Una dintre cele mai populare cărți din această vară la Pagina de Psihologie este bestsellerul american Ghidul copilul interior. O carte despre părți din noi pe care adesea le respingem, dar care nu-și găsesc liniștea până nu ne asumăm să lucrăm cu ele. Și pentru că una din vocile puternice, din România, care a lucrat cu sine și care promovează cu asumare vindecarea sufletească este psihologa și autoarea Petronela Rotar, am invitat-o să ne răspundă pe scurt la câteva întrebări.
În psihologie există diferite metafore. Una dintre acestea vizează o parte din noi pe care, adesea, psihologii o numesc „copilul interior“. La ce se referă acest concept și cum îl putem înțelege mai bine?
Este sinele nostru din primele perioade de dezvoltare care, atunci când nevoile nu îi sunt întâmpinate și împlinite în mod satisfăcător, atunci când nu crește într-un mediu familial iubitor și sănătos din punct de vedere emoțional, rămâne blocat în acele perioade de dezvoltare, ducând răni care devin apoi filtre prin care interpretează realitatea și dezvoltând mecanisme de apărare care au menirea să îl ajute să supraviețuiască când e mic, însă care se transformă în comportamente dezadaptative pe parcurs. Rănile căpătate în primele stadii de dezvoltare, dacă nu sunt examinate și vindecate într-un proces terapeutic, vor activa triggere emoționale care ne vor duce în situația de a reacționa din perspectiva sinelui rănit infantil (celebra regresie emoțională), transformându-ne, așa cum spune Alice Miller, în adevărați prizonieri ai copilăriei.
Să presupunem că acceptăm existența acestui copil din noi. Care sunt beneficiile conștientizării copilului interior și cum ne ajută în îmbunătățirea calității vieții?
Personal, nu cred că există vindecare emoțională și îmbunătățire a calității vieții fără examinarea rănilor căpătate în copilărie (ale copilului interior, așadar), fără înțelegerea profundă, emoțională, a durerii cu care s-a confruntat copilul care am fost, care a fost obligat să adopte diverse strategii de apărare și de supraviețuire din acest motiv. Odată ce ne putem conecta la perioada aceea a vieților noastre, cu dragoste și compasiune pentru copilul care am fost, ne îmbunătățim drastic relația cu noi înșine − iar de aici încolo lucrurile devin mult mai simple pentru adultul care suntem.
Drumul de la teorie la practică nu este mereu simplu. Cum putem să (re)luăm legătura cu copilul interior?
℗PUBLICITATE
Cu ajutorul unui terapeut care ne poate ghida în acest sens, cu ajutorul meditațiilor specifice, care ne pot și ele ghida înapoi, în trecut, sau cu orice formă de lucru cu sinele care presupune explorarea copilăriei și conectarea cu sinele nostru rănit din acea perioadă.
Mintea umană iubește predictibilitatea și ne îndeamnă să facem orice, pentru a ne ține la distanță de necunoscut. De aceea, am vrea să-i ajutăm pe cititorii acestui interviu să afle mai multe despre practica terapeutică. Prin urmare, Petronela, ce implică munca terapeutică cu copilul interior?
Adevărul fie spus, multă durere, căci va ieși la iveală tot ceea ce nu am putut trăi din punct de vedere emoțional atunci când eram mici − însuși motivul pentru care am elaborat toate acele strategii de apărare și supraviețuire. Însă vestea bună e că acum suntem adulți și ceea ce nu am putut duce când eram mici astăzi putem. Și pe măsură ce ne permitem să experimentăm aceste emoții dificile (într-un cadru terapeutic, de siguranță emoțională), ne va fi tot mai ușor să stăm cu ele, să renunțăm la strategiile acelea și să ne vindecăm acele răni.
Conceptul, în sine, este vechi. Drept urmare, există diferite modalități de intervenție, așa cum ne spune și autoarea Cathryn Taylor. Ce tehnici specifice de lucru cu copilul din noi putem folosi?
Există multe strategii terapeutice. Cea pe care o folosim în metoda lui Gabor Maté, cu care fac o formare − Compassionate Inquiry se numește abordarea lui − pleacă de la lucrul cu corpul, primul de la care ne deconectăm atunci când experimentăm multă durere emoțională în copilărie, și merge mai departe pe examinarea modului în care ne-am simțit atunci când eram mici. Prin crearea unui spațiu de siguranță emoțională, permitem acelor emoții care au fost de mult îngropate, să iasă la suprafață, să fie simțite de adultul de azi, pentru a putea fi vindecate.
În psihodramă, formarea mea principală, metoda de reconectare cu copilul interior presupune jocuri de rol (intrăm, la propriu, în rolul copilului care am fost), experimentăm în cadrul grupului sau în relația cu terapeutul, tot cu condiția cadrului de siguranță emoțională, emoțiile pe care le-am simțit la anumite vârste ale copilăriei, integrând astfel acele răni și situații dificile din trecut.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
