skip to Main Content
Interviu La Minut Cu Petronela Rotar-Cotoban – Orbi

Interviu la minut cu Petronela Rotar-Cotoban – Orbi

1. Ce-ți amintești despre fetița Petronela?

Că era foarte tristă și singură. Că nu se simțea iubită. Că îi era tot timpul frică. Frică de tata, că o să vină acasă și o s-o bată. Iar. Că citea foarte mult, visa mult cu ochii deschiși. Foarte mulți ani, reveria a fost un mod de a evada din realitate. Apoi, când a mai crescut… că stătea mult în copaci, în iarbă, citind, înota mult, se juca cu copiii pe stradă, dar numai până la o anumită oră, căci după aceea nu mai avea voie, așa că rămânea plângând lângă geam, să îi audă pe ceilalți cum continuă să se joace. De câteva ori, a fugit pe geam pe stradă, să fie și ea cu ei. Apoi, îmi amintesc respingerea din clasa a V-a, când am intrat într-o clasă gata formată – cu o fată care era deja lider și a cărei poziție o amenințam cu notele mele – atât din partea colegilor, cât și a profesorilor, nedreptățile făcute de toți, singurătatea de la orele mici ale dimineții, când stăteam în bancă și așteptam să se lumineze afară (eram navetistă și ajungeam mereu prima), depresia care a urmat după primul an de gimnaziu, insomniile, pastilele, amenințările lui tata când ceream ajutor noaptea că nu pot dormi, bătăile… bătăile… Faptul că mama nu mă apăra niciodată pe față, ci doar după ce scandalul se încheia, pe șoptite, în dormitorul lor.

2. De care dintre adulți erai mai atașată în copilărie?

De bunica. Noi locuiam la țară, într-un sat apropiat de Brașov, într-o casă mare, cu etaj, împreună cu sora mamei și cu bunicii. Pe bunica mea, care are 91 de ani și despre care am scris multe povești pe blogul și în cărțile mele, am iubit-o cel mai mult. O femeie foarte hâtră, care a avut grijă de mine și care mă apăra mereu de tata. Probabil că asta m-a și făcut să mă atașez atât de tare. Ea îmi dădea un vag sentiment de siguranță, pe care niciunul dintre părinții mei nu era capabil să mi-l insufle.

3. Cum erai la grădiniță? Erai genul de copilaș căruia îi plăceau serbările sau le evitai?

Nu am aproape nicio amintire de la grădiniță. Revăd vag sala de clasă… o trotinetă cu care mergeam dimineața la grădinița care era situată mai jos, pe stradă… uniforma bleu și funda. Și atât. De altfel, nu am prea multe amintiri de la vârsta aceea, în general, creierul a reprimat cât a putut de multe din perioada copilăriei mici. Sigur nu îmi plăceau serbările, le-am detestat toată viața.

4. Ce visai să te faci când aveai să fii mare?

Scriitoare. De altfel, scriam poezii din clasa I și am continuat să scriu până după liceu, când viața mea a luat o altă cotitură și am crezut, până la 35 de ani, că nu îmi voi mai îndeplini niciodată visul, că e prea târziu. Din fericire, nu a fost așa.

5. Cartea care ți-a marcat adolescența…

Romanul adolescentului miop al lui Eliade. Visam să ajung să dorm și eu doar patru ore pe noapte și în rest să citesc și să mă instruiesc la fel de mult. Ba îmi venise și ideea să mă duc la o mănăstire, unde să mă închid și să citesc până când ajung la fel de erudită. Biata de mine, naivă, idealizam viața la mănăstire, habar nu aveam că acolo muncești zi-lumină, nu e vreme de citit și instruit, ba chiar anumite cărți sunt interzise.

6. Ce-ți mai amintești din manualul de Psihologie din clasa a X-a?

Absolut nimic, deși aveam numai 10. Mi-o amintesc doar pe profă, era foarte tânără și foarte moale. În schimb, îmi amintesc multe din manualul de Filosofie, care a fost marea mea dragoste în tinerețe.

7. Când și cum începe viața ta scriitoricească? Te-ai mai întoarce la televiziune?

Cred că, de început, a început când am scris primele texte, poeme. Este, în primul rând, o viață interioară foarte bogată și foarte vie. A fost în mine acolo mereu, a fost modul meu de a supraviețui traumei, vieții, de a înțelege și distila realitatea. Am scris ca să nu mor, ca să nu mă sinucid. Am scris pentru mine, mai cu seamă. Viața oficială de scriitoare – când am avut curaj să încep să public asumat, mai întâi online, apoi pe hârtie, în 2013. De atunci, am publicat multe sute de texte pe blog și cinci cărți: două de poeme, două de proză scurtă și un roman. Televiziunea a fost o parte importantă din viața și experiența mea, am învățat enorm pe vremea când eram jurnalist, dar nu, nu m-aș mai întoarce niciodată acolo. Nici nu aș mai avea unde, azi nu se mai face jurnalism așa cum am învățat eu, azi foștii mei colegi – cei mai mulți, nu toți – mint, manipulează, instigă la ură, dezinformează. Îmi este rușine, pur și simplu.

8. Anul trecut ai publicat cartea Orbi, un adevărat fenomen pentru industria de carte. Despre cine și despre ce este acest roman?

Cred că faptul că această carte a devenit un fenomen are mare legătură cu faptul că subiectul pe care îl tratează – abuzul, relațiile toxice – reprezintă un fenomen în realitatea noastră personală, a românilor. Fiindcă este un roman care vorbește despre codependență, despre abuz psihologic, despre alcool, despre relații profund toxice, hărțuire, gelozie extremă. Dar și despre vindecare (în acest caz, cu ajutorul terapiei). E o carte în care s-au regăsit prea mulți oameni. Dar și o carte care, după miile de feedbackuri primite de mine, personal, a ajutat multă lume să identifice răul, să iasă din el, să apuce pe drumul spre vindecare.

9. Cât de mult seamănă povestea romanului cu povestea ta de viață?

Păi, seamănă și nu prea. Sigur că nu aș fi putut scrie o astfel de carte, dacă eu însămi nu aș fi experimentat genul ăsta de relație vreodată, însă nu este o carte autobiografică, ci un roman, deci ficțiune, inspirat pe alocuri din lucruri pe care le-am trăit, citit, auzit, documentat eu însămi. Asta e fain la ficțiune: că poți duce lucrurile oriunde, ceea ce cu viața nu îți reușește mereu.

10. Cei care te îndrăgesc te pot urmări îndeaproape pe rețelele sociale, de unde chiar putem afla multe lucruri despre tine și viața ta. Spune-ne două-trei vorbe despre prezentul tău…

E locul cel mai fain în care m-am aflat vreodată – prezentul meu. Sunt cât se poate de fericită, mult mai fericită decât am sperat vreodată să fiu. Mă simt iubită de ai mei (soțul, copiii, mama), dar și de foarte multă lume pe care nu o cunosc, iar ăsta e un sentiment extraordinar. Toți suntem sănătoși, iar pentru lucrul acesta sunt foarte recunoscătoare. Fetele sunt pe un drum foarte bun, cea mare e studentă la Arte, la Timișoara, cea mică se pregătește să dea, la anul, la actorie. Sunt într-o relație vindecătoare. Am ceea ce oamenii numesc îndeobște succes, muncesc alături de soțul meu la niște proiecte foarte faine, tocmai am terminat a cincea ediție a unui festival cât se poate de fain de cultură, am fost la mare (cu cortul și nu numai) împreună cu soțul meu, încep peste o lună și jumătate facultatea de Psihologie, plus alte câteva lucruri extraordinare pe care încă nu le pot dezvălui, că nu a venit vremea.

11. De ce George și nu un alt bărbat?

După trei ani de când ne petrecem zilele împreună, cred că răspunsul la întrebarea asta e: fiindcă de el aveam nevoie, ca să mă vindec de rănile din copilărie. Și el, de mine. Dar nu am știut asta mereu. La început, aș fi spus: fiindcă e deștept, fiindcă mă înțelege, fiindcă putem discuta orice, fiindcă mă iubește, fiindcă facem dragoste extraordinar etc. Dar azi știu mai bine: fiindcă el are exact doza de plusuri și minusuri ale adulților care m-au crescut, iar în interacțiunea cu el pot crește și mă pot vindeca – și asta e o alegere conștientă. Azi, când am ales fiecare și împreună să nu lăsăm relația în derivă, ci să o trăim conștient, lucrurile sunt evidente. Sigur că puteam fugi când am dat de greu, dar am ales să nu facem asta, ci să ne vindecăm, iar aceasta e una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viața asta.

12. Trei calități ale tale, ca autor…

Oh, my… Nu știu dacă am făcut destulă terapie, încât să răspund la întrebarea asta fără să mă simt foarte rușinată că mă laud. Hai să încercăm. Scriu cu mare ușurință, fiindcă scrisul meu curge în mine aproape inconștient. Unii numesc asta talent. Scriu foarte onest, despre lucruri pe care de obicei oamenii le bagă sub preș, și foarte personal, în mod asumat.

13. La ce proiect editorial lucrezi acum?

Începe să se contureze în mintea mea o nouă carte, însă deocamdată sunt doar în faza de pre-documentare. În paralel, mă gândesc la un volum de povestiri terapeutice; eu am scris mult despre procesul meu de vindecare, despre relațiile cu ai mei duse în terapie, despre conștientizări și revelații; mă gândesc să le strâng pe toate și să le completez cu ce mai simt nevoia, apoi să le pun într-un volum care să le fie de ajutor oamenilor. Pentru că, la fiecare poveste, extrem de mulți oameni mi-au scris că aveau nevoie să citească lucrul ăla.

14. Cart’fest este…

Un proiect de suflet, de care sunt (suntem) foarte mândri. Un festival în care am intrat când era micuț și pe care l-am ajutat să devină un reper, cu ceea ce știm să facem, eu și soțul meu, dar și restul echipei. Multă muncă. Multă satisfacție. Eu și soțul meu avem o mică firmă de branding, publicitate, organizare de evenimente – așa că ne-am pus toate puterile în slujba lui și a ieșit ceea ce ați putut vedea cu ochii voștri, când ați fost la Cristian.

15. Cum ai defini relațiile de iubire în 2018?

Din păcate, cred că cele mai multe sunt relații ne-conștiente, ca să nu le numesc inconștiente. Relații toxice, de putere, de dependență, unele… de abuz în diverse forme. Puține relații de iubire se bazează pe compasiune, pe înțelegerea reală a cine este celălalt și ce nevoi are, pe respectarea celuilalt așa cum este el, nu cum vreau eu să fie (și trebuie să îl schimb), pe iubire necondiționată, pe care să nu o retrag atunci când celălalt greșește. Totuși, din fericire, relațiile acestea din urmă sunt în creștere, iar asta e cel puțin îmbucurător.

16. Dacă ar fi să-i definești unui copil ce înseamnă #PutereaRelațiilor, ce i-ai spune?

Vindecare. Cred că asta e cea mai mare putere a relațiilor: să vindece. Dacă le permiți și îți permiți, firește.

17. Un mesaj pentru tine, la bătrânețe…

Ce grea întrebare mi-ai dat, pff!… Să știi că eu am fost convinsă foarte multă vreme că nu voi ajunge la bătrânețe. Și, aparent, nici nu îmi doream. În primele exerciții terapeutice în care trebuia să ne imaginăm că am ajuns la capătul vieții, capătul vieții îl vizualizam la maximum 55 de ani. Între timp, mă pot vedea și la 70. Așadar, femeii de 70 de ani i-aș spune că îi mulțumesc pentru câteva decizii foarte importante pe care le-a luat în prima și a doua tinerețe, cum ar fi: să facă copii, să intre în terapie, să publice și să se facă psiholog. I-aș reaminti să fie recunoscătoare pentru viața pe care a avut-o, o viață foarte plină, pe alocuri foarte grea, însă și foarte frumoasă; și pentru oamenii de la care a învățaț extrem de multe lucruri. I-aș spune: „Uite, vezi, am răzbit până aici și nu am trăit degeaba, am lăsat câteva dâre frumoase în lumea asta, câteva vindecări, câteva suflete mai puțin îndurerate, câteva schimbări, oricât de mici. Am aruncat câteva sticle în oceanul ăsta mare al lumii și am avut norocul să fie prinse, să ajungă mesajul lor undeva. Am încercat, cu fiecare zi, să fim și să facem bine, am căutat, nu ne-am oprit din drumul spre sine. Am trăit cu sens și cu folos. Și mai ales, fără regrete.“

18. Un gând pentru cei care au citit acest interviu:

Le doresc să fie și să primească oglinzi cât mai adevărate, cât mai vindecătoare, pentru și de la partenerii lor.

Petronela Rotar – autor de carte. A fost jurnalist vreme de 18 ani, la mai multe stații locale ale celor mai importante televiziuni, în Brașov. Are doi copii și o istorie personală zbuciumată, pe care a fructificat-o literar într-o parte dintre cărțile ei.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută