Zâmbetul ei prietenos și ochii luminoși o fac de neuitat. Vocea este, de asemenea, inconfundabilă și chiar dacă de trei ani nu o mai vede la TV și nici nu o auzim la radio, Sanda Nicola rămâne una dintre jurnalistele noastre preferate. De ceva ani, Sanda s-a relocat cu familia în Belgia, acolo unde lucrează și la teza de doctorat. Pentru că ne-a fost dor de ea și pentru că în luna mai s-au făcut patru ani de când a publicat bestsellerul Carte de identitate, am vrut să aflăm ce face și cum arată viața ei.
Care este sursa ta de bucurii în această perioadă?
Familia, prieteniile care își dovedesc trăinicia, posibilitatea de a călători din nou, de a ne aduna mai mulți oameni laolaltă, campusul universității însorit și înverzit, cu mii de studenți veseli care respiră aerul primăverii fără mască… Mă bucur că trăiesc, iar când nici nu mă doare nimic, e de-a dreptul sărbătoare.
De ceva timp, Belgia a devenit locul în care vă petreceți mare parte din timp, dar cei care te urmăresc pe rețelele sociale văd că de fapt viața ta este dinamică și cu multă mișcare. Cum arată viața unui jurnalist după televiziune și cum reacționează corpul tău când cineva îți amintește de aparițiile TV?
Viața mea de acum e mult diferită de ce trăiam acum trei ani când prezentam știri, făceam reportaje, transmisiuni TV, emisiuni la radio, eram mereu pe fugă și interacționam zi de zi cu foarte mulți oameni. Astăzi stau mai mult într-un singur oraș, la Liège, și am zilnic un traseu destul de predictibil între apartamentul unde locuim, școala fetiței și universitatea unde fac doctoratul. Sunt surprinsă și eu de cât de mult pot să tac, cât de rar mă uit la televizor, cu cât de puțini oameni socializez și că-mi e chiar bine așa. Astăzi mi se pare un lux nesperat să nu mă simt obligată să fiu spontană, mereu pe fază. E o mare ușurare că nu mai e datoria mea să acopăr toate tăcerile unei emisiuni, toate „blank-urile de pe post“ și că pot să-mi îngădui mai multă lectură și mai multă reflecție. Tac, ascult, citesc, scriu și abia apoi vorbesc. Însă, din când în când, ies din predictibil și merg la câte un seminar internațional unde vorbesc în amfiteatre cu mulți oameni, sau fac muncă de teren în bazine miniere unde adun date pentru proiectul meu de cercetare. Când ajung în situațiile astea, sunt foarte recunoscătoare reflexelor mele de reporter pentru că mă ajută să gestionez foarte bine imprevizibilul. N-am niciun regret după viața mea de jurnalist, doar multă recunoștință pentru tot ce am trăit. Acum, însă, clădesc altceva, cu implicare totală.
Contextul în care trăim ne influențează, vrem nu vrem, ajungem să preluăm din obiceiurile locului. Ce ai împrumutat de la belgieni, cu ce te-ai îmbogățit din cultura lor?
Aveam deja 41 de ani când am ajuns aici, era greu să mă mai schimb fundamental, dar nu opun rezistență și mă las modelată de mediul în care trăiesc, dacă simt că îmi e benefic. Cred că mănânc mai ordonat decât oricând și, probabil, mai sănătos, chiar dacă mai puțin savuros decât acasă. Petrec din ce în ce mai mult timp în natură și tot mai puțin online. Sunt mai îngăduitoare decât am fost vreodată, și cu cei din jur, și cu neputințele mele, și mă descopăr tot mai puțin dispusă să intru în discuții în contradictoriu. Totuși, sunt foarte departe de a-mi fi însușit proverbiala diplomație „à la belge“ și nici cu bicicleta nu merg, deși amândouă mi-ar prinde foarte bine. Pe de altă parte, să știi că nici bere nu beau, iar de cartofii prăjiți mă țin departe cu stoicism.
De Belgia te leagă și studiile. Ce ne poți spune despre sistemul de învățământ belgian și ce crezi că ar merita să împrumutăm ca metode de bune practici?
Fetița mea e preșcolar, eu am terminat aici un master, iar acum fac doctorat într-o universitate francofonă. Impresia mea e că există o viziune predefinită asupra societății care se sprijină pe valorile și abilitățile însușite de timpuriu, la școală. În primul rând, copiii sunt instruiți pentru a deveni cât mai autonomi, dar sunt încurajați să aleagă mereu să coopereze cu ceilalți. Am avut posibilitatea să văd cum i-au fost insuflate aceste valori copilului meu începând de la doi ani, cât avea când am dus-o la grădiniță aici, iar în facultate am ocazia să-i văd pe studenți cum lucrează împreună. La fiecare disciplină sunt proiecte comune, nimeni nu trece prin școală solitar și individualist, iar experiențele avute până acum îmi arată că, aici, să ai capacitatea de a colabora și de a armoniza puncte de vedere este un pic mai important decât să fii cel mai bun. Oferta educațională e foarte diversă; există școli cu imersie într-o limbă străină, școli catolice, școlile europene pentru copiii funcționarilor europeni și ai personalului diplomatic, școli cu pedagogie Montessori, nordice etc., dar oricât de diferită ar fi forma de pedagogie, angajamentele sunt cam aceleași. Școlile pregătesc buni cetățeni, indivizi cooperanți, atașați de comunitatea din care provin. În același spirit, și programele educaționale sunt adaptate periodic la realitățile economice și sociale. Cred că de aici trebuie să pornim și noi, de la o viziune clară asupra societății pe care ne dorim să o construim și apoi să gândim sistemul educațional în care să formăm oameni capabili să o dezvolte.
În luna mai, s-au împlinit patru ani de la apariția volumului „Carte de identitate“. Cum se simte autoarea Sanda Nicola și care a fost destinul cărții tale în acești ani?
În perioada asta a anului Facebook îmi tot arată amintiri de acum patru ani, postări ale celor care citiseră cartea și împărtășeau impresiile lor recomandând volumul meu cu o generozitate copleșitoare. Am avut parte atunci de o susținere uluitoare și care a fost 100% organică. Colegi jurnaliști din toată țara au scris despre carte sau m-au invitat în programele lor, sute de oameni au contribuit într-un fel sau altul la evenimentele de lansare, mulți fiindu-mi complet necunoscuți. Cartea asta m-a apropiat și mai mult de un public pe care doar intuiam că îl am și pe care mi-am dorit mereu să-l onorez prin munca mea. Răspunsul atât de entuziast al telespectatorilor convertiți în cititori m-a motivat teribil să îmi fac alte planuri profesionale. Mi-am dorit mult să îmi ofer noi acumulări și să merit pe deplin încrederea care mi se acordă. În primăvara lui 2018 am lansat Carte de identitate, iar în toamna aceluiași an m-am întors la școală.
℗PUBLICITATE
Știm că este o carte îndrăgită, care a prins foarte bine la publicul cititor. Te-ai gândit să publici o nouă carte, există vreo intenție în acest sens?
Am început acum trei ani lucrul la o nouă carte, dar apoi m-am înscris la doctorat. Inițial am avut naivitatea să cred că voi putea să scriu beletristică în limba română ziua și articole de știință în engleză noaptea, sau viceversa. Evident că nu am putut. E o scriitură complet diferită, cu rigori diferite, urmărind obiective diferite. Iar după primul an, când am înțeles ce este de fapt un doctorat, am ales să mă concentrez aproape exclusiv pe asta, cu tot mai puțină implicare în alte activități. Îndrumătorul meu m-a lămurit că doctoratul nu înseamnă doar să scrii o teză, să bifezi câteva conferințe și să ai câteva articole publicate, ci, dacă îți îngădui, e un prilej extraordinar de a-ți însuși un nou mod de gândire și noi filtre prin care să analizezi probleme din ce în ce mai complexe. Un doctorat e menit să te schimbe, să te restructureze intelectual, te va modela și la nivel personal dacă nu te împotrivești, cum spuneam mai devreme. Când am priceput asta, decizia mea a fost să urmez cât mai multe cursuri care mi se oferă în cadrul formării transversale și să las acest doctorat să mă schimbe. Am amânat, așadar, toate celelalte proiecte până când voi susține teza.
Ești o persoană energică, plină de vitalitate și creativitate. Care sunt acele valori de viață pe care ți-ai dori să le ducă mai departe fiica voastră?
Oricât de mult ne-ar plăcea să ne căutăm pe noi înșine în ce face ea bun și să ne arogăm merite, strădania e să o îndrumăm să descopere cine este ea, dincolo de influențele noastre. Nu ne-am propus să facă absolut nimic „ca noi“, doar limba română e „la impuse“. La capitolul ăsta lucrăm cu atenție, zi de zi, să-i cultivăm dragostea pentru limba maternă vorbită corect, cu pasiune.
Povestea ta de viață nu a fost una simplă, cu toate acestea ești bine integrată în realitatea pe care o trăiești. Ce simți că, încă, este greu? Care consideri că sunt punctele tale de creștere?
Încă nu am învățat așa cum trebuia lecția răbdării. Am în permanență tendința de a grăbi lucrurile să se întâmple, mă supraturez, ard de nerăbdare să îmi văd visele împlinite și n-am liniște până nu rezolv tot ce mi-am propus. Iar când am izbutit, am doar scurte momente de satisfacție, pentru că deja mi-am fixat alt obiectiv care cere muncă temeinică și mă grăbesc într-acolo. Consum prea mult din prezent încercând să rânduiesc lucruri pentru un viitor care nu știm cum va fi, nici măcar dacă va fi. Concentrată să remediez ceea ce încă nu sunt, uit adesea să sărbătoresc ceea ce sunt deja. În teorie, știu exact ce am de făcut, dar sunt circuite vechi pe care încă nu am reușit să le dezactivez.
Cum faci față anxietății față de război? Care sunt instrumentele salvatoare pentru a nu-ți pierde speranța și încrederea?
Eu experimentez ceva destul de straniu și greu de explicat de când a început războiul ăsta oribil, poate mă ajutați voi să înțeleg mai bine ce mi se întâmplă. Am avut stări de cumplită vinovăție pentru că sunt departe și, cumva, mă simt mai la adăpost de acest conflict. Ceva asemănător am trăit după incendiul de la Colectiv. Atunci m-am simțit vinovată că trăiesc. Speranța și încrederea îmi sunt zilnic salvate de oamenii care sar să ajute în gestionarea crizei umanitare.
Care este cartea citită în ultima vreme și pe care ne-o recomanzi pentru lectura de vară?
Sper să nu vă dezamăgesc foarte tare, dar atunci când nu citesc literatură științifică despre tranziții economice, ecologice, sociale și reziliență comunitară, citesc exclusiv cărți pentru copii. Timpul meu de lectură mi-a fost confiscat de la o vreme de Agnes și presupun că tot așa va fi până când învață să citească singură. Însă pot să vă spun că în vacanța de vară am de gând să citesc Sălbaticii copii dingo, de Vasile Ernu. Suntem norocoși că un autor cu asemenea înțelegere a spațiului ex-sovietic publică în limba română și am de gând să profit de asta.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
