A venit în România să schimbe destine. În 2000, Leslie Hawke (mama actorului Ethan Hawke) avea să se dedice copiilor cu posibilități reduse și să le ofere dreptul la educație. Inițial, ca voluntar Peace Corp, ulterior, și-a dat seama că este nevoie de ajutorul ei, după ce a fost impresionată de imaginea copiilor ce experimentează sărăcia extremă. A realizat că educația era singura soluție pentru ca aceștia să-și depășească condiția. Câțiva ani mai târziu, prin Fundația OvidiuRo și alături de echipa sa, a reușit ca proiectul Fiecare copil în grădiniță să devină program național. Despre tot acest parcurs birocratic anevoios, despre traiul în România, dar și despre încercările vieții, Leslie Hawke și-a deschis sufletul pentru dumneavoastră.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră România, după douăzeci de ani petrecuți aici?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Nu vă pot spune câte ore am petrecut în primii ani călătorind cu trenul între Bacău și București și întrebându-mă: „De ce îmi place atât de mult aici?“ Cred că nici acum nu am aflat răspunsul complet, dar cred că are mult de-a face cu România autentică. Există ceva extrem de „real“ despre România. Am același sentiment în orașele mici și prăfuite din vestul Texasului. Și este opusul senzațiilor pe care le ai în orașele americane.
Cum ați ales să puneți o cărămidă la baza sistemului educațional românesc?
Nu am simțit-o niciodată ca pe o „alegere“. În primăvara anului 2000, exact acum 20 de ani, s-a întâmplat să fiu de față când un chelner l-a îndepărtat pe un băiețel dintr-o cafenea din Bacău. Atunci am decis că vreau să devin voluntar al Peace Corps, ca să-mi dau seama: (1) De ce copiii ca el cerșeau pe stradă, în loc să fie la școală, să învețe și (2) Ce se poate face în privința aceasta?! Nu aveam habar că metamorfoza și obsesia mea pentru această problemă se va întinde pe următorul deceniu și jumătate, rezultând, în cele din urmă, în inițiative de educație timpurie în comunități din toate județele României, codificate într-o lege națională și finanțată parțial de către guvern.
La început, datorită unor fonduri modeste pe care le obținusem împreună cu colega mea Maria Gheorghiu, ne-am gândit cum să-i aducem pe acești copii pierduți în sistemul școlar. Și apoi, în următorii ani, am descoperit că doar aducerea lor la școală nu era suficientă. Era atât de evident – cei mai săraci copii nu au mers niciodată la grădiniță și, de multe ori, nu au început școala primară decât la 7 sau 8 ani. Și de la acel moment era prea târziu să își prindă din urmă colegii. Cu timpul, programul pe care l-am început, Fiecare Copil în Școală, s-a transformat în Fiecare Copil în Grădiniță. Astăzi, OvidiuRo, ONG-ul pe care l-am fondat împreună cu Maria, lucrează cu inspectoratele școlare județene și cu profesorii grădinițelor din întreaga țară – formează în fiecare an sute de profesori și viitori formatori, furnizând resurse și dezvoltând o rețea națională de specialiști serioși în educație timpurie. Aceștia nu sunt bone care ne îngrijesc copiii – sunt profesioniști calificați și motivați care îmbunătățesc puțin calitatea educației la baza ei, zi de zi, grădiniță cu grădiniță. OvidiuRo distribuie acum, prin această rețea de profesori, peste 100.000 de cărți pe an pentru copii – cărți pe care copiii își pot scrie numele, pe care le iau acasă și le arată părinților și fraților lor. (Este, probabil, inutil să menționez că acest efort este cu atât mai critic în acest moment în care școlile sunt închise, iar decalajul de învățare dintre săracii din mediul rural și elita educată crește exponențial.)
Ce emoții vă încearcă când sunteți întrebată de Asociația OvidiuRo și de proiectul Fiecare Copil în Grădiniță care a devenit, între timp, program național?
Mă simt tare mândră de ceea ce am realizat – dar neliniștită pentru că știu că succesul oricărei politici publice depinde de implementarea sa pe teren. Mă bucur enorm că Parlamentul a votat pentru consolidarea legislației, în mai multe moduri importante, în primăvara trecută. Fiecare Copil în Grădiniță reprezintă un mic pas către „egalarea“ șanselor în sistemul educațional din România, dar încă sunt necesari pași uriași – în special în ceea ce privește calitatea resurselor și oportunităților disponibile în mediul rural, în comparație cu școlile urbane.
Ați devenit mamă de foarte tânără. Ce sfaturi le dați mamelor aflate la început de drum?
Nu cred că are rost să le dai sfaturi noilor mame (mai ales dacă sunt nurorile tale), dar dacă m-aș putea sfătui pe mine ca mamă tânără, mi-aș spune: „Respiră adânc! Bucură-te de această perioadă. Va trece atât de repede – și nu se va mai întoarce niciodată!“
Cum este să fiți mama lui Ethan Hawke?
În primul rând, a fost o nebunie să am un copil (deși am făcut-o intenționat!) la vârsta de 18 ani, dar am fost incredibil de norocoși deoarece personalitățile și interesele noastre au fost atât de compatibile. Într-un fel, am crescut împreună – și asta a venit la pachet atât cu avantaje, cât și cu dezavantaje. Sunt mândră de ceea ce a devenit: o persoană cu adevărat bună și sănătoasă (puternică mental). Mă bucur că Ethan a avut succes în domeniul artei, deoarece știu că ar fi fost incredibil de nefericit dacă nu ar fi putut să-și petreacă viața făcând ceea ce iubește. Și sunt încântată de cei patru copii cărora le sunt bunică.
Cât de mult v-au ajutat cunoștințele dobândite în Facultatea de Psihologie?
Cred cu tărie în valoarea „unei educații artistice liberale“ – de a petrece patru ani, chiar la sfârșitul copilăriei, învățând un pic de istorie, știință și literatură – și, cel mai important, de a deprinde obiceiul gândirii critice. Universitatea la care am învățat avea un departament de psihologie foarte bun, dar totuși, cunoștințele mele despre domeniu erau destul de superficiale și în întregime academice. Însă lucrurile pe care le-am învățat despre procesul de cercetare, metoda științifică și dezvoltarea umană au fost extrem de utile de-a lungul anilor atât în viața personală, cât și în cea profesională. Marea mea surpriză a fost când am aflat cât de mult voi continua să învăț după universitate, în școala vieții. La 20 de ani credem că știm tot – când, de fapt, următoarele două decenii au implicat, în mare parte, învățarea despre care habar nu aveam! Și ceea ce este într-adevăr interesant sunt anii de după împlinirea vârstei 40 de ani. Un citat la care am reflectat, adesea, la începutul celor 40 de ani ai mei a fost: „Oare de ce nu există universități pentru tineri de patruzeci de ani, care să-i pregătească pentru viața lor viitoare și pentru cerințele ei, pe măsură ce universitățile obișnuite îi introduc pe tinerii noștri într-o cunoaștere a lumii? Nu, facem acest pas cu falsa presupunere că adevărurile și idealurile noastre ne vor servi ca și până acum. Dar nu putem trăi după-amiaza vieții conform programului de dimineață al vieții, căci ceea ce era grozav dimineața va fi mai puțin grozav seara, iar ceea ce dimineața era adevărat, seara va fi devenit minciună.“ ― Carl Jung
Cât de mult credeți că v-a influențat copilăria în alegerile și deciziile relaționale de la vârsta adultă?
Mama mea a suferit de episoade de depresie severă, iar părinții mei au divorțat când eram încă bebeluș. Mi-am petrecut copilăria în gospodăria tatălui meu care, obiectiv vorbind, era mai stabilă – adică am locuit în aceeași casă de la 6 ani, până am plecat la facultate. Acest lucru mi-a permis să am un fel de cerc de siguranță, deși gospodăria în sine era haotică.
Am moștenit, cu siguranță, susceptibilitatea mamei mele la depresie, precum și impulsivitatea ei. Dar cred că am fost mai capabilă să o gestionez decât fusese ea (sau poate că a mea a fost mult mai puțin severă). Un lucru este cert: Prozac a îmbogățit mult a doua jumătate a vieții mele. Sunt convinsă că dacă mama mea ar fi avut acces la antidepresive în timp ce era adult, ar fi făcut față cu mai mult succes – și ar fi fost o mamă mult mai bună pentru toți copiii ei (avea cinci și nu ne-a crescut, în totalitate, pe niciunul dintre noi). Cred că este păcat că atât de mulți români se opun folosirii antidepresivelor. Nu este un remediu complet și am cunoscut un număr de oameni pentru care anti-depresorii pur și simplu nu fac nicio diferență. Dar au făcut o diferență uriașă pentru mine. Este păcat că o persoană trebuie să se simtă atât de speriată și să îndure lungi episoade de depresie debilitantă și anxietate, atâta vreme cât există medicamente disponibile care le pot atenua atât de eficient. Am descoperit că Prozac mi-a permis să privesc mai obiectiv propriile mele modele de auto-sabotaj. Desigur, terapia conversativă bună poate face și asta, dar în sine, terapia vorbirii necesită un terapeut foarte talentat, iar procesul durează mult mai mult.
Dacă ați scrie o carte despre viața dumneavoastră, care credeți că ar fi cel mai dificil capitol?
Ei bine, să zicem că dacă viața mea de până acum ar fi fost o piesă, ea ar putea fi împărțită în trei acte echilateral discrete:
- Îndură o copilărie zbuciumată,
- Creșterea unui copil foarte special și
- Realizează ceva de care ești mândră.
Cea mai dificilă parte este cu siguranță copilăria mea pentru că am fost la mila adulților din jurul meu, care nu au avut întotdeauna cele mai bune intenții pentru mine. Abia așteptam să cresc și să pot lua decizii singură. Dar cea mai tulburătoare temă ar fi relațiile mele cu bărbații – pe care m-am bazat mult prea mult. Abia când am ajuns în România (la vârsta de 48 de ani!) am descoperit că nu aveam nevoie de un bărbat în viața mea pentru a mă simți împlinită. Munca potrivită și alte relații semnificative oferă, în egală măsură, împlinire și mult mai multă flexibilitate.
℗PUBLICITATE
Ce gust avea adolescența dumneavoastră?
Ca și cum îi lipsea sarea – dar nu puteam să identific asta.
Care este cea mai dificilă parte în viața dumneavoastră? Dar cea mai plăcută?
Să accept că nu sunt responsabilă pentru salvarea lumii, că pot să mă relaxez și să mă bucur de viața de zi cu zi, fără să simt că trebuie să fiu productivă tot timpul. Cea mai grea parte este să-mi observ corpul și mintea cum își pierd agilitatea și rezistența. Am avut această prezumție absurdă că voi fi sănătoasă și energică până în ziua în care voi muri. Dar nu așa funcționează pentru majoritatea oamenilor care trăiesc vârstele de 70, 80 și 90 de ani. Îți pierzi încet deprinderea. Pentru unii, mai întâi pleacă mintea, pentru alții, funcțiile unor diverse părți ale corpului – dar pentru toți cei care rămân suficient de vii, pur și simplu ne epuizăm. Desigur, îngrijirea fizică și emoțională de-a lungul întregii vieți pot face o diferență uriașă în calitatea vieții ulterioare. În mare măsură, este o soluție riscantă. Tatăl meu a avut foarte mult noroc prin faptul că a avut un anevrism în timp ce se uita la televizor la Campionatul Mondial de baseball, iar trei zile mai târziu a murit, la vârsta de 84 de ani. Spun că a avut noroc pentru că încă avea mobilitate și era ager și nu a fost nevoit să își privească cu neputință propria degradare.
Ați adoptat doi copii din Etiopia și mai aveți și doi copii vitregi. Cum ați descrie această experiență?
De fapt, nu i-am adoptat pe copiii din Etiopia. Le-am oferit o casă în care să locuiască pe parcursul anilor lor de studiu (liceu). A fost destul de întâmplător și nu a fost deloc ușor. Dar, în cele din urmă, a fost foarte mulțumitor, pentru că amândoi au continuat să fie bine echilibrați și să contribuie ca membri ai societății americane. Unul este medic și celălalt, programator pe calculator.
Aveți vreun regret?
Regret profund că am rănit anumite persoane importante din viața mea. Simt o mare empatie pentru copiii și câinii maltratați, dar pot fi destul de insensibilă în ceea ce privește persoanele apropiate, mai ales când sunt stresată. Presupun că este un mecanism de autoprotecție. Adică, dacă „stai cu ochii pe premiu“, așa cum a recomandat Martin Luther King, nu vei acorda multă atenție nevoilor imediate ale oamenilor din jurul tău. Într-o notă cu totul diferită, regret că nu am devenit fluentă în limba română. A fost, cu siguranță, o piedică în propria mea înțelegere și capacitate de a comunica eficient. Dar mi-am dat seama destul de devreme că fie pot să fac ceva prin care să ajut, fie pot să mă dedic învățării limbii române, dar nu aveam cum să pot să le fac pe amândouă. Creierul meu nu a fost suficient de mare și de bun pentru a face față ambelor provocări mentale în același timp.
Ce vă doriți cel mai tare, în acest moment?
Ca Donald Trump să nu fie președintele țării în care locuiesc și al cărei cetățean sunt.
Cum a fost reacomodarea în America?
Reîntoarcerea în SUA a fost surprinzător de dificilă. Nu la nivel conștient, dar cred că mi-a afectat sănătatea și sentimentul general de stabilitate. M-am simțit în afara zonei de echilibrul multă vreme. Am atribuit-o cu precădere faptului că am îmbătrânit. Dar acum pare că mi-am regăsit echilibrul. Importanța acordării timpului este un lucru căruia nu îi acordăm suficient de mult respect în secolul XXI. Totul este pe repede înainte – cu mult peste ceea ce pot gestiona procesele noastre interne. Pentru mulți oameni, singura binecuvântare a pandemiei este aceea că ne-a încetinit. Nepoții mei urăsc asta, dar pentru mine este o schimbare binevenită.
Din punctul de vedere al teoriilor asupra vulnerabilității umane, sunteți o persoană foarte curajoasă. Ce înseamnă vulnerabilitatea pentru dumneavoastră?
Nu sunt suficient de versată în teoria vulnerabilității umane, dar cred că ceea ce mă întrebi se leagă de următoarea întrebare:
Care este superputerea dumneavoastră?
Îmi pasă foarte puțin ce cred ceilalți despre mine. Asta îmi oferă un sentiment de libertate pe care cred că nu îl au mulți oameni, în special persoanele de sex feminin. Am tendința de a risca, deoarece nu am nicio problemă să-mi schimb părerea sau cursul de acțiune. Bănuiesc că ai putea spune că nu mă simt vulnerabilă în foarte multe situații, ceea ce probabil mă face să par „curajoasă“.
Cum v-ar plăcea să vă descrie oamenii?
Neînfricată, generoasă și foarte distractivă.
Care sunt plăcerile dumneavoastră vinovate?
Tortul. Este o dependență reală. Din fericire, este singura mea plăcere vinovată.
Ce mesaj i-ați transmite lui Leslie Hawke de acum 20 ani?
Vei iubi România!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
