Oana Marinescu este absolventă a Facultății de Științe Politice și a unui masterat în Comunicare Politică. Este fondator și director OMA Vision – o companie de consultanță specializată în comunicare strategică și „public affairs“. Este, de asemenea, director de comunicare al Festivalului „George Enescu“.
Ce principii de comunicare este înțelept să folosească o companie, în dialogul cu clienții, după starea de urgență?
Ca orice criză care îți pune în lumină vulnerabilitățile și zonele de putere, pandemia a scos în evidență nevoia de empatie, înțelegere, ascultare, respect, compasiune, colaborare și de etică în comunicare. Faptul că starea de urgență s-a încheiat, faptul că încercăm să ne punem viața în ordine, navigând printr-o stare de alertă care nu este pe înțelesul multora, nu înseamnă că riscul și problemele generate de pandemie au trecut. Din contră. În acest context, marea provocare pentru oamenii de comunicare și pentru companii este să fie autentici în ceea ce comunică. Degeaba construiesc mesaje și hashtag-uri care promit empatie, compasiune și responsabilitate, dacă felul în care se comportă în realitate nu are nicio legătură cu promisiunea făcută. Branding-ul nu ține loc de etică.
În calitatea ta de om de comunicare, ce te-a surprins cel mai mult, în ultimele trei luni, în plan național?
Dacă tot dau un interviu pentru Pagina de Psihologie, îmi permit să vorbesc nu atât despre ce m-a surprins – pentru că nu a fost o surpriză –, ci despre ce m-a traumatizat în aceste trei luni în România, în condițiile în care sunt un om de comunicare și nu înghit mesajele pe nemestecate: agresivitatea comunicării instituționale, care a însoțit limitarea drepturilor și libertăților individuale în perioada stării de urgență. Vreau să spun foarte limpede: am înțeles nevoia de a lua măsuri dure pentru a împiedica răspândirea coronavirusului. Pot să justific aceste măsuri inclusiv din perspectiva dreptului la viață al fiecăruia dintre noi. M-am conformat și am respectat toate regulile posibile. O fac în continuare – de exemplu, încă lucrez preponderent de acasă, ies în comunitate doar pentru strictul necesar, deși ies la munte, încă nu m-am aventurat la cabană. Însă comunicarea și comportamentul autorităților mi-au arătat faptul că oamenii care sunt la butoane nu ne tratează pe noi, românii, ca pe niște cetățeni, cu drepturi și libertăți, ci ca pe niște inși care trebuie forțați să se supună voinței lor. Nerespectarea Constituției, care – cu toate problemele ei – exprimă contractul social dintre români și stat cu privire la drepturile și libertățile indivizilor; felul în care s-au grăbit să se protejeze de eventuale plângeri la CEDO împotriva statului român; refuzul de a comunica cu presa; limitarea informațiilor relevante date publicului, deși aparițiile media ale unor decidenți erau în exces; lipsa de responsabilitate publică („public accountability“); minciuna că „avem de toate“ și blocarea transparenței asupra deciziilor; agresivitatea cu care au fost vânați cetățenii pentru a fi amendați, în timp ce înalții ierarhi ortodocși beneficiau de tratamente preferențiale; deciziile luate pripit și fără a reflecta asupra consecințelor; lipsa de colaborare și de comunicare cu societatea civilă și cu experții – sunt câteva dintre modurile în care statul român în vremea COVID-ului și-a agresat profund, traumatizant propriii cetățeni. Și vreau să subliniez un lucru: această agresiune nu are culoare politică. Și dacă era opoziția la putere, aveam același comportament abuziv, mai ales dacă era opoziția de stânga. Trăim într-un mediu politic toxic și abuziv, în care lipsa de cultură democratică se îmbină perfect cu educația tradițională – a se citi în cazul acesta „mecanismele și condiționările continuate din perioada totalitarismului“. Este la fel cum, la nivelul familiilor, bătaia este încă, pentru unii, un mod de a-și crește copiii.
Dar în plan internațional?
În plan internațional, din nou, fără să fie o surpriză, dar reprezentând surse majore de risc, aș nota trei lucruri: 1. Aroganța în creștere a Chinei, care se vede atât în propaganda fără scrupule, dublată de mistificarea realității, cât și prin diverse manevre militare și poziționări politice. China dorește atât să exploateze slăbiciunea poziționării SUA la nivel global, sub conducerea lui Trump, cât și să profite de lipsa de atenție din partea statelor puternice, în condițiile crizei COVID. 2. Deteriorarea situației din SUA, pe fondul conducerii lui Donald Trump, al proastei gestionări a crizei COVID și al exploziei împotriva rasismului. Din păcate, SUA arată în acest moment cât de toxic devine discursul urii, atunci când devine discurs oficial; cum oamenii ies în stradă, dacă instituțiile care ar trebuie să le apere drepturile nu-și onorează menirea; cum nerezolvarea problemei rasiale distruge vieți și duce la proteste și violențe; cum extremele – indiferent pe care parte a baricadei – doar înrăutățesc lucrurile; cum lipsa de respect pentru umanitate, lipsa de compasiune, de empatie, de înțelegere a durerii, dublată de prejudecățile de rasă reprezintă o sursă de traumă și de violență. 3. Criza economică, ce ne va afecta pe toți.
Care consideri că sunt acele subiecte grele despre care noi, românii, nu îndrăznim să comunicăm de când cu acest COVID-19, deși ne-ar prinde tare bine?
E o întrebare dificilă. Poate generalizez, dar cred că, la nivel de societate, noi ne pricepem mai degrabă să evităm subiectele grele, decât să le discutăm în mod autentic. Iar în dansul acesta, folosim adesea niște formule populiste, tradiționaliste, care, probabil, dau siguranță unora – pe principiul că, dacă nu schimbă ceea ce li se pare cunoscut, dar nu înțeleg, se simt mai în siguranță decât dacă ar înțelege ceea ce cred că cunosc și ar vedea cum poate fi îmbunătățit. Mă uit la toate problemele care apar în societate pe fondul unei crize: ne inflamăm la nivel național, apoi focul dispare și nicio măsură nu este luată. Ratăm tocmai oportunitatea de reînnoire pe care o criză o aduce. Pentru că noi doar comentăm de pe margine, dar nu intrăm în profunzime să analizăm, să găsim soluții, să le punem în practică. Criza COVID doar a accentuat toate problemele existente și, implicit, a redus atenția pentru ce se poate face. Am să dau câteva exemple recente: educația sexuală; abuzul sexual; violența domestică în vremea coronavirusului, sistemul medical din România și, implicit, asistența medicală pentru COVID, dar și pentru celelalte boli grave, în vremea pandemiei; limitarea drepturilor individuale, reconstrucția post-COVID, accesul la educație pentru categoriile defavorizate în vremea COVID. Dacă ar fi să le iau pe fiecare în parte, am transforma interviul într-un foileton.
Ești unul dintre oamenii care promovează informații de calitate în social media. Cum îți explici fenomenul „fake news“ și de ce crezi că prinde atât de bine în România?
Fenomenul „fake news“ prinde bine peste tot în lume și este strâns legat de conspiraționism și intoxicare politică. Există câteva ingrediente care îl favorizează: lipsa de acces la informații și explicații oficiale credibile; o serie de credințe preexistente; lipsa de educație media și de gândire critică; lipsa de cultură; anumite predispoziții personale; câteva nevoi personale, cum ar fi cea de siguranță, iar uneori cea de epatare; prezența unor actori care susțin și alimentează teoriile promovate (site-uri, conturi pe social media; politicieni; organizații; mașinării de propagandă). În România, dacă este să ne uităm la intoxicările din perioada stării de urgență, le-aș pune impactul în directă legătură cu proasta comunicare instituțională și cu mașinăriile de propagandă. Dacă sondajele de opinie apărute recent sunt corecte, impactul intoxicărilor a fost foarte mare. Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze și să ducă la niște măsuri, altele decât desființarea unor site-uri. România ar putea lua exemplul Comisiei Europene sau al unor state europene care au dezvoltat structuri și campanii de combatere a intoxicărilor. Dar ca multe alte lucruri care în România sunt doar simple inflamări, nu cred că vom vedea prea curând vreun demers consistent în acest sens.
Care sunt sursele tale de încredere, atunci când vine vorba de informare?
Citesc foarte multă presă străină. Iubesc jurnalismul New York Times. Confrunt ce citesc cu alte surse, caut și surse oficiale – instituționale. Citesc și presă europeană – Euronews, Politico, DW, RFI France. Dar și mie îmi mai scapă câte un fake. Partea bună e că aflu repede că ceva ce am citit sau chiar am distribuit pe pagina mea de Facebook este un fals.
Ești fondatorul și coordonatorul OMA VISION. Care a fost cea mai dificilă parte pentru tine, ca antreprenor, în starea de urgență, și ce decizii importante ai avut de luat?
Cel mai dificil a fost să văd cum câteva proiecte la care lucram sau pe care le aveam în proces de negociere au căzut efectiv, fără ca eu să pot să spun: „Asta e. Facem altceva!“ Priveam în zare și nu era decât ceață groasă și întunecată. Vizibilitate zero. Momentul acela a fost de nesiguranță maximă. M-am temut pentru mine, pentru angajatele mele. Apoi am tras aer în piept și mi-am activat propriul meu mecanism de reziliență. Este un mecanism pe care l-am dezvoltat în ani întregi în care am luptat cu o incertitudine de nedefinit, pentru că eu mă luptam fără să știu cu o tumoră cerebrală. Și am început să merg prin ceață. Nu doar că mi-am păstrat echipa – e drept, este restrânsă, dar abordarea mea este să nu sacrific oamenii pentru câștig –, dar am reușit să ne reorganizăm și să derulăm proiectele rămase în picioare; iar acum lucrăm la proiecte noi, care vor fi, de fapt, niște produse proprii OMA Vision, pentru lideri și nu numai.
Noi, la Pagina de Psihologie, iubim cărțile. De aceea, vrem să te întrebăm ce carte ne-ai recomanda pentru lectura lunii iunie?
℗PUBLICITATE
Am să recomand o carte care mi-a fost și mie recomandată de un psiholog. Mi-a plăcut enorm și mă gândesc mereu la ea. Am vrut să scriu o cronică pe blogul meu despre ea, dar nu am reușit să o fac. Probabil, pentru că am trăit-o foarte personal și foarte complex. Este vorba de Uriașul îngropat, de Kazuo Ishiguro. Este o carte-metaforă, care se potrivește foarte bine și pentru trauma cu care ne confruntăm pe fondul pandemiei. Este o carte care invită la explorare și introspecție. Și la curaj față de sine și față de ceilalți. Iubesc curajul.
Ești directorul de comunicare al Festivalului „George Enescu“. La ce să ne așteptăm în acest an?
Anul acesta are loc Concursul Internațional „George Enescu“. Pentru cititorii care nu știu, este competiția organizată și patronată de Festivalul „Enescu“, pentru a promova artiști talentați la nivel internațional și pentru a promova muzica lui George Enescu. Ca noi toți, și Concursul „Enescu“ se confruntă cu incertitudine și nesiguranță. Dar și Concursul „Enescu“ este un model de reziliență. Pandemia a făcut numeroase evenimente și competiții internaționale să se închidă. Concursul „Enescu“ este programat să aibă loc între 29 august și 20 septembrie 2020, la București. Dar din ianuarie până în aprilie, aveam programată perioada de înscriere. Să tragem oblonul ar fi fost cea mai ușoară ieșire din situație. Noi am decis să mergem mai departe, respectând misiunea concursului. Am modificat termenul de înscriere și condițiile de organizare. Am dezvoltat scenarii. Ne-am adaptat comunicarea. Așa că în acest moment am trecut cu succes de o primă etapă: avem 272 de participanți din 41 de țări. Este o dovadă de mobilizare extraordinară a artiștilor, care ne onorează. Mai departe, lucrăm pentru a oferi publicului larg și artiștilor cea mai bună experiență muzicală posibilă în această toamnă. Avem mai multe scenarii dezvoltate: concursul să fie cu un public mai extins în sală, cu un public mai restrâns în sală și fără public în sală. În oricare dintre aceste variante, vom aveam transmisii și înregistrări online, iar publicul va avea acces la concerte și recitaluri pe bază de abonament, la prețuri modice. Pe măsură ce lucrurile se clarifică, vom comunica pe acest subiect. Până atunci însă, îi invit pe iubitorii muzicii să intre pe festivalenescu.ro și să asculte muzica Festivalului „Enescu“, pe care o difuzăm gratuit. Suntem singurul festival de muzică clasică din lume care și-a regalat spectatorii dând acces la concertele proprii, gratuit, pe perioada pandemiei.
Ce planuri ai pentru această vară?
Mă faci să zâmbesc. Nu am un plan special, pentru că pandemia nu ajută la planificare, dar vreau multe, ca de obicei. Îmi doresc să petrec timp și să mă bucur cu copilul meu și cei dragi; vreau să umblu prin munți până la saturație (deși nu cred că este posibil așa ceva), vreau să scriu, vreau să termin de reconstruit OMA Vision și să duc mai departe proiectele în derulare – toate acestea, în timp ce rămânem cu toții sănătoși.
Știm că iubești muntele și ai un camarad care este mereu alături de tine (Sammy). Cum este viața unui om cu câine și cum ar fi viața ta fără munte?
Eu am crescut cu un câine, de la 4 ani. Pentru mine, un câine e o lume, nu e un patruped. De aceea am și acceptat să-l iau pe Sammy, atunci când băiatul meu a insistat că vrea doar un golden retriever. Habar n-am de unde știa el de rasa asta, dar asta a vrut. Am negociat noi ceva legat de comportamentul lui, pentru că eram într-o perioadă în care avea nevoie să învețe un pic de autocontrol, și rezultatul a fost că în două luni el și-a modificat modul în care se purta la școală, iar în viața noastră a apărut Sammy. Pentru noi, este fratele copilului meu. Acum stă mai mult la mama, ca să-i aline singurătatea. Dar îl mai luăm și la noi, ieșim cu el la pădure, îl îngrijim, ni se face dor de el. Pe scurt, viața cu un câine este și frumoasă și cu responsabilități. Și vreau să subliniez lucrul acesta, pentru că unii confundă un câine cu o jucărie. Sammy a trecut prin mari provocări de sănătate, am crezut că-l pierdem, dar am luptat alături de el ca să-și revină, iar acum are un tratament și o anumită dietă pe care le respectăm, chiar dacă este stresant că nu îi găsesc mereu hrana și medicamentele de care are nevoie. Iar el a știut mereu că se poate baza pe noi.
Cât despre munte, grea întrebare. Nu prea pot să-mi imaginez viața mea fără munte. Aș fi mult mai săracă și mai ne-liberă. Aș pierde o cărare spre mine. Eu nu merg pe munte pentru performanța fizică. Eu plec pe munte să mă cufund în natură și să mă reconectez cu mine.
Tot din online, ne-am dat seama că ești unul dintre fanii Jacindei Ardern (prim-ministrul Noii Zeelande). Ce apreciezi la aceasta și ce crezi că ar avea politicienii noștri de învățat de la ea?
O apreciez foarte mult pe Jacinda Ardern. Mi-a câștigat aprecierea în timp. Nu sunt genul care să dea un vot în orb unui politician, doar pentru că e femeie. Apreciez la ea combinația de responsabilitate, inteligență, empatie, compasiune, determinare, curaj și asumare a pozițiilor ei, respect față de oameni. Cred că are un sistem de valori foarte solid, de la care nu a abdicat pentru compromisul politic. Și are foarte multă autenticitate. Din punct de vedere profesional, apreciez comunicarea ei și modul în care Noua Zeelandă a comunicat în criza COVID cu cetățenii săi. Avem nevoie de astfel de politicieni în România. Și avem nevoie și de funcționari publici care să funcționeze după acest model. Încă nu realizăm cât de toxică e administrația publică de la noi.
Dacă ar fi să găsești un sens pentru ceea ce a trăit omenirea în această primăvară, care crezi că ar fi acesta?
Sinceră să fiu, încă nu am dus până la capăt procesul de reflecție pe acest subiect. Deocamdată cred că criza COVID poate deveni o oportunitate de reinventare pornind de la premise noi, de la valori, de la drepturile fundamentale ale omului și de la solidaritate. Ar fi o reinventare structurală, nu doar de imagine. Însă de fiecare dată când mă gândesc la asta, văd și partea întunecată, profitorii crizei, care atacă exact aceste dimensiuni: valori, drepturi, solidaritate. În final, depinde foarte mult de ce vom face noi, fiecare dintre noi, de reziliența noastră, de gândirea noastră critică, de solidaritatea noastră, de cât de mult ne vom deschide inima și mintea spre noi înșine, spre ceilalți oameni și spre nou. Depinde și de cât de mult vom vrea să ne implicăm în reconstrucție.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
