Mirela Oprea este licențiată în Psihologie și Științele Educației și are un doctorat în Dezvoltare Internațională. Timp de 20 de ani, a lucrat în domeniul dezvoltării sociale, în România și la nivel global. A condus echipe care au implementat proiecte în valoare de milioane de euro, în peste 10 țări. Coach certificat şi consilier, ea este acum promotoare în România a conceptului de Dream Management, pe care ar vrea să-l vadă dezvoltat în cel puţin trei contexte: şcoli, familii şi companii. Susţine ateliere de Dream Management şi de cultivare a fericirii personale şi la locul de muncă, acolo unde este invitată, în ţară şi străinătate.
Care este partea cea mai interesantă în plan profesional pentru tine, în prezent?
Faptul că scriu o carte. Să vă spun cum devine treaba asta. Acum un an şi jumătate, am fost invitată de directoarea unui ONG să susţin o activitate de team building pentru echipa ei. Eu în acea perioadă citeam o carte numită The Dream Manager – povestea pe alocuri romanţată a unei companii din SUA care a redus mult fluctuaţia de personal, ajutându-şi angajaţii să îşi realizeze obiectivele personale. Visurile. Mi-a plăcut enorm respectiva carte. Am utilizat-o ca sursă de inspiraţie pentru acea activitate de team building. Mi-a plăcut enorm şi ce s-a întâmplat la team building. Aşa că am scris un articol despre asta. Iar acel articol, distribuit de mii de ori pe reţelele de socializare, mi-a schimbat viaţa. Am fost invitată să repet activitatea prin care ajutam oamenii să îşi identifice visurile şi să facă primii paşi înspre ele. Am susţinut mai mult de 30 de ateliere de Dream Management, la care au participat peste 300 de persoane. Acum scriu o carte despre această experienţă, despre toată ştiinţa din spatele realizării obiectivelor personale, despre ce îmi spun oamenii care vin la ateliere, despre visuri care s-au împlinit „sub ochii mei“ în aceste 18 luni care au trecut. Cel mai interesant lucru din toată această poveste e că o activitate care a început aproape din întâmplare m-a dus aşa de departe. În toamna aceasta, am decis să îmi iau un an sabatic. Să îmi fac timp în viaţa mea pentru acest lucru inedit, care s-a insinuat puternic în viaţa mea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Dar în plan personal?
Cred că oamenilor din jurul meu cel mai interesant li se pare faptul că mie îmi e greu să spun de unde sunt. Trăiesc între două ţări, România şi Italia. Un pic aici şi un pic acolo, mereu cu o valiză de făcut sau de desfăcut. Iar când sunt în România, sunt în continuă mişcare, între Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe unde mă cheamă atelierele mele de Dream Management.
Dacă ai avea suficienți bani pentru a te retrage la pensie, cu ce ți-ar plăcea să-ți ocupi timpul?
Ha-ha!… Ce întrebare bună! Ei bine, eu am decis să nu aştept pensia. Aşa cum spuneam mai sus, din octombrie am început un an sabatic. Aşa i-am zis, ca să nu mă sperii pe mine însămi cu un pas prea mare. Practic, am renunţat la serviciul meu în domeniul dezvoltării sociale, în cadrul unei organizaţii internaţionale, unde ocupam funcţia de Director de Advocacy. Era un serviciu care îmi plăcea foarte mult, dar am fost foarte frumos „învăluită“ şi prinsă în mreje de toată energia bună care mi-a venit din atelierele de Dream Management. Nu pot să îmi imaginez cum va fi la pensie… Aşa că fac acum ceea ce îmi place cel mai mult, fără să o aştept.
Care este acel lucru pe care ai vrea să-l faci sau să-l ai în următorii cinci ani?
Dacă toate lucrurile care ar putea să meargă bine vor merge bine în acest an sabatic… atunci, cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să construiesc o „mişcare“ (movement, în limba engleză) de Dream Management în România. Să aducem acest concept în cele mai variate contexte ale vieţii noastre: în şcoli, în companii, în familii, în echipe de toate felurile. Să devină natural în România să întrebi (imediat după „Ce mai faci?“): „Și? Care e visul tău, în perioada asta din viaţă?“ Să devină normal să ne ajutăm unii pe alţii să ne realizăm visurile, pentru ca împreună să avem mai multă fericire. La capitolul „ce vreau să am“: vreau să am o mulţime de oameni în jur, să pot conecta oamenii între ei, pentru că totul – chiar şi cele mai îndrăzneţe visuri – se realizează prin oameni.
Care sunt actele de caritate în care te implici și de ce?
Oamenii mă cunosc cel mai bine pentru proiectul numit „Un sat pentru Mădălina“ – o poveste care a fost scrisă şi narată (în acest podcast în şase episoade) de către cei de la Decât o Revistă (cea mai frumoasă revistă de storytelling: o recomand cu mare căldură). Pe scurt, este vorba despre întâlnirea mea cu o minoră, mamă a doi copii, care cerşea la metrou, în Bucureşti. Întâlnirea şi apoi tot ce a urmat. Multe aventuri, cu ea, soţul ei, cei doi copii şi comunitatea de donatori care au contribuit la construirea unei căsuţe. Noi ne-am propus iniţial să o ajutăm să iasă din sărăcia extremă. Dacă am reuşit sau nu, vă las să descoperiţi. Acum, un alt proiect al meu, care mi-e foarte drag, este legat de un băieţel de 7 ani, abandonat de mama lui, în familia unor vecini. Un băieţel extraordinar, frumuşel şi lipicios. Iniţial, am crezut că are retard. După 3 ani de grădiniţă şi un an de clasă pregătitoare, băieţelul acesta nu ştia să numere până la 10. M-a şocat. Nu credeam că e posibil ca, în 4 ani de învăţământ preşcolar, un copil să nu înveţe chiar nimic. Ne-am străduit o vară întreagă trei adulţi (eu, mami şi fratele meu), dar în toamnă două lucruri erau clare: copilului nu avea retard şi copilul ştia să numere. Acum facem teme cu el şi am găsit o doamnă învăţătoare care vine acasă la noi, ca să-l ajutăm să recupereze întârzierea. E ca un bureţel. Are o sete incredibilă de cunoaştere. Nu ştiu dacă o să-l văd student, dar ar fi extraordinar dacă am putea să-l vedem bun meseriaş peste câţiva ani.
℗PUBLICITATE
Dacă ai face altceva în plan profesional decât ceea ce faci în prezent, ce-ai alege să faci și de ce?
Ca să fiu sinceră şi pe scurt… nu ştiu. Am făcut multe lucruri: în adolescenţă, am spălat sticle într-o fabrică de bere, ca să strâng bani pentru o cauză nobilă; am vândut roşii în piaţă; am făcut vin în faţa blocului, când tatăl meu nu a reuşit să vândă o încărcătură de 4 tone de struguri; am lucrat în fabrică, în Italia, ca să mă întreţin la master şi doctorat; am făcut babysitting; am predat dezvoltare internaţională la studenţi; am ajuns director într-o organizaţie internaţională. Toate mi-au plăcut şi din toate am învăţat. Şi din cele „umile“ şi din cele mai prestigioase. Cred că m-aş uita în jur, să văd ce trebuie făcut. Sigur aş găsi ceva care să îmi placă. Important e să faci bine ce faci şi să îi ajuţi pe cei din jur. Ah, da! Acum că am spus asta, mi-am dat seama că, uneori, mă întreb cum ar fi să fiu primar în mediul rural. Eu cred că acolo e buba noastră cea mai mare, ca naţiune. Acolo sunt cei mai mulţi copii flămânzi, acolo e cel mai mare dezastru în educaţie, acolo mor oamenii cu zile pentru că nu au curaj sau bani ca să meargă la oraş să îşi caute sănătatea, acolo rămân oamenii fără dinţi în gură de la vârsta adolescenţei. Pe de altă parte, acolo sunt şi foarte multe resurse, acolo e liniştea, acolo e frumosul, acolo mai sunt încă tradiţii.
Cine este persoana din familie care te inspiră cel mai mult? Dar din afara familiei?
Din familie, fratele meu. Actor profesionist, care la un moment dat a început să înveţe nişte puşti ce-i cu teatrul ăsta. Nu orice puşti. Ci puştii din Ferentari, cartierul cel mai rău famat din toată România. La un moment dat, s-a mutat şi el acolo, în Ferentari, ca să fie mai aproape de ei şi de toate ale lor, câte sunt. Greutăţi câţi alţii nu au într-o viaţă de om. Chiar zilele acestea, de exemplu, trupa e în doliu pentru că s-a sinucis un adolescent, prieten de-al lor. Viaţa în Ferentari e grozav de dură. Şi totuşi, acum trupa lor e una dintre cele mai renumite din România. Se numeşte Playhood și câştigă premii la toate festivalurile pe la care merg. Îi admiră oameni mari, ca Ada Solomon. Din afara familiei: Valeriu Nicolae, romul cel mai asumat, deştept şi haios pe care îl cunosc (cine nu are un astfel de om să îşi cumpere!); Melania Medeleanu, mama lui MagiCAMP; Vlad Voiculescu, pentru reţeaua citostaticelor şi tot ce încearcă el să facă în domeniul sănătăţii; Andrada Mazilu (fostă Sorca), cea mai sensibilă şi înţeleaptă învăţătoare pe care o cunosc; Gabriela Ivan, echipa şi oamenii din jurul ei, pentru Naţie prin Educaţie, prin care dezvoltă robotica în România. Şi mulţi, mulţi alţii. Nu ne ajunge Pagina de Psihologie, pentru lista mea.
Cine sau ce a avut cea mai mare influență, în dezvoltarea ta ca persoană?
Întâi a fost Tanti Adi. O prietenă de-a mamei. Am fost o vreme asistentă în cabinetul ei de radiologie dentară şi aşa ne-am împrietenit. O prietenie ciudată – eu nu aveam încă 20 de ani, ea era la pensie. Aveam conversaţii fascinante. Mă ajuta să gândesc şi să mă construiesc. Punea încredere în mine. A fost primul meu coach, înainte ca eu să ştiu ceva despre semnificaţia acestui cuvânt. Apoi a fost un domn. „Nu spui ţine – e persoană însemnată“, vorba lui Caragiale. Dar îi datorez aşa de mult din ce sunt, încât e posibil să mor fără să îi pot spune exact ce şi cât. De la el am învăţat despre diferenţa esenţială dintre empatie şi compasiune, despre autenticitate, curajul de a fi tu însuţi oricând, despre simplitate sau cum să elimini cât mai multe fiţe din viaţa ta, despre puterea magică a vulnerabilităţii, am învăţat să citesc alt gen de cărţi (cele care au la bază mai multă cercetare ştiinţifică, decât opinii şi păreri ambalate frumos), să am mai multă încredere în mine însămi şi în intuiţia mea, să cred că pot face cam orice îmi propun cu adevărat; am văzut cu ajutorul lui cât de mult ţi se poate schimba viaţa, dacă ai curaj să te înconjori de oamenii potriviţi pentru cine eşti tu cu adevărat… şi multe altele.
Cum crezi că te-ar descrie, în câteva cuvinte, profesorul preferat din școală?
A murit săracul… Nu-mi dau seama prea bine ce-ar spune. Dar îmi amintesc că eram în clasa a VII-a, când el mi-a oferit o descriere – pe care însă nu pot să o reproduc aici. În vremurile noastre, ar putea avea o conotaţie. Dar eu atunci am înţeles (şi înţeleg şi mai bine acum, când îmi amintesc din nou). În plus, acum îi dau şi dreptate. Cred că ar zice că bine am făcut tot ce-am făcut.
Dacă ai putea alege să faci orice pentru o singură zi, ce-ai alege să faci?
Aş fi foarte fericită să mai pot petrece o singură zi cu tatăl meu. Să-l mai întreb de vremea când era el copil şi stătea la vaci, despre când era el în armată, despre rudele noastre şi poveştile lor întortocheate (noi suntem un neam mare). Să uităm de noi, făcând miştouri unul de altul şi amândoi de lume şi viaţă. Să râdem până la patru dimineaţa, cum mai păţeam câteodată când uitam de noi, în faţa televizorului – pretext. Azi i-am făcut parastasul de şase luni. Nu o să mai fac aceste lucruri decât în mintea mea. Şi chiar şi aşa… merită.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
