fbpx
skip to Main Content

Nora Neghină a absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Cluj-Napoca, din cadrul UBB, apoi s-a format în psihoterapia familiei și în psihoterapia cognitiv-comportamentală, iar din acest an este înscrisă la un curs în cadrul Institutului Internațional Imago, pentru a deveni terapeut certificat internațional. Este, de asemenea, președinta Asociației Mindsight România, un ONG care are ca obiectiv promovarea și răspândirea metodei mindsight ca instrument de cultivare a inteligenței relaționale și a stării de bine. 

Care sunt motivele pentru care cuplurile apelează la psihoterapie? 

Cel mai adesea, cuplurile așteaptă ani buni înainte de a apela la consiliere sau la terapie, astfel că, de multe ori, este ultima redută înainte de divorț sau de separare, ceea ce, pe de-o parte, îngreunează foarte mult procesul, căci încrederea în relație este foarte erodată, și pe de altă parte, a creat și preconcepția că „terapia nu rezolvă nimic, căci, iată, rezultatul este că cei doi divorțează“. Astfel, un obiectiv cu care vin cuplurile la cabinet poate fi ca „să aflăm dacă mai e ceva de făcut sau dacă nu mai bine ne despărțim“. Ori, dacă au luat deja decizia de a se separa sau divorța, vor să afle cum s-o facă într-un mod cât mai sănătos cu putință, factorul motivant aici fiind, adesea, copiii, și deci obiectivul ar suna „cum să continuăm să fim într-un parteneriat sănătos de parenting atunci când relația de cuplu se prăbușește“. 

Foarte frecvente sunt cuplurile care apelează la terapie în urma descoperirii infidelității unuia dintre parteneri, care-și doresc să înțeleagă cum s-a ajuns în acel punct, care a fost contribuția fiecăruia și cum pot construi o nouă relație cu același partener.

Apoi, sunt multe cupluri în care conflictele, certurile, ajung să fie atât de frecvente sau atât de intense, încât apelează la terapie pentru a rezolva această problemă de comunicare. Cel mai adesea, în această situație unul dintre parteneri este cel care inițiază procesul și îl „târăște“ pe celălalt cu el la terapie, iar obiectivul personal al celui care-și dorește terapia de cuplu este „să se schimbe celălalt“.

Nu este însă indicată terapia de cuplu atunci când există violență domestică sau abuz fizic și/sau emoțional.

Mare parte din practica unui terapeut de cuplu are în centru sexualitatea: fie dificultățile sexuale pe care le întâmpină un partener și care afectează relația, fie comportamente sexuale diferite ale celor doi parteneri. Și, nu în ultimul rând, există din ce în ce mai multe cupluri care au relații la distanță și pentru care pandemia a creat o ruptură a rutinelor, odată cu imposibilitatea de a călători, și care apelează la terapie pentru a găsi modalități de relaționare funcționale și pentru a diversifica activitățile în cuplu și individual.

Adesea spunem că motivul certurilor dintre parteneri este reprezentat de bani, stil de parenting, sex, relațiile cu familia extinsă, dar care este numitorul comun din spatele acestor probleme?

Conform studiilor făcute de dr. John Gottman, cuplurile par să se certe pe două mari categorii de subiecte: aspecte ale vieții cotidiene (cele menționate mai sus, în întrebare) și valori de viață (subiecte filozofice). Numitorul comun din spatele acestora este nevoia de a fi înțeles. Însă, adesea, în cadrul conflictelor din cuplu, pierdem din vedere acest obiectiv (de a ne face înțeleși sau de a-l înțelege pe celălalt) și intrăm pe terenul de luptă al adevărului și al dreptății: cine are dreptate și cine greșește, cine deține adevărul, cine este vinovatul? Este foarte interesant că, atunci când ajung în cabinetul de terapie, partenerii descoperă că amândoi au dreptate… parțial, adică legat de propriul „adevăr“, acesta constând în modul cum se simte (emoția) și cum își percepe propria realitate.

Mai departe, putem spune că lipsa de înțelegere dintre parteneri vine și din faptul că au așteptări diferite sau „viteze diferite“ (cum le spun eu, adesea, clienților): unul e mai spontan, mai prompt, celălalt are nevoie de un pic mai mult timp de reacție; unul are o reprezentare a rezultatului pe care vrea să-l obțină, celălalt are o reprezentare diferită a aceluiași rezultat. Din această perspectivă, a nivelelor diferite de expectanțe, există câteva repere pentru a măsura satisfacția în cuplu, și anume în ce măsură partenerii reușesc să-și armonizeze: gradul de complementaritate și similaritate, nivelul de încredere, nivelul de angajament, admirația și prietenia, orientarea către sau împotriva partenerului, măsura în care accept influența celuilalt, cooperarea pentru atingerea țelurilor comune și a visurilor personale. Toate aceste repere construiesc casa relației sănătoase. În terapia de cuplu, terapeutul încearcă să ajute partenerii să-și ajusteze, să-ș armonizeze diferențele de viteză pe toate aceste paliere. 

Dacă doar unul dintre parteneri vrea să vină la terapie, cum îl poate motiva pe celălalt să îl însoțească? Este util să-i spunem partenerului că mergem la terapie de cuplu pentru ca el(ea) să se schimbe și să devină un „om mai bun“?

Cred că cea mai slabă motivație sau justificare pe care i-o putem da unui partener, pentru a-l aduce în cabinetul de terapie, este să-i spunem că dorim să-l schimbăm (ceea ce include, din punctul meu de vedere, și corolarul său, împachetat mai frumos, „să devină un om mai bun“). Cea mai arzătoare dorință a noastră, ca oameni, este să fim iubiți și acceptați așa cum suntem, cu bune și cu rele. Asta așteptăm de la părinții noștri și, în măsura în care primim sau nu validarea, vom duce această dorință și în relația de cuplu, căci se spune, adesea, că fiecare partener este părinte pentru copilul interior al celuilalt. Unul dintre obiectivele terapeutului de cuplu este să învețe partenerii cum să fie un părinte suficient de bun pentru copilul interior al celuilalt, nu un părinte perfect, nu un părinte care să împlinească toate și orice nevoi ale partenerului, ci un părinte empatic în momentele de intensitate emoțională ale partenerului, atunci când el nu se poate autoregla. Așa cum spuneam mai sus, o altă dorință este să fim înțeleși. Pornind de la aceste două aspecte, aș zice că putem fi mult mai convingători fiind sinceri cu partenerul nostru și spunându-i că ne dorim terapia de cuplu pentru a-l cunoaște mai bine, a-l înțelege mai bine și a putea răspunde într-un mod mai adecvat nevoilor lui. Căci ceea ce facem adesea în cuplu este să răspundem nevoilor celuilalt, așa cum am dori să fie împlinite nevoile noastre, iar când observăm că strategia noastră nu funcționează, considerăm că celălalt este „greșit“, nu că strategia este proastă. Dar, trecând peste faptul că avem nevoi diferite în momente diferite, chiar și când două persoane au aceeași nevoie vor avea două modalități diferite de a o împli. De asemenea, cred că este util să ne asumăm propria răspundere și să spunem că avem anumite nemulțumiri în relație și că avem nevoie de ajutorul partenerului nostru pentru a găsi modalitatea cea mai bună de a le rezolva ÎMPREUNĂ, nu unilateral.

Care este scopul terapiei de cuplu: ca terapeutul să rezolve problemele ce le creează dificultăți partenerilor? 

Cred că acesta este convingerea cu care noi, terapeuții de cuplu, avem cel mai mult de furcă. Personal, resimt foarte mult această presiune din partea clienților, aud adesea de la unul dintre parteneri plângeri de genul: „El(ea) nu vrea să vorbim decât când ești tu de față“, sau: „Hai, spune-i Norei ce ai făcut!“ sau: „Spune(-ne) tu, Nora, e corect?“ Făcând acest lucru, partenerii triangulează relația, adică folosesc o terță persoană ca mijloc de comunicare între ei. Unul dintre motivele pentru care se întâmplă așa este că nu există suficientă siguranță emoțională în cuplu, astfel încât să-și poată împărtăși propriile opinii unul altuia; sau unul dintre parteneri are obiceiul să aștepte validare de la o altă persoană (cel mai adesea, de la unul dintre părinți).

De asemenea, este o capcană în care și noi, terapeuții, putem pica, iar pentru mine a fost unul dintre lucrurile cel mai dificil de învățat. Părinții mei au avut o relație disfuncțională din multe puncte de vedere și, până au divorțat, eram des pe post de arbitru în „meciurile“ dintre ei. Îmi amintesc că, în primele ședințe de terapie de cuplu, focusul meu era să nu mă raliez cu nici unul dintre parteneri. În egală măsură, un terapeut de cuplu care a trăit divorțul părinților sau trece el însuși printr-un divorț se poate activa încercând să „salveze“ (măcar) cuplul pe care îl are pe canapea. Nu înseamnă că, dacă avem în istoricul personal aceste experiențe, nu putem fi buni terapeuți de cuplu, dar nici că excelăm la asta. Și, de asemenea, nu înseamnă că, dacă într-o ședință de terapie ne-am dovedit mai slabi ca de obicei, am stricat întregul proces. Din contră, cred că este un punct de creștere și pentru terapeut, care poate duce la întărirea relației terapeutice.

Scopul unei bune terapii de cuplu este însă cu totul altul: terapeutul nu rezolvă problemele clienților, ci doar îi ghidează să găsească singuri soluția cea mai potrivită pentru ei. Principalul obiectiv al terapiei de cuplu este asanarea relației și construirea unei dinamici de cuplu optime pentru spațiul unic care se creează între două ființe la fel de unice, iar rolul terapeutului este, mai degrabă, de setare a cadrului potrivit. Dacă partenerii pornesc de la presupunerea că terapeutul este cel care rezolvă problemele cuplului, îl vor plasa în postura de expert sau se vor raporta la el ca la un arbitru și vor aștepta soluții „prefabricate“. Or, în cabinetul de terapie, cei mai buni experți privind viața și relația lor sunt clienții, și astfel cei mai în măsură să găsească cea mai bună soluție pentru ei. Rolul terapeutului este să le asigure un cadru de siguranță în care să poată explora și identifica singuri care este cea mai bună variantă pentru ei. 

Se spune adesea că, în terapia de cuplu, partenerii co-creează procesul schimbării.

Care sunt indicatorii ce-ți arată că e important să iei în calcul terapia de cuplu?

Mici fiind, suntem spectatorii relațiilor de cuplu (sau ai absenței acestora) pe care le au adulții din viața noastră (părinți, bunici, unchi, mătuși), fără a înțelege la nivel profund ce se întâmplă și luăm de bun sau ca normă ceea ce observăm. Mai apoi, în viața de adolescent și de adult, începem să ne construim propriile relații de cuplu fără a avea studiul acestei discipline, ci doar experimentând și văzând ce funcționează și ce nu, și avem, astfel, o paletă destul de restrânsă de cunoștințe. Din fericire, există din ce în ce mai multe informații pe care ni le putem lua din cărți, de pe net, din ateliere de dezvoltare personală și care ne pot completa cunoștințele. Terapia de cuplu poate fi, în primul rând, un teren propice să învățăm despre relațiile de cuplu sănătoase și un indicator important ar putea fi acesta, că nu avem psiho-educația necesară. În acest sens, terapia de cuplu poate fi accesată precum consiliere premaritală, și din nou mă voi referi aici la Harville Hendrix, care, în cadrul conferinței susținute la București în 2015, a spus că ar trebui să existe o „școală pentru cupluri“, la fel cum există școala de șoferi, și că înainte de a obține certificatul de căsătorie, e util să urmăm o astfel de școală, așa cum facem înainte de a obține permisul de conducere. [râde] 

Un context de viață în care terapia de cuplu poate pregăti foarte bine partenerii este atunci când un cuplu tânăr trece de la stadiul de „fără copii“ la stadiul „cu copil mic“. Apariția unui al treilea personaj pe scena familială vine cu multe provocări pentru relație și, în acest sens, e util ca viitorii părinți să fie pregătiți și să-și construiască un „arsenal“ pentru a trece cu bine prin această etapă. 

Un alt indicator important pentru terapia de cuplu este începerea sau construirea unei relații noi după ce unul dintre parteneri sau ambii au un divorț la activ. Un astfel de proces poate ajuta partenerii nu doar să închege sănătos o relație, fără a reproduce greșelile din relația eșuată, ci și să-și gestioneze împreună propriile frici sau mecanisme de protecție construite în urma divorțului. Aș sublinia, aici, importanța terapiei de cuplu, dacă în familia recompusă există și copii, un obiectiv separat al terapiei fiind și consilierea parentală specifică și navigarea prin multitudinea relațiilor care se creează: partenera ca mamă a copilului biologic și/sau ca mamă vitregă, partenerul ca tată biologic și/sau ca tată vitreg, relațiile cu celălalt părinte biologic, care pot amprenta relația actuală de cuplu etc.

℗PUBLICITATE



Dacă mergem la terapie individuală, are rost să mergem și la terapie de cuplu? 

Modalitatea de lucru din terapia individuală diferă de modalitatea de lucru din terapia de cuplu, în primul rând datorită obiectivelor terapeutice specifice. În terapia individuală, există o relație terapeutică ce se construiește unu la unu, iar clientul este încurajat, susținut, confruntat empatic de către terapeut cu privire la gânduri sau la comportamente pe care le are în diferite contexte: la muncă, cu copiii, cu părinții, în relația de cuplu, cu prietenii. Este, mai degrabă, un proces de autodescoperire ghidată. Pe când, în terapia de cuplu, procesul este centrat pe relație, nu pe individ, astfel că se lucrează foarte mult pe tiparele de comunicare, pe ascultare activă, exprimarea empatiei reciproce, pe obiceiurile și rutinele cuplului. 

În consecință, una nu o exclude pe cealaltă, din contră: se completează perfect. Cel mai adesea, terapiile de cuplu „de succes“ sunt cele în care cel puțin unul dintre parteneri face și terapie individuală. Din păcate, având în vedere că suntem într-un sistem în care nu există decontări ale ședințelor, sunt puțini cei care-și pot permite încărcătura financiară pe care o presupune un proces terapeutic de cuplu dublat de un proces terapeutic individual, pornind de la faptul că una și aceeași persoană nu poate fi terapeutul relației și terapeutul individual al unuia sau al ambilor parteneri.

În situația ideală, în care aspectul financiar nu este o problemă, să luăm un caz specific: clientul B. vine la terapie individuală, unde discută despre dificultățile cu care se confruntă în relația cu copilul (îi este greu să se joace cu cel mic), se simte ineficient la locul de muncă și discută și despre dificultățile pe care le are cu partenera sa, pentru că, adesea, se simte criticat și se „retrage“. Terapeutul îl va ajuta să identifice modalități prin care să își coboare așteptările privind ceea ce face un copil la vârsta respectivă și va oferi sugestii de a-și accesa partea jucăușă din el, va lucra pe tehnici de creștere a concentrării și a stării de bine personale și îl va învăța cum să facă față propriilor emoții activate în relația de cuplu, adoptând comportamente mai funcționale. În cazul în care clientul B. ar merge și la terapie de cuplu împreună cu partenera sa, ar putea să înțeleagă mai bine inclusiv mecanismele ei de funcționare, putând, astfel, să vină, totodată, în întâmpinarea nevoilor ei. Iar partenera ar învăța cum să evite critica sau cum să-și diversifice, împreună, activitățile de cuplu. 

De asemenea, dacă, în cadrul terapiei de cuplu, terapeutul identifică la un partener dificultăți personale, cum ar fi depresie, anxietate sau vreo tulburare de personalitate, poate recomanda (și este bine să o facă) terapie individuală. 

Există, evident, și asemănări între cele două tipuri de terapii: lucrul individual dintre ședințe sau „temele de casă“, abilitățile terapeutului, motivația clientului. 

Cât durează o ședință de terapie de cuplu și de câte ședințe ar fi nevoie pentru ca un cuplu să constate îmbunătățirii în plan relațional? 

Spre deosebire de terapia individuală, care durează aproximativ o oră, durata ședinței de cuplu este bine să aibă aproximativ 90 de minute, astfel încât cei doi parteneri să aibă spațiu suficient de exprimare. 

În ceea ce privește durata procesului terapeutic, majoritatea abordărilor teoretice susțin că în 10-15 ședințe se modifică dinamica de cuplu. Evident că, în practică, depinde foarte mult de momentul în care apelează cuplul la terapie (dacă este un moment de criză, care sunt experiențele din istoricul cuplului etc.), de implicarea și de motivația pentru schimbare și de contextul larg de viață. Dacă, de exemplu, tiparele de comunicare sunt foarte disfuncționale și bine rodate, este posibil să dureze 10 ședințe doar lucrul asupra managementului conflictului. Dacă, în cuplul respectiv, există și dificultăți de dinamică sexuală, este foarte posibil ca acestea să mai necesite, și ele, 5-10 ședințe specifice. 

În acest sens, aș zice că este foarte importantă setarea obiectivelor terapeutice încă de la începutul procesului.

Care sunt cele 2-3 cărți despre psihologia relațiilor ce ar merita citite de cât mai mulți parteneri de cuplu?

Subiectul este atât de vast, încât și cărțile scrise pe marginea lui sunt numeroase: cum se formează relația de cuplu, alegerea partenerului, sexualitatea, cuplul cu copii mici, gestionarea conflictului în cuplu, comunicarea dintre parteneri, asumarea rolurilor masculin/feminin etc. De asemenea, există diverse abordări terapeutice, de la psihanaliză la terapii spirituale, fiecare punându-și amprenta asupra modului în care este scrisă o carte, unele cu tentă mai teoretică, filozofică, altele cu tentă mai pragmatică. Eu sunt, mai degrabă, adepta cărților de self-help, ce prezintă pe scurt aspecte teoretice și vin mai mult cu recomandări practice și exemple concrete ale unor cupluri, plus poveștile lor de viață. În acest sens, maestrul de necontestat este dr. John Gottman, în cărțile căruia regăsesc referințe științifice, chestionare, pași de urmat, prezentări de caz (cupluri care se confruntă cu diferite situații și soluția găsită de ele). O astfel de carte este De la ceartă la dialog, apărută la Editura Pagina de Psihologie, însă în orice altă carte a autorului John Gottman găsesc idei și inspirație pentru propria relație de cuplu și pentru relațiile pe care le gestionez în cabinet. Un alt autor drag și un model terapeutic în care cred cu toată ființa este Harville Hendrix, al cărui model IMAGO a fost salvator pentru zeci de mii de cupluri. Cartea lui Împreună la bine și la greu, apărută, de asemenea, la Editura Pagina de Psihologie, este ușor și rapid de citit, însă foarte eficientă pentru înțelegerea mecanismelor defectuoase care ne blochează în dinamica de cuplu. 

Datorită formării mele de terapeut cognitiv-comportamentalist, nu aș neglija nici cartea lui Aaron T. Beck, Iubirea nu este de ajuns, o lucrare mult mai teoretică, însă care demonstrează impactul negativ al comportamentelor umane chiar și atunci când pornesc de la sentimentele cele mai bune.

Nu pot încheia acest răspuns fără a menționa Arta sexualității, a lui Emily Nagosky, căci nu cred că putem avea o relație de cuplu împlinită fără o sexualitate satisfăcătoare, iar foarte multe cupluri neglijează această parte. 

Ce ne poate oferi în mod concret terapia de cuplu? Care sunt beneficiile pe care le-am putea dobândi? 

Indiferent de rezultatul pe care îl ating partenerii în cadrul procesului, terapia este întotdeauna un context de învățare. Oricât de ineficientă ar fi, tot pleci de la o ședință cu un lucru nou pe care l-ai aflat sau cu o întrebare la care să reflectezi.

Mai mult decât atât, Harville Hendrix susține că relația de cuplu este spațiul în care ne putem vindeca rănile dobândite în copilărie, deoarece identificăm în persoana de care ne îndrăgostim calitățile și defectele sau comportamentele plăcute și incomode pe care le aveau și aparținătorii noștri, persoanele care ne-au îngrijit în copilăria timpurie. Astfel, avem, prin relația de cuplu, ocazia să creștem, dobândind prin interacțiunea cu partenerul noi abilități de relaționare pe care, copil fiind, nu aveam capacitatea sau conștientizarea necesară să le adoptăm. Nu există un singur partener ideal cu care să facem acest lucru, deoarece sunt multe persoane care pot întruni acel mix de calități și defecte, astfel că nu există „jumătatea perfectă“. Dacă decidem să ieșim dintr-o relație și să căutăm un alt partener „mai potrivit“, plecând de la premisa că nu suntem compatibili, fără a încerca să înțelegem care sunt blocajele de relaționare, care sunt părțile de sine pierdute, cu siguranță vom reproduce aceleași disfuncționalități și în următoarea relație. Din această perspectivă, eu cred că relația în care ne găsim este locul cel mai bun ca să exersăm și să facem schimbări, iar terapia de cuplu are, ca prim beneficiu, flexibilizarea propriilor tipare de atașament.

Să aleg să rămân într-o relație și să cresc nivelul de satisfacție în acea relație este un lucru dificil și curajos, dar care poate aduce și multă protecție, dacă ne gândim la costurile afective și financiare ale unui divorț, la timpul necesar pentru găsirea unui nou partener și la întemeierea unei alte relații (ce riscă să ajungă în același impas), la stigma socială încă existentă în societatea noastră.

Un beneficiu major îl reprezintă și dobândirea unor noi abilități de comunicare într-un mediu sigur, iar odată dobândite, acestea pot fi reproduse în orice alte relații: cu copiii, cu părinții, cu colegii de muncă, cu prietenii, aducând, astfel, o satisfacție personală crescută în toate relațiile din afara cuplului.

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Back To Top
Caută