Sandra O’Connor a studiat psihologia în România și America, având un doctorat în medicină comportamentală și psihologia sănătății, dar și o specializare în terapia în grup. Anul trecut a publicat cartea de parenting și dezvoltarea personală Curajul de a fi un părinte imperfect, care s-a bucurat de mult succes în rândul cititorilor din România. Pentru a afla mai multe despre rolul de îngrijitor, despre responsabilitățile ambilor părinți și despre cum funcționează psihologia relațiilor de familie, am povestit cu Sandra pe îndelete.
Ce implică curajul de a fi un părinte imperfect?
Nu folosesc prea des generalizări, dar aici cred că aș putea spune cu încredere faptul că toți părinții sunt imperfecți. Modul în care noi ne conturăm ca părinți nu este de sine stătător, este dinamic și vine în interacțiunea cu copilul nostru și cu toate celelalte aspecte ale vieții noastre și ale sale. Fiecare copil aduce o nouă interacțiune, un nou univers emoțional și ne creează o nouă conexiune. A avea curajul de a fi un părinte imperfect implică faptul că noi ne asumăm iminența eșecurilor și înțelegem că acestea vor fi o parte din procesul nostru de creștere în acest rol. Nu doar atât, dar asta ar trebui să ne îndepărteze de nevoia de a stabili standarde de perfecțiune atât pentru noi, cât și pentru copii noștri. A fi un părinte imperfect înseamnă a fi un părinte care are compasiune și înțelegere, care se iartă, se iubește, se acceptă exact așa cum e, pentru a putea apoi să transmită mai departe copiilor aceeași lecție de iubire și ocrotire de sine.
Care sunt costurile pe care le plătesc părinții care caută să fie perfecți?
Costurile pe care le plătim în goana după perfecțiune sunt vizibile în relațiile noastre, în relația cu noi și cu ceilalți. Fiecare standard pe care nu-l vom putea atinge sau respecta ne va face să ne simțim insuficienți, inadecvați, defecți, uneori poate chiar neputincioși. Așteptările pe care le vom avea de la noi se vor reflecta atât asupra tuturor celor cu care interacționăm (parteneri, copii, membri ai familiei apropiate și extinse), cât și în restul relațiilor noastre, făcându-i pe aceștia la rândul lor să se simtă lipsiți de valoare și insuficienți. Perfecțiunea în rolul de părinte depinde de modul în care sunt percepuți copiii noștri, ceea ce va pune o mare presiune asupra relației noastre cu ei și va ridica ștacheta așteptărilor noastre înspre cote de multe ori intangibile și nejustificate, ceea ce va afecta dezvoltarea încrederii în sine a copiilor noștri și încrederea pe care aceștia o au în noi.
Uneori, ne uităm la copiii din viața noastră și ne spunem în gând: „Doamne, cât este de perfect!“. Este ceva ce ne face bine sau mai degrabă afectează relația dintre noi și copil?
Copiii nu sunt perfecți, dar de multe ori cei pe care-i iubim (în acest caz, copiii noștri) reprezintă tot ceea ce ne dorim și tot ceea ce e mai valoros în existența noastră, de aceea vom avea tendința de a-i vedea fără cusur. Dar copiii noștri sunt oameni, au personalități în formare, acum își conturează identitățile, vor trece prin stadii în care vor testa limite, vor depăși bariere, nu vor ști întotdeauna ce trebuie să facă și cum trebuie să treacă prin anumite experiențe, drept urmare e important ca ei să înțeleagă că acest aspect al fragilității și al posibilității de a greși este uman, acceptabil și face parte din existență. Dacă vor încerca să fie perfecți în ochii noștri, fiecare lecție pe care încă n-au învățat-o li se va părea un nou prilej de dezamăgire pentru noi. Dacă ei se cred văzuți „perfecți“ în ochii noștri, vom pune asupra lor presiunea de a nu ne înșela așteptările, iar asta va afecta relația pe care o au cu noi.
Care consideri că sunt cele mai importante cărămizi pe care se construiește un parenting definit de iubire și umanitate?
Comunicare, înțelegere și iertare. Aș spune că pilonul cel mai important e comunicarea, întrucât ne va oferi o cale de conexiune în care putem să discutăm autentic despre tot ceea ce ne preocupă. Dacă permitem și menținem o comunicare deschisă, dacă ne facem timp pentru a ne asculta copiii, ei vor înțelege că pot găsi în noi ascultare și sprijin.
Înțelegere, pentru că de multe ori o comunicare autentică vine și cu aspecte care ne vor determina să avem reacții viscerale, dar dacă reușim să nu luăm personal experiențele, emoțiile și comportamentele copiilor noștri și înțelegem faptul că ei au nevoie de noi pentru a se coregla și pentru a-și ajusta interacțiunile, aceștia vor înțelege la rândul lor că noi suntem niște surse de conectare sigure, la care pot apela în orice moment, chiar și atunci când sunt triști, furioși, speriați sau confuzi.
Iertare, pentru că asta înseamnă ca noi să nu reacționăm cu judecată și furie la ceea ce ne comunică cu încredere, atunci când greșesc. Să înțelegem că rolul nostru este de ghid și de ocrotitor, iar atunci când copiii vin înspre noi cu dileme, au nevoie de calmul nostru pentru a avea încredere să apeleze la noi orice s-ar întâmpla, orice ar face, în orice context s-ar afla. Știind că vor primi ascultare și ghidaj, prin intermediul iertării noastre vor învăța cum să se ierte la rândul lor, cum să depășească situații dificile, cum să clădească reziliență și perseverență.
Suntem în luna martie, din experiența ta de psiholog, care sunt cele mai importante nevoi ale mamelor și cum le poate ajuta societatea?
Nevoile mamelor sunt, în primul și în primul rând, de egalitate de rol. Societatea poate ajuta, implicând cât mai mult tații în procesul parental și conștientizând importanța pe care o are implicarea ambilor părinți în toate interacțiunile acestui proces. Tații au un rol la fel de important în dezvoltarea psihoemoțională a copiilor, în maniera în care aceștia se vor raporta la rolurile masculine din viața lor. Fie că părinții sunt amândoi prezenți în același spațiu sau nu, ambii au un rol important în modul în care copilul își conturează imaginea asupra lumii și asupra relațiilor. Dar pentru că nu putem schimba societatea cu o baghetă magică, e important să ne educăm mai întâi pe noi și să acționăm ca atare. Iar dacă chiar vrem să facem ceva în această lună pentru o mamă, să ne uităm în jur la mamele din viețile noastre și să vedem dacă au timp suficient pentru odihnă, pentru interacțiuni cu alți adulți în afara locului de muncă sau familie, dacă au timp suficient pentru ele însele. Iar dacă le putem ajuta din când în când să bifeze măcar una dintre aceste nevoi, să o facem.
℗PUBLICITATE
Tot cu trimitere la experiența ta clinică și psihoterapeutică, ce crezi că au nevoie tații să înțeleagă despre relațiile lor cu mamele copiilor?
Tații au nevoie de mai multă implicare, atât asumată, cât și învățată. Societatea nu încurajează în mod special relația taților cu copiii lor, iar asta face ca încrederea în capacitatea tatălui de a-și asuma un rol parental semnificativ să fie privită cu scepticism. Să avem puțin mai multă încredere. Rolul de părinte se învață. În afara instinctului de supraviețuire și de protecție a puiului (care poate fi și el afectat de procese traumatice anterioare), rolul de părinte nu vine cu capacități preexistente, iar copiii nu vin cu un set de instrucțiuni. În societatea noastră, adesea, în momentul nașterii unui copil se produce o separare a mamei și a tatălui. De multe ori, mama intră în conexiune mai apropiată cu copilul, iar tatăl nu este chiar sigur de rolul pe care urmează să-l aibă. Relația de cuplu suferă și ea anumite modificări, iar asta poate duce la o fracturare. Este important ca tatăl să înțeleagă că rolul său nu se schimbă drastic, doar se modifică și devine mai complex. El rămâne în continuare partener, dar devine și parte integrantă în procesul de creștere, protecție și dezvoltare emoțională și cognitivă a copilului. Modul în care copilul va vedea relația parentală e modul în care se va raporta la propriile relații în viitor.
Un subiect despre care se vorbește foarte rar în România este situația mamelor care pierd custodia copiilor, mai ales a băieților, aceștia ajungând în grija taților. Unele sunt femei cu resurse și cu o situație financiară suficient de bună. Ce ar putea face aceste mame pentru a accepta realitatea și pentru a continua să păstreze legătura cu copiii lor?
Aici cred că trebuie să facem o distincție. Există două situații principale în care mama poate pierde custodia unui copil (sunt mai multe nuanțe, dar e mai simplu să ne raportăm la cele două cu care ne întâlnim, în general, în cabinet).
În primul caz, o poate pierde deoarece, în urma evaluărilor clinice și în urma anchetei sociale, s-a determinat faptul că ar fi un părinte inadecvat, iar atunci custodia copilului îi este încredințată tatălui, care poate la rândul său să fie un părinte bun, oferindu-i copilului toate resursele necesare pentru o dezvoltare armonioasă.
În doilea caz, există situații în care se produce abuziv alienarea parentală, iar mama este într-o situație în care fie nu știe cum să apeleze la mijloacele legale care-i sunt favorabile, fie îi este teamă să facă apel la ele.
În ambele situații (dacă în prima situație menționată, nu s-a determinat faptul că interacțiunea cu mama nu este în beneficiul copilului), este important ca copilul să poată interacționa cu ambii părinți și să stabilească o relație semnificativă cu aceștia. Indiferent de cantitatea timpului petrecut cu părinții, copilul are nevoie de un fir continuu de interacțiune atât cu mama, cât și cu tatăl său. Fie că interacționează prin convorbiri telefonice, apeluri video, fie că trimit zilnic fotografii sau video-uri, e important ca copilul să simtă că mamele sunt în continuare prezente și implicate în viața lor, cu rol semnificativ. Cel mai important este ca timpul petrecut cu copilul să fie timp de calitate, indiferent de durata acestuia. Asta înseamnă să oferim disponibilitate emoțională, prezență și, cum spuneam mai sus, comunicare, înțelegere și iertare. Copilul se va conecta la părintele disponibil și prezent emoțional, nu doar la cel prezent fizic.
Care consideri că sunt cele mai nocive mesaje pe care le transmite societatea mamelor care pierd procesul de custodie comună și devin „mame de weekend“ sau de vacanță?
Cel mai nociv mesaj este că sunt mame insuficient de bune, că sunt defecte. Am vorbit mai sus despre băieți și despre relații parentale, despre modul în care copiii își percep propriile roluri și interacțiuni în relații. Un băiat alienat de mamă va avea o mare dificultate în a-și stabili identitatea în raport cu persoane de sex feminin. Chiar și atunci când mamele n-au custodia copiilor, ele nu sunt niciodată părinți „de weekend“ sau „de vacanță“. Noi suntem întotdeauna părinți permanenți, chiar și atunci când nu suntem fizic în viața copiilor noștri. Atât prezența, cât și absența părintelui conturează un tipar de relație și influențează dezvoltarea psihoemoțională a copiilor. Influența pe care o avem în viața copiilor noștri, după cum am menționat, e conturată de prezența și disponibilitatea emoțională pe care le-o oferim în interacțiunile cu ei. Dacă noi putem oferi conexiune empatică și avem o relație autentică și conștientă cu aceștia, ei vor umple timpul absenței noastre cu conștientizarea permanenței acestei relații, ca mai apoi să facă alegeri conștiente de a cere să petreacă tot mai mult timp cu părintele alienat (în acest ca, cu mama).
Cum au primit cititorii din România cartea semnată de tine?
Am fost plăcut surprinsă și recunoscătoare să văd că a fost primită extrem de bine. A fost deja achiziționată în câteva mii de exemplare și au fost primite cu brațele, mințile și sufletele deschise toate capitolele adaptate nevoilor societății în care trăim. O parte din carte este dedicată discuțiilor dificile cu adolescenții, de la divorț, separare, identitate de gen, sexualitate, pornografie, până la ecrane, război, abuz, traumă, suicid și deces. Am considerat că este extrem de important ca părinții adolescenților să aibă acces la maniera în care pot aborda cu aceștia subiecte care poate le sunt străine, la care nu știu cum să se raporteze. Nu e doar o carte de parenting, eu cred că e și o carte de autocunoaștere. Ne plimbă prin experiența propriei copilării și adolescențe, oferind resurse pentru rolul nostru de viitori sau actuali părinți.
Dacă ar fi să scrii o continuare a cărții, să spunem partea a doua, ce subiecte simți că ar mai fi de abordat?
M-am gândit la asta. Aș dezvolta mai mult partea adolescenței, simt că acolo am făcut doar o scurtă trecere în revistă, cu toate că i-am dedicat o mare parte acestei etape. Aș scrie mai mult despre ceea ce înseamnă spațiu personal, limite de siguranță, identitate, identificarea, înțelegerea și gestionarea emoțiilor, raportarea la relația cu sine și cu ceilalți, subiecte inconfortabile de discutat în adolescență. Dar de data aceasta aș scrie-o pentru adolescenți, nu pentru părinți.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
