înțeleg ce ar merita să măsurăm în dezvoltarea unui copil. Și pentru că înțelegem puțin, alegem să-i învinovățim tot pe ei, copiii, că nu trag destul, că nu învață, că nu le place cartea. Dar profesorilor alături de care își petrec 5-6 ore pe zi le place să fie în clasă? Pot eu să aștept de la copilul meu muncă și pasiune după școală dacă își petrece jumate din viața lui alături de oameni blazați, obosiți și decuplați emoțional?

2. Suntem gata și cu examenul maturității, Bacalaureatul. Chiar ne ajută să intrăm în rândul adulților sau este doar un alt mit din folclorul urban?

Bacalaureatul ar trebui să fie garantul intrării în lume a unor tineri care au citire conștientă, care pot să discearnă informație, să analizeze idei, să se conecteze la contextul cultural și istoric, să rezolve probleme, să exprime opinii argumentate, să dea dovada unui anumit nivel de adaptabilitate, civism, integrare morală a unor valori umane. Testele de bacalaureat în lume măsoară numai 30% abilitatea de a reține și reda informație. 70% din notă se obțin din comentarii pe marginea unor fragmente literare, istorice, științifice, rezolvare de probleme practice prin intersectarea cunoștințelor din mai multe discipline, interpretarea și argumentarea personală a unor idei. Aici, da, putem măsura maturitatea gândirii unui tânăr.

Modul în care testăm la bacalaureat în România este încă nerelevant pentru ce mă interesează, de fapt, în evoluția unui tânăr.

Iar intratul în rândul adulților este iarăși o sintagmă discutabilă pentru că nu știm încă, de fapt, câți adulți au depășit pragul de 12 ani al propriei maturizări emoționale. Aproape deloc, în școli, nu ne propunem explicit, să formăm, prin disciplina pe care o predăm, gândire, implicare, maturitate, atitudine față de viață. Foarte puțin învățăm în școli cum să trăim, cu ce voce să ne vorbim nouă înșine, cum să ne dozăm eforturile, energia, prioritățile, cum să transformăm gândurile în acțiune, cum să îl înțelegem pe celălalt. Avem încă un mod predominant funcționăresc de a preda materie, cu mentalitatea că informația este scop în sine, nu un vehicul care trebuie să modifice comportamentul tânărului și măsura implicării lui în lume.

3. Cum vezi tu profesorul clasic din România lui 2018?

Clasic nu e rău. Clasic ar trebui să însemne predare directă, prin instrucție organizată, sistematizată și atent evaluată. Și dacă am avea numai profesori clasici, fără prea multă inspirație modernă, tot ar fi excelent. Măcar am avea oameni care știu toți pașii metodici ai formării unui concept sau deprinderi, ar avea logică și coerență în predare, ar fi responsabili de cum își dozează conținuturile, cum le accesibilizează, formează, consolidează și măsoară.

Profesorul majoritar în România nu e după modelul clasic. E tipul dezorientat, plictisit, cu puțină știință metodologică, netras de nimeni la răspundere pentru ce impact are la clasă. Este profesorul care dă vina pe copii pentru tot ce nu știe el să facă la catedră.

Avem și profesori inspirați, unu-doi, într-o încadrare standard de 15 -17 la o clasă. Numai că pe structurile actuale din administrația școlară, nu pătrunde aproape deloc stilul inspirat al acestora către colegii săi. Fiecare e cam pe cont propriu în cancelariile școlare. Formele de solidaritate sunt, de regulă, în jurul pretextelor birocratice, de portofoliul și punctaj la salariu.

4. Cum vezi elevul obișnuit din România anului 2018?

Elevul obișnuit din România este elevul plictisit. Este copilul deja obișnuit cu dublul-standard, cu împușcarea notelor, cu traficul de influență pe note, cu ieșirile nervoase ale profesorilor lui. Își face treaba mai mult din obligație și rareori din inspirație, simte că școala este total desprinsă de viață, de lumea adevărată. Elevul român obișnuit se duce la școală mai mult pentru relațiile sociale cu ceilalți colegi, pentru că partea cu învățatul a devenit un fel de serviciu de funcționar mărunt. Trăiește în proximitatea prea multor adulți detașați de meseria lor, prinși ei înșiși în reflexe de muncitor gata să își ponteze sfârșitul de tură.

5. Cât de mult ajută amenințările, critica constructivă și rușinarea atunci când profesorul nu mai găsește nicio altă strategie pentru a se impune la clasă?

Mintea evoluează, învață, se dezvoltă dacă are parte de cât mai puțină critică și judecată. Asta nu înseamnă că ieșim din paradigma corect-eronat sau că nu arăt copilului unde a greșit, cât de limpede și direct pot. E vorba numai de cât reușesc eu, ca adult, atunci când semnalez că ceva nu este bine, să mă abțin de la a turna în comunicare și otrava propriilor tulburări emoționale de tip dezamăgire, furie, resentiment. Avem, în cultura noastră, o condiționare aproape imposibil de înlăturat: când îi vorbim unui copil despre erorile lui comportamentale, nu ne putem abține aproape deloc din a pune în cuvinte vibrația joasă a rușinării, a judecății, respingerii.

Cum vorbim copiilor ne vorbim, de fapt, și nouă înșine. Ne e frică să fim blânzi și fermi în același timp, pentru că nu am fost nici noi iubiți cu aceste două ingrediente laolaltă. Am fost mereu iubiți și cu vorbe grele, cu vorbe dureroase. Ca și cum comportamentul uman nu se poate modela decât dacă simțim în ochii celuilalt povara dezamăgirii lui. Știm prea puțin despre educația ca inspirație, ca ghidaj sau arbitraj. Suntem încă la educația prin condiționări, atașament, constrângere a celuilalt întru înțelegere. Încă suntem pui de sclavi, cum s-ar zice, și încă ne educăm copiii să nu înțeleagă, cu adevărat, sensul libertății.

6. Un mesaj pentru profesorii care intră în vacanța de vară…

Meditați la sensul educației, dincolo de materia pe care o predați. Misiunea fiecăruia dintre noi, în ultimă instanță, este de a-l învăța pe copil cum să își vorbească sieși. Vocea noastră interioară este cea care ne deschide drumul în viață. Dacă cele exterioare sunt mecanice, reci, inerte, agresive, amenințătoare, superioare – așa va deveni și vocea internă a fiecărui copil al nostru, prin urmare și calitatea vieții lui, și a noastră, a tuturor.

7. Un mesaj pentru elevii și părinții care se pregătesc de vacanță…

Vacanța înseamnă libertate. Profitați de ea! Încărcați-vă bateriile și promiteți-vă că din anul școlar următor lucrurile pot curge mai mult din inimă și inspirație decât din rutină și obligație.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută