Skip to content

Wendy Behary are o experiență de peste 25 de ani ca psihoterapeut, supervizor și formator. Wendy este expert în tratarea personalității narcisiste și a persoanelor care trăiesc alături de aceștia și este o voce importantă în psihologia internațională.

Wendy Behary este autorul unei cărți de referință pe tema narcisismului: Disarming the Narcissist… Surviving and Thriving with the Self-Absorbed, carte tradusă în 10 limbi și este co-autorul mai multor capitole și articole despre terapia centrată pe schema și terapia cognitivă. De asemenea, deține și câteva titluri și roluri importante în instituții de Sănătate Mintală, precum: este fondatorul și directorul The Cognitive Therapy Center din New Jersey și al The New Jersey Institute for Schema Therapy; este profesor la facultatea Cognitive Therapy Center and Schema Therapy Institute din New York unde a lucrat alături de dr. Jeffrey Young din 1989; este și fondator și supervizor al The Academy of Cognitive Therapy (Dr. Aaron T. Beck); a fost președintele International Society of Schema Therapy (ISST), în perioada 2010-2014.

Am stat de vorbă cu Wendy Behary despre felul de a fi al unei personalități de tip narcisic și care sunt cauzele pentru care o persoană poate dezvolta astfel de caracteristici dar și despre cât de dificil poate fi să trăiești în relație cu un narcisic, fie că îți este părinte, partener de cuplu sau coleg.

Care sunt principalele trăsături ale unei personalități narcisice? Cum se regăsesc aceste trăsături ale personalitatii narcisice în diferitele roluri ale vieții de zi cu zi: cel de partener, cel de părinte sau cel de coleg?

În experiența mea, am observat că cea mai bună modalitate de a defini și caracteriza personalitatea narcisică este să o privim ca pe un continuum ori un spectru. Putem să ne gândim la ea ca la o „gamă de intensităţi” care cuprinde diferitele semne și simptome ale profilului. Aproape la toţi narcisicii ​​vom întâlni, destul de evident, o tendinţă de auto-centrare și de a fi absorbit de sine. Accentul se pune, întotdeauna, pe sine. De-a lungul spectrului, este posibil să observăm intensităţi mai pregnante sau mai puţin pregnante în ceea ce priveşte această „absorbire de sine“. Cu cât este mai severă, personalitatea narcisică va cuprinde în jur de 11 sau 12 caracteristici, printre care: sentimentul de a se simţi îndreptăţit, senzaţia că i se cuvine, tendința de a fi dominant în relațiile cu ceilalți şi de a fi în control. De asemenea, ei pot fi fermecători și curajoşi; mai pot fi foarte încăpăţânaţi, înfumuraţi, de multe ori nu au remușcări şi nu sunt deloc empatici. În cazurile mai severe, peroanele narcisice pot fi agresive sau abuzive în relațiile cu cei dragi, uneori chiar și cu prietenii sau alte persoane din afara relațiilor lor primare; în calitate de părinte, un narcisic, deseori, trăiește prin copilul lui, are așteptări foarte mari și cerinţe exigente, este foarte critic, adesea este denigrator sau depreciativ cu opiniile și sentimentelor celorlalți. Uneori, în forme mai ușoare de narcisism vom vedea acel sentiment de îndreptățire și acel comportament fermecător, nu şi comportamentele agresive, de control și de manipulare pe care le vom găsi în tipologiile mai severe. Puteți găsi o listă a acestor trăsături în cartea mea, Disarming the Narcissist, unde le-am enumerat în termeni de narcisism cu semnificație clinică maladaptativă.

Care sunt originile și cauzele unei personalităţi narcisice?

Există o tipologie narcisică, pe care noi o vedem în cabinet, care are un nucleu mai fragil, un nucleu rănit al persoanei, care se află dedesubtul tulburării de personalitate. Așadar, vedem persoane care au recepționat un mesaj foarte confuz în copilărie. Un exemplu ar fi atunci când unul din părinţi i-a spus că este un mic prinţ, respectiv o mică prinţesă, că este perfect și că nu ar putea face niciun rău, nu ar putea greşi cu nimic, că este special și extraordinar; în mod obișnuit, această persoană s-a simțit în același timp folosită, de către acest părinte care avea nevoia de a vedea în copil o mică fiinţă perfectă; și astfel, această persoană a simțit că dragostea pe care o primea de la părinte era condiționată de îndeplinirea anumitor așteptări pentru a menține acest tip de perfecțiune. Și asta chiar dacă mesajul către copil era că el este perfect. Însă, mesajul confuz vine de la faptul că celălalt părinte sau o altă persoană semnificativă din viața lui, a fost exigent și critic, astfel încât nimic din ce făcea acesta nu era niciodată suficient de bun sau că întotdeauna se putea mai bine. Tema centrală pe care o găsim la originea narcisismului, este această lipsă de iubire necondiționată și această necesitate de a se valida pe sine, cu scopul de demonstra sau de a se dovedi pe sine, cu scopul de a se simți special, de a se simți acceptat și demn de iubire. În termenii terapiei centrate pe schemele cognitive, spunem că există o cantitate enormă de deprivare emoțională, de lipsă de empatie, de iubire și de acceptare. Un alt punct de origine al personalităţii narcisice poate veni din primii ani de viață ai copilului în care acesta este incredibil de răsfățat și unde nu există stabilită nicio limită, fără graniţe și fără a fi învățată toleranța la frustrare. De asemenea, vom găsi aceeași lipsă de toleranță la frustrare și la lipsa de limite, chiar și în tipurile cele mai fragile, de care vorbeam mai devreme, pentru că de multe ori, în timp ce acestor copii li se cere foarte mult în ceea ce priveşte performanța, au totuşi puțină disciplină în jurul valorii de respect, reciprocitate și empatie.

Cum poate un partener al unei personalități narcisice să se dezvolte într-o astfel de relație?

Nu e ușor să te dezvolţi personal într-o relație cu un narcisic, mai ales în cazul în care propriile păreri, dorințe și nevoi nu sunt respectate și nu sunt împlinite. Personalităţii narcisice îi este greu în relaţiile intime; are dificultăți în a fi prezent în relație, să încerce să înţeleagă, cu grijă și implicare, lumea interioară a celuilalt. Narcisicii pot fi foarte generoşi, dar cel mai adesea această generozitate este despre ei înșiși, făcându-i să se simtă eroi sau ca fiind extraordinari și speciali. Desigur, uneori ei chiar pot fi sinceri – şi acum mă gândesc la diferite tipuri de narcisism în care ei chiar pot avea o inimă de aur, aflată sub acest exterior foarte dificil şi arţăgos. În concluzie, este dificil să înfloreşti, să te poţi dezvolta personal într-o relație cu un narcisist, dacă nu ai, la rândul tău, o foarte bună încredere în sine. Ai nevoie să te simţi stăpân pe tine şi puternic în propria piele; trebuie să știi că acțiunile unei personalităţi narcisice nu sunt din vina ta, trebuie să fii în măsură să fii asertiv și să poţi reprezenta pârghia sau „acea persoană semnificativă“, „consecința“ care l-ar putea îndemna pe narcisic să ceară ajutor. Nu în ultimul rând, poţi avea nevoie de sprijin pentru a putea înţelege şi a învaţa să menţii echilibrul în relație cu un narcisic, cum să îţi poţi face auzită vocea într-o astfel de relație. Dar, per ansamblu, este foarte dificil într-o relaţie cu un narcisic.

Să împarţi atribuţiile parentale cu un partener narcisist poate fi o continuă provocare. Cum pot fi influenţate relațiile din cadrul familiei, cu referire, în special, la copii?

În general, este foarte dificil pentru partener să împartă atribuţiile parentale cu un narcisic, deoarece ei cred că modul lor de a vedea lumea, este singurul mod valid. Ei modelează comportamentul copiilor lor în moduri care nu exprimă reciprocitate, respect, intimitate, conexiune emoțională, empatie; o serie dintre aceste aspecte lipsesc şi atunci, părintele care nu este narcisist, are o sarcină enormă de a încerca să-i învețe aceste lecții pe copiii lor. Totodată, va trebui să încerce să nu îi înstrăineze pe copiii de părintele care este narcisic. Ei au sarcina de a-i ajuta pe copii să nu rămână cu „cicatrici”, cu sentimentul că e vina lor dacă mama sau tatăl lor, care este narcisic, îi desconsideră, sau îi ignoră, este furios sau se comportă într-un mod arogant, prea critic sau prea solicitant. Sunt atât de multe de spus despre acest aspect încât e foarte greu de răspuns la această întrebare într-un mod foarte scurt.

Care sunt efectele de durată asupra copiilor crescuți în familii în care unul din părinți are o personalitate narcisică? Care este impactul pe care îl poate avea un părinte narcisic asupra unui copil care ajunge la maturitate?

℗PUBLICITATE



Depinde. Nu există un singur răspuns pentru a putea sintetiza, deoarece depinde mult de influenţa celuilalt părinte, precum şi de influenţa fraților, a profesorilor sau ale altor persoane semnificative din viața copilului. Aceste persoane pot ajuta să modifice dificultățile care au fost create de părintele narcisist. Pot exista copii care să crească neafectați de influența părintelui narcisic, pentru că au avut un bun echilibru și o doză bună de a obține ceea ce aveau nevoie din punct de vedere emoţional de la ceilalţi apropiați lui. Sunt unii copii care au crescut după modelul „maimuța-vede-maimuța-face“ și aceștia sunt cei care vor purta mai departe moștenirea narcisismului, repetând ceea ce le-a fost prezentat și ceea ce au fost învățați de către părintele lor narcisic. Sunt alți copii care, dacă au fost abuzaţi sau trataţi foarte agresiv de către un părinte narcisic, ar putea dezvolta trăsături de personalitate borderline sau, cel puțin, trăsături accentuate ale subjugării sau ale auto-sacrificiului și pot dezvolta comportamente de codependență în relațiile cu ceilalți. Alţi copii vor putea crește foarte răsfăţaţi și vor trăi cu acel sentiment că sunt îndreptăţiţi, că lor li se cuvine și sunt foarte dependenţi de alte persoane care să aibă grijă de ei. Așadar, există o serie de influențe diferite care pot să apară ca urmare a unei relaţii cu un părinte narcisist. Dar, cum spuneam, depinde foarte mult de ce fel de alte intervenții s-au întâmplat în viața copilului prin intermediul celorlalte persoane semnificative la care a fost expus sau care l-au crescut.

Având în vedere că o personalitate narcisică are o imagine de sine pozitivă, sunt ei oare conștienți de capacitatea lor de a fi manipulativi, de faptul că sunt exigenți și că îi rănesc pe cei din jurul lor, cu acest sentiment puternic de îndreptăţire pe care îl au?

Cea mai mare parte a ceea ce conține o personalitate narcisică iese din zona lor directă de conștientizare. De fapt, ceea ce fac ei, este să repete o coregrafie bine exersată a unui fel de a fi pe care l-au învăţat foarte devreme în viaţa lor. Ei pot fi conştienţi că au o anumită putere, deoarece ei caută să aibă putere în relaţiile cu ceilalţi și ei știu că se pot folosi de putere pentru a obține ceea ce doresc. Ei nu vor vedea aceste aspecte ca fiind manipulatoare, deoarece ei se simt îndreptățiți, ei simt că li se cuvine, și prin urmare îşi pot justifica toate acțiunile lor fie prin inteligența lor, prin succesul lor, prin puterea lor, prin banii lor, sau pur și simplu, în sensul general, acela în care ei au dreptate în legătură cu orice gândesc.

O persoană narcisică admite vreodată că poate să greşească?

Ar putea. Dar, cu siguranță, cu ajutor! Ei ar putea fi în măsură să își asume responsabilitatea acţiunilor lor și să fie mai responsabili în cazul în care au fost expuși la o formă de terapie, de ajutor sau dacă s-au implicat într-o muncă de transformare în ceea ce priveşte personalitatea lor. Dar, ceea ce veți auzi de la un narcisic este, de obicei, ceva de genul „ok, nimeni nu e perfect“. Deci, primiţi un fel de răspuns aleatoriu, care nu înseamnă că își asumă cu adevărat responsabilitatea sau că ar arăta empatie pentru impactul comportamentului lor asupra celorlalți. Le este foarte greu să admită că au greșit, deoarece acest lucru le aduce sentimente de rușine și gândul că ceva nu e în regulă cu ei, aspecte care, de altfel se şi află la baza personalității lor.

Poate să se schimbe o persoană narcisică, și dacă da, cum? Sunt ei dispuși să accepte ajutor terapeutic?

De obicei, ei nu merg la terapie în mod voluntar. Excepție este cazul în care au ajuns la sfârșitul unei relații şi se simt traumatizați, singuri, supăraţi și deprimați pentru că au pierdut pe cineva sau ceva care era suficient de semnificativ pentru ei. Doar aşa, ei pot cere ajutor, deoarece simt frică, panică sau depresie. Dar cei mai mulţi dintre ei vin în terapie pentru că cineva le-a spus că dacă nu merg la psiholog îşi vor pierde locul de muncă, sau familia, sau relația și în cazul în care aceste lucruri contează pentru ei, ajung să ceară ajutor. Și atunci, important este să aibă un psihoterapeut care îi înțelege și care îi ajută să se implice emoțional. Un psihoterapeut care înțelege modul în care funcţionează o personalitate narcisică şi care face o muncă mult mai profundă prin care să ajungă la acele probleme de bază, la care ei au fost orbi și îi ajută să repare relațiile. Să îi învețe cum să îşi ţină sub control anumite porniri, astfel încât aceştia să poată deveni mai conștienți de propriile lor vulnerabilităţi, propriile nevoi emoționale și apoi în cele din urmă, şi de nevoile altora.

Există o diferenţă clară între ceea ce definește „narcisismul sănătos al unui adult“ și o „tulburare de personalitate narcisică“. Cum ați defini „un sentiment sănătos de îndreptăţire, atunci când simţi că ţi se cuvine pe drept“?

Există un narcisism natural și normal pe care îl putem vedea la un copil mic, sau la un adolescent. Ei sunt în curs de dezvoltare şi adesea lumea se roteşte în jurul lor. Există un narcisism sănătos şi la cei care au încredere în ei, dar fără a exagera. Astfel, pentru cineva care are o bună stimă de sine şi o puternică încredere în sine, dar care ar merge un pas mai departe, am putea avea de-a face cu un fel de încredere narcisică. Dar, se poate întâmpla să găsiţi oameni aflaţi în poziții de conducere, care au intenții bune, de a face bine, care vor să facă lucrurile să se întâmple pentru oameni într-un mod pozitiv, vor să creeze oportunități pozitive. În cartea mea „Disarming the Narcissist”, m-am referit la Oprah Winfrey ca la unul dintre acești oameni care ar putea părea că uneori îi calcă pe coadă pe alţii. Ea putea să pară că uneori îi forța pe alți. Câteodată părea că este foarte plină de sine, dar de fapt, misiunea ei era aceea de a-i servi pe alţii și de a scoate binele la lumină. Aşadar, asta e ceea ce putem numi o „formă sănătoasă de narcisism“ și o „formă sănătoasă de îndreptăţire“. Există și alte exemple, dar ar dura prea mult timp pentru a le enumera acum, încerc să vă dau răspunsuri concise.

De asemenea, se pare că „a fi narcisic“ a devenit o etichetă prea ușor atribuită de oamenii din jurul nostru, pe baza unor motive superficiale, cum ar fi nenumărate selfie-uri, o atenție specială la felul în care se îmbracă cineva, etc. Ce părere aveţi despre acest aspect?

Câteodată primim nişte mesaje care creează confuzie; există un fel de încurajare pe care o primim, aceea de a fi mândru de tine însuţi, de a fi îndrăzneț, mai ales în cazul femeilor tinere. Ceea ce este un lucru bun, să le învăţăm pe femei să fie mai asertive, să să simtă confortabil în corpul lor, să se simtă bine cu ele însele, să aibă o voce. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tinerii bărbaţi. Acestea sunt mesaje bune. Însă, problema este că, uneori, reţelele de socializare devin un fel de „loc de-a v-aţi ascunselea“, locul în care toată lumea are 5000 de prieteni şi unde pot arăta ce au ei mai bun: cele mai bune fotografii, cu cele mai bune selfie-uri, deoarece putem găsi în reţelele de socializare, mulţi rezidenţi plini de sine. Cred că selfie-urile pot fi inofensive și distractive, cu excepția cazului în care nu dau într-o extremă. În cazul în care există o preocupare atât de intensă a modului în care arată o persoană şi a felului în care apare această persoană în ochii altora, în care există o nevoie atât de avidă pentru aprobarea și recunoașterea celorlalţi. Astfel ajungi într-o zonă narcisistă. Pentru ceilalţi este doar o distracţie inofensivă, aceea de a-şi schimba fotografii şi amintiri cu prietenii și membrii familiei. Așa că trebuie să fim clari, nu trebuie să îi numim pe toți oamenii narcisişti doar pentru că ei se bucură să împartă fotografiilor lor cu ceilalţi sau pentru că le face plăcere să facă fotografii utilizând tehnologia.

Sper că toate informaţiile de mai sus să vă fie utile. Vă mulțumesc că m-ați invitat să răspund la aceste întrebări minunate și vă doresc tot ceea ce este mai bun.

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0