skip to Main Content

Pe pereții lor din social media, pe 14 februarie nu sunt inimioare sau declarații siropoase. N-o să vezi nici atunci, nici în altă zi a anului, imagini în care se țin de mână sau se pupă cu jumătatea lor pe vreun țărm de mare dintr-un decor exotic. Și asta nu pentru că ei nu cred în iubire. Ci pentru că au știut, de când au fost copii și adolescenți, că iubirea pe care o trăiesc ei, cei care se simt altfel decât majoritarii, stârnește cel mai adesea ură în cei din jur sau, în cel mai bun caz, confuzie. Copiii și adolescenții gay, bisexuali, trans, intersex sau asexuali navighează, de cele mai multe ori, de unii singuri, printre frici, anxietăți, depresii, inadaptare socială și ură de sine, care nu de puține ori se termină în suicid. 42% dintre tinerii din comunitatea LGBTQIA+ din Statele Unite s-au gândit serios la sinucidere în anul care a trecut   ̶ conform unui studiu realizat de The Trevor Project, cea mai mare organizație pentru prevenirea suicidului în rândul tinerilor din această comunitate. În România, țară ce a organizat în 2018 un referendum pentru familia tradițională, care a costat peste 163 de milioane de lei și a mobilizat zeci de mii de polițiști, jandarmi și observatori din partea organizațiilor civice, la primul marș Pride s-a aruncat cu pietre. 

La cel la care am participat eu prima oară, învingându-mi propriile reticențe pentru a-mi susține prietenii gay, n-am avut parte de pietre, dar am fost șocată să văd câte taxiuri fuseseră chemate pentru a duce acasă în siguranță participanții care de obicei sunt urmăriți după Pride și bătuți la metrouri   ̶ mi s-a explicat. Și am avut parte de propria mea lapidare online. Mesajele primite după ce am apărut în primul rând al manifestanților la toate știrile tv, alături de ambasadorii Statelor Unite și Marii Britanii, m-au luat atât de tare prin surprindere, încât mi-am închis o vreme contul de Facebook. Nu-mi trecuse prin minte că orientarea sexuală a unor străini îi preocupă atât de mult pe oameni. Așa cum nu mă gândisem vreodată ce teroare trebuie să fi simțit, ca adolescent, un coleg gay care a povestit pe site-ul lui cum în fiecare seară când ajungea acasă, se aștepta să fie bătut de golanii cartierului, pentru că era „poponar”. Nu-mi imaginasem că îți poți pierde jobul din pricina orientării tale sexuale. Sau viața! Că nu-ți poți găsi un Airbnb. Că familia ta te poate arunca în stradă când mărturisești că ești atras de persoane de același sex sau că nu te simți conform cu genul tău din buletin. Și nici că cineva ar putea crede – așa cum am tot auzit în anii care s-au scurs de când am devenit ceva mai atentă la acest subiect – că a fi gay/bi/trans este o alegere. Luna aceasta am stat de vorbă despre copiii și adolescenții din comunitatea LGBTQIA+, părinții lor și relația dintre ei, cu Lari Rotaru, psihoterapeut de formare cognitiv-comportamentală, membru al comunității LGBTQIA+, și Cristina Petrescu-Ghenea, medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de familie. Ambii lucrează atât cu tinerii din comunitate, cât și cu părinții lor și susțin împreună un curs de formare pentru psihologi, psihoterapeuți, medici psihiatri, asistenți sociali și alte categorii profesionale care interacționează direct cu membrii comunității LGBTQIA+.

Când copilul tău îți spune că este gay/ bisexual/ transgender, cum faci să îl susții în această criză cu care se confruntă, fără să îl vulnerabilizezi în fața altor persoane? 

Cristina: Este important ca părinții să fie prezenți pentru copiii lor. Este un moment dificil pentru ei – îmi dau seama și nu aș vrea să invalidez experiența părinților – numai că întotdeauna când vorbim despre relația părinte-copil, părintele se află pe o poziție de responsabilitate și copilul nu. Și pe o poziție de putere, de altfel; de cele mai multe ori, părinții noștri se află pe o poziție de putere față de noi până la adânci bătrâneți. Recomandarea mea este ca părinții să încerce să rămână prezenți, să spună dacă sunt luați prin surprindere, să facă acest disclaimer despre emoțiile lor, dar să urmeze indicațiile copiilor. „Înțeleg că asta este situația, aș vrea să îmi spui mai mult, dacă ești pregătit/pregătită, despre ce înseamnă lucrurile acestea pentru tine.“ Un copil poate să vină să spună că este pansexual și un părinte să nu știe ce înseamnă lucrul acesta și atunci, cel mai sănătos este să-l întrebe direct pe copil ce înseamnă asta pentru el. Apoi, este etapa în care părintele trebuie să meargă să își facă munca lui de cercetare și să nu-și folosească copilul ca pe o sursă de informații despre cultura LGBTQIA+. Și să urmeze, așa cum spuneam, indicațiile copilului. „Ok, știu că poate este devreme, dar cum te-ai gândit să procedezi cu ceilalți oameni, în fața cui ești out deja, în fața cui nu ai vrea să fii out pentru moment sau, poate, niciodată?“ Cumva, înțeleg că reacțiile părinților vin din nevoia de a-și proteja copiii și de foarte multe ori sunt reacții mediate de frica lor pentru ce li s-ar putea întâmpla copiilor, dar aici trebuie să fim atenți ca mesajul să nu ajungă la copii sub forma de „nu spune nimănui“, pentru că acolo s-ar putea să fie mai degrabă fricile și rușinile părinților. Aceste mesaje ar putea ajunge la copil ca „mi-e rușine cu tine“ sau „mie îmi este greu“, lăsând copilul cu responsabilitatea de a avea grijă de emoțiile părintelui, ceea ce nu este drept și nici sănătos. Coming out-ul (n.r.: procesul prin care persoanele LGBTQIA+ își acceptă orientarea sexuală și o împărtășesc altora) trebuie să se întâmple în condiții de siguranță și este responsabilitatea părintelui, indiferent de gândurile sau emoțiile pe care le are, să creeze siguranță în relația cu copilul său. Este normal ca părinții să aibă emoții intense și să fie bulversați, este ok să fie autentici și să menționeze acest lucru, dar să nu uite că în acest moment, mai mult ca oricând, copiii lor au nevoie de o prezență caldă și iubitoare.

Lari: Pe lângă ce a spus Cristina, aș mai spune că nu este recomandat deloc ca atunci când ne este împărtășită  orientarea sexuală sau identitatea de gen a cuiva să o pomenim într-o discuție cu o altă persoană. Acest proces al coming-out-ului este un lucru pe care noi, în comunitate, îl tratăm foarte serios. Iar legat de coming out în comunitatea trans – eu lucrez foarte mult cu comunitatea trans – există niște specificități și condiții sau contexte pentru ca acest coming out să aibă loc în siguranță. Atunci când adolescentul povestește ce-și dorește, este foarte important ca noi, ca adulți, să ascultăm… Coming out-ul se face în condiții de siguranță fizică, întâi. Apoi mergem către siguranța emoțională, pentru că este un travaliu – există niște stadii prin care persoana trece. Chiar și după acest travaliu, având în vedere că societatea este mai degrabă transfobă, homofobă și insuficient de informată, pot apărea dificultăți în continuare. Din păcate, pentru adolescenții din comunitate, acest factor de stres rămâne o constantă. Ascultați-vă copiii, fiți acolo lângă ei și vedeți cum văd ei coming out-ul, care le sunt nevoile. Nu este treaba părinților să dezvăluie sau să comunice orientarea sexuală sau identitatea de gen a copiilor lor.

Ce reacții din partea unui părinte ar fi de dorit? Citeam că, în general, reacțiile părinților sunt de tipul „știam“, „e doar o fază“, „n-ai dat peste bărbatul/femeia potrivit(ă) și atunci sigur că îți pui întrebări“, „dar ești sigur(ă) că…“?

Cristina: Cred că cel mai important lucru este ca părinții să le transmită copiilor lor că îi iubesc și îi susțin și sunt alături de ei, orice-ar fi, fiindcă, până la urmă, deși știu că ni se pare că este foarte mult, eu aș îndrăzni să spun că este minimum necesar pe care îl poate face un părinte. Trăim într-o societate atât de conservatoare încât, cu toată compasiunea față de părinți, care trăiesc în acest sistem homofob, transfob și heterocentric, cred că este momentul să încetăm să ne mai agățăm de scuza că pe vremea mea nu exista așa cevași să ne dăm seama că „te iubesc și te accept și sunt alături de tine, orice ar fi“, pentru copilul tău este minimum necesar și este ceea ce are nevoie să audă în momentul respectiv. Indiferent cu ce te lupți tu în interiorul tău ca părinte, aceea este lupta ta și este nevoie să îți duci singur luptele și să îți conții propriile emoții, ca un adult ce ești. Toți copiii, în toate situațiile, nu doar cei care aparțin comunității LGBTQIA+, au nevoie să știe și să primească de la părinții aceste mesaje verbale. Ce aud eu din mărturiile tinerilor din comunitatea LGBTQIA+, este că și aceia care au crescut în relații foarte bune cu părinții lor și în familii foarte deschise, înainte să-și facă coming out-ul în fața părinților se tem foarte tare de respingere, că nu vor mai fi iubiți. Ceea ce este absolut normal, fiindcă indiferent cât de iubitoare este familia ta, noi nu trăim într-un vid, copiii aud zi de zi povești ale semenilor lor care au fost dați afară din casă sau abuzați în propriile familii. Trăim într-o societate foarte homofobă și transfobă, indiferent cât ni s-ar părea nouă că lucrurile s-au schimbat în bula noastră. Da, lucrurile s-au schimbat, dar chiar și în locurile din această lume unde lucrurile sunt foarte deschise, acest moment este unul important pentru o persoană. Copilul tău are nevoie să îi spui că îl iubești și îl accepți și vrei să-l sprijini cum are el nevoie. 

Lari, din perspectiva ta, ce mesaje, replici fac rău unui adolescent care și-a adunat tot curajul pentru a veni în fața părintelui cu o astfel de mărturisire?

Lari: Ceea ce urmează să spun poate avea un impact emoțional puternic. Mesajele pe care le dau, din păcate, mulți dintre părinți sunt de respingere, excludere, retragerea afecțiunii, șantaj și condiționare, abandon: „E exclus așa ceva, nu mai ești copilul meu!“, „Pleacă din casa mea!“, „La mine în casă rămâi doar dacă…“, „Doar eu știu ce este bine pentru tine, ce trebuie să îți placă“, „Mă faci de râs, cu ce ți-am greșit? Ce va spune lumea?!“, „Internetul: de la el ți se trage“, „Este o modă acum“.

Există cazuri în care persoanelor  li s-au restrâns libertățile, li s-au luat telefoanele mobile, au fost sechestrate și agresate fizic sau au fost date afară din casă. După care, mai există o categorie: aparent, se vor mesaje de sprijin și susținere, dar ele maschează, de fapt, același grad de respingere: Sigur că da, suntem aici pentru tine, dar mai gândește-te“, „Da, înțeleg ce îmi spui, dar, totuși, ești sigur?“. 

Părinții de adolescenți gay/bisexuali cu care am vorbit mi-au mărturisit că unul dintre gândurile lor la aflarea veștii a fost „Ce am făcut eu greșit?“ Din experiența voastră, care sunt stările lor în aceste situații?

Lari: Pentru părinți, e un eveniment care poate fi un șoc. În cazul în care au un copil trans, ei trec printr-un travaliu de doliu, pentru că pierd un copil, câștigă un alt copil. Emoțiile sunt intense și pot fi de negare, furie, vinovăție, rușine, frică, deprimare, tristețe. 

Cristina: Cred că travaliul doliului se regăsește în toate aceste situații. Cred că în cazul părinților cu copii trans este mai vizibil, dar el există, oricum, sub diverse forme, în fiecare familie. Din cauza felului în care suntem condiționați social. De exemplu, când naști o fetiță, îți imaginezi că vei avea un ginere la un moment dat, iar acum afli dintr-odată că mare parte din ce ți-ai imaginat s-ar putea să nu se mai întâmple.

Sunt proiecțiile și convingerile noastre de viață care sunt amenințate și de aceea ne este atât de greu într-o astfel de situație?

Lari: Da. Părinții renunță la niște scenarii de viață făcute în numele copiilor lor. Cu cât acel părinte este mai tributar acelui scenariu legat de viața copilului, cu atât șocul acestuia, al parintelui, este mai mare.

Cristina: Chiar ieri am primit telefon de la o colegă și am vorbit despre niște părinți care au venit la terapie împreună cu copilul, dar având propria lor agendă, „să îi bage terapeutul mințile în cap“, din cauza propriei lor dificultăți de a se adapta și a faptului că ei sunt încă în stadiul negării, chiar și după câțiva ani de când acest copil și-a făcut coming out-ul în fața lor, el fiind bine în momentul prezent, fiind ancorat social și într-o relație de cuplu. Asta se întâmplă într-un mod foarte vizibil, foarte dureros și care rănește foarte tare relația părinte-copil, când vorbim de copii din comunitatea LGBTQIA+, dar să ne gândim că asta este o dificultate cu care mulți dintre noi ne confruntăm, fie că suntem hetero, cisgender, fiindcă nu respectăm scriptul pe care părinții și societatea îl așteaptă de la noi. Un script foarte rigid, foarte heterocentric, care pleacă de la ideea că cuplurile sunt formate doar din femei și bărbați, că există doar femei și bărbați, că noi cu toții avem datoria de a forma cupluri, de a exista în cadrul unor căsătorii, de a face copii și așa mai departe. Pe de altă parte, vreau să atrag atenția că pot să fie și persoane din comunitatea LGBTQIA+ care să își dorească toate sau o parte din aceste lucruri în viața lor și că într-o societate mai puțin homofobă și transfobă ele ar fi posibile. Să nu plecăm neapărat de la premisa că dacă fiul meu este gay, eu nu voi fi niciodată bunică – depinde dacă fiul meu își dorește sau nu să fie tată…

Și atunci, da, este această mare durere a părinților care au nevoie de susținere – dar, atenție: nu de la copiii lor! Părinții au nevoie să-și creeze propriile rețele de susținere, au nevoie de persoane cu care să vorbească: propriii părinți, alte rude din familia extinsă, prieteni, colegi sau specialiști, câteodată, inclusiv duhovnici. Și aici, iarăși, nu trebuie să plecăm de la ideea că persoanele LGBTQIA+ nu au cum să fie religioase, pot fi foarte religioase, spirituale, cu atât mai dureroasă este pentru ele respingerea pe care biserica ține neapărat să o întărească.

Odată ce s-a făcut comunicarea între părinte și copil, deocamdată, cum ar fi cel mai bine să procedeze? Să meargă împreună la un psihoterapeut (dacă există deschidere de ambele părți)? Sau separat? Cum ar trebui să se desfășoare lucrurile în mod ideal, pentru binele amândurora și al relației dintre ei?

Lari: Plecând de la o situație ideală, în care părintele zice „Sunt aici!“ și în care îi oferă acceptare și iubire necondiționate, la fel cum spun întotdeauna, trebuie ascultat adolescentul. Sunt tot felul de cazuri. Majoritatea covârșitoare a studiilor arată că în funcție de acceptarea și sprijinul pe care îl oferă familia, cel puțin în cazul adolescenților transgender, toată viața lor care ține de sănătate mintală se poate îmbunătăți – este bună, foarte bună, excelentă, în funcție de acceptarea pe care o dă familia. Pentru că atunci când ești un membru al unei comunități minoritare, suferi de ceea ce se cheamă stresul comunitar – este ce a explicat Cristina mai devreme. Și atunci, ascultăm copilul. Vrea să meargă la psihoterapeut? De cele mai multe ori, el vrea. Și nu vor părinții. Iar în cazul meu, pentru că sunt un psihoterapeut din comunitate, mă întâlnesc cu situația în care părinții vor oriunde, mai puțin la mine, în ideea că dacă vine la mine adolescentul, în loc „să-l fac bine“, „să-l repar“, eu „îi dau apă la moară“.

Eu știam despre LGBT – acum, acronimul este mai dezvoltat …

Lari: : Îți explic imediat QIA: – Q vine de la Queer, persoane care se identifică dincolo de categoriile de gen tradiționale și cadrul social heteronormativ.

Care ce înseamnă, de fapt? Căci fiecare dintre cei pe care i-am întrebat îmi dă o altă definiție…

Lari: Când auzi o persoană care se identifică drept Queer, întreabă: „Ce înseamnă pentru tine să fii queer?“. Persoanele din comunitate își doresc să fie întrebate, decât să se presupună despre ele.

Cum întrebi fără să fii jignitor?

Lari: Chiar așa, absolut onest: „Este ok pentru tine să îmi explici acum? Eu aș vrea să îmi clarific informațiile pe care le dețin“. Noi apreciem persoanele care întreabă și care ne respectă și starea emoțională din acel moment. Continuând, I-ul vine de la Intersex. În cazul persoanelor cisgender (n.r.: care se identifică cu genul de la naștere), lumea este mai ușor navigabilă, însă în cazul persoanelor care nu se identifică cu genul atribuit la naștere, acest lucru poate fi mult mai anevoios. Iar A vine de la comunitatea asexualilor (n.r.: oameni care nu simt atracție sexuală). Orientarea sexuală și identitatea de gen sunt lucruri diferite….

Haide să explicăm puțin care e diferența – aici cred că sunt multe confuzii.

Cristina: Atunci când vorbim despre orientarea sexuală, ne referim cu precădere la interesele sexuale și romantice ale unei persoane (de cine suntem atrași sexual și romantic), cu mențiunea că atracția sexuală și atracția romantică pot fi pentru aceeași persoană lucruri complet diferite și că nu toți oamenii sunt atrași sexual de aceleași persoane de care sunt atrași și romantic și invers.

Pe site-ul itspronouncedmetrosexual.com avem un grafic care ne explică în detaliu. Pot fi atras sexual de femei, de persoane care se prezintă sau au o expresie de gen ca femei sau să nu fiu atras sexual de nimeni, sau atras romantic de nimeni sau să fiu atras de persoane care sunt bărbați sau care se prezintă ca bărbați – asta este orientarea sexuală și are legătură cu relația cu ceilalți. Atenție: sunt persoane care ajung să facă sex cu bărbați, dar care nu se identifică drept homosexuali și nici nu sunt (de exemplu, situația bărbaților care se află închiși). Doar pentru că cineva „arată gay“ sau se afișează cu persoane gay nu înseamnă că există o atracție romantică sau sexuală 100%, este nevoie să întrebăm întotdeauna.

Apoi, când vorbim despre sex și gen, ele sunt două lucruri diferite. Sexul are legătură cu biologia, cu felul în care venim noi pe lume. Genul este ceva ce noi simțim și gândim despre noi și este și un construct pe care fiecare societate și cultură l-a creat în propriul mod. Genul este și biologie, dar este mult mai mult: un construct cultural. Felul în care o societate privește genul: viziunea binară – femei și bărbați – este o construcție a societății, nu vine nimeni pe lume cu aceste presupuneri de la sine. De exemplu, foarte multe culturi precoloniale din Asia de Sud sau America de Sud, dar și culturi din Balcani, aveau un alt treilea sau chiar un al patrulea gen. În Albania există și azi the sworn vergins, persoane cărora le-a fost atribuit la naștere sexul feminin, dar care trăiesc ca bărbați. La fel cum există în Polinezia Fa’afafine sau Muxe/Muxhe în Mexic. Este nevoie să fim conștienți despre modul în care Vestul, în momentul în care a colonizat toate aceste teritorii, dincolo de faptul că a exterminat aceste culturi și le-a vesticizat, le-a adus cu forța în această paradigmă binară asupra genului și a sexualității, care putea să fie doar hetero. E o bucată de istorie despre care este nevoie să fim conștienți și să realizăm că civilizații diverse există și au existat dintotdeauna. Ca să ajungem înapoi, identitatea de gen este ceva ce eu simt despre mine și este un construct social, care, din acest punct de vedere, este flexibil. Noi, ca societate, putem să redefinim asta, încât să includem pe toată lumea, trebuie doar să facem un efort. Și apoi, avem de-a face cu expresia de gen: cum mă îmbrac, cum mă prezint lumii, cum mă mișc, toate lucrurile care înglobează ce am numi appearance. Și atunci când tu mă vezi pe mine ca fiind o persoană fem presenting, este nevoie să ții minte că poate eu nu mă identific ca femeie. Eu pot să fiu fem presenting și să mă identific ca persoană non-binară, care nu simte că se încadrează în binaritatea masculin-feminin, sau ca persoană agender, care nu se identifică nicăieri pe spectrul genului. Iar tu poți să mă întrebi Cum ai prefera să mă adresez ție? Ce pronume folosești și ce prenume?“ Deci, e nevoie să întrebăm. Într-adevăr, expresia de gen care a fost atât de binarizată – fetițele poartă fustițe, băieții pantaloni, femeile poartă tocuri, bărbații nu – ne pune pe noi, majoritarii, în această dificultate de a înțelege: arăți ca o femeie, de ce îmi spui că nu ești o femeie? Dar tocmai pentru că suntem majoritari, avem puterea să învățăm și să ne schimbăm.

℗PUBLICITATE



De ce este atât de important pentru oameni ce preferințe sexuale au alți oamenii în dormitor (sau unde fac ei sex)?

Lari: Și noi ne întrebăm asta.

Cristina: Este vorba despre dificultatea creierului nostru de a opera cu necunoscute. Pe de altă parte, ce am observat eu este că foarte mulți oameni care sunt homofobi, transfobi înrăiți și poartă peste tot agenda așa-zisei „familii tradiționale“ au propriile lor probleme nerezolvate, asupra cărora refuză să se aplece. Ar fi bine să nu se mai distragă cu ce fac alții, de la propriile lor probleme, și să pună mâna să crească și să se dezvolte.

Revenind la întrebările pe care și le pun părinții când copiii lor vin să le spună despre identitatea lor sexuală, unii cred că poate este o asociere tranzitorie, gândindu-se că acel copil, adolescent încă se caută pe sine. Poate fi tranzitorie asocierea cu o anumită identitate sexuală?

Lari: Evident că mărturiile celor mai mulți oameni din comunitate sunt că de când erau mici s-au simțit diferiți. Dacă aceste persoane aleg să își dezvăluie identitatea doar mai târziu în viață, asta vine mai degrabă din piedicile puse de societatea transfobă, de care vorbeam mai devreme, cât și dintr-o transfobie internalizată, pentru că   ̶ nu-i așa?   ̶ când toată lumea te urăște sau respinge ajungi chiar și tu însuți să te urăști. Pe scurt, tranzitoriu sau nu, a fi membru al acestei comunități, în orice moment, și pentru orice perioadă de timp, se dovedește de cele mai multe ori a fi o adevărată provocare. Am vorbit mai devreme despre respingerea familiei, dar să nu uităm și de respingerea societății; bullying-ul care ne este raportat, atât din școli de stat, cât și din școli private, este în continuare o problemă în societatea românească.  

Inclusiv printre cei care se consideră aliații comunității LGBTQIA+ există părerea că a avea această orientare sexuală este o alegere a persoanei respective. De ce?

Cristina: Cred că aici este nevoie să ne dăm seama că toată lumea are propriul drum și de foarte multe ori, inclusiv ca aliat sau ca membru al comunității, poți să ai homofobie, transfobie, heterosexism internalizate. Tocmai de aceea este foarte greu să avem aceste discuții foarte pe scurt și ele s-ar putea întinde pe multe zile, pentru că este nevoie să înțelegem un întreg context. Dar, revenind la întrebare: cine ar dori, din proprie voință, să aparțină unei categorii care este discriminată pe piața locurilor de muncă, pe piața de locuințe? Dacă îi dai follow Antonellei Lerca pe pagina ei de Instagram, vei vedea de câte ori și-a luat un Airbnb și în momentul în care a ajuns acolo a fost dată afară, pentru că proprietarii s-au prins că este o femeie trans.

Și totuși, de ce această convingere persistă, în ciuda argumentelor logice pe care le pomenești?

Cristina: Discriminarea și lipsa de drepturi pentru minorități îi afectează și pe majoritari, dar, fiindcă noi operăm dintr-o mentalitate a deprivării și a lipsurilor, avem impresia ca majoritari că dacă și alții vor avea drepturi, vom avea noi mai puține drepturi. Asta este frica cea mai mare. Dar drepturile nu sunt o plăcintă din care, dacă îți dau ție o felie, ție o altă felie, îmi rămâne mie mai puțin.

De ce este nevoie, din perspectiva voastră, de un marș Pride? De ce este el important pentru comunitate, pentru societate?

Lari: Scopul manifestărilor Pride este acela de a arăta că existăm atât pentru noi, cât și pentru ceilalți, care au nevoie să știe că suntem. Anul trecut, în cadrul București Pride, a fost o expoziție cu persoane din comunitatea trans și exact așa s-a numit: Invizibili. Având în vedere că, la fel ca orice minoritate, suntem împinși să trăim prin „păduri și râpe“, este important ca o zi pe an să fim vizibili. Semnificația Pride asta este: să arătăm că existăm. Este foarte nedrept că oamenii din comunitatea LGBTQIA+ plătesc taxe, au cariere, sunt antreprenori, foarte mulți sunt puternic implicați în acțiuni de voluntariat, nu numai în cadrul comunității LGBTQIA+, ci și în afara ei, sunt ceea ce în orice societate sănătoasă ar fi considerat un „bun cetățean“, și, totuși, din cauza identității sexuale și/sau a identității de gen, ajung să fie discriminați și de statul român. 

Cristina: Adăugând peste ce spune Lari, aș întreba de ce este nevoie să avem sărbătoriri ca 1 decembrie? Din același motiv sărbătorim Pride: nu este o petrecere, este, de fapt, comemorarea unor lupte pentru drepturi, a ceea ce s-a întâmplat la Stonewall, evenimentul care a catalizat lupta pentru drepturile comunității LGBTQIA+. Este un eveniment comemorativ și o sărbătorire a pașilor care au fost făcuți pentru drepturile unei comunități. Și da, faptul că această comunitate poate să ocupe spațiu într-o perioadă limitată din an devine un motiv de sărbătoare, dar comemorăm Pride-ul la fel cum comemorăm și victimele Revoluției. Nu este vorba despre faptul că cineva vrea să iasă în stradă „să se dea în stambă”. Și chiar dacă cineva ar vrea să facă asta, de ce nu ar avea voie? Sunt atâtea alte evenimente unde se întâmplă asta: se închid bulevarde întregi pentru un meci…

Ce resurse și ce sprijin au în România, atât adolescenții din comunitate, cât și părinții?

LariAccept oferă grup de suport pentru comunitatea trans, pentru comunitatea LGBTQIA+, grup de suport pentru părinții acestor copii.  

Cum putem gestiona ca părinți situația în care un copil adolescent ne spune „mama/tata, sunt gay“ când în familie există și un copil mai mic, care aude, poate, discuții în familie? Cum le explicăm copiilor mai mici lucrurile, pe nivelul lor de înțelegere?

Lari: Există o carte, Sof și Omulețul în frac albastru – în care le explicăm copiilor diversitatea, care se găsește în natură și se găsește și în oameni. Eu cred că acest dialog al părinților, legat de diversitate, ar fi bine să nu fie făcut când sunt copiii mari. Într-o societate ideală, un părinte îi explică copilului despre diversele feluri în care oamenii există de când este mic.

Cu ce mesaj ați vrea să rămână un părinte care citește acest interviu?

Cristina: Părinții ar trebui să își aducă aminte că copiii lor sunt mult mai mult decât orientarea lor sexuală sau identitatea de gen. Deși poate nu credem asta, copiii nu au venit pe lume ca să ne facă nouă nici bucurii, nici dificultăți. Copiii sunt. Și sunt așa cum sunt. Și au nevoie de dragostea și acceptarea noastră necondiționate, oricât de greu ne-ar fi. Iar noi, ca adulți, avem responsabilitatea de a le oferi aceste lucruri și avem puterea să le oferim aceste lucruri. Și, din fericire, încep să existe și resursele care să îi sprijine pe părinți să ofere aceste lucruri. Părinții au nevoie să aibă încredere în copiii lor și să îi susțină și să îi ia cum sunt în fiecare zi.

Lari: Ce le-aș spune eu părinților, indiferent dacă au sau nu copii LGBTQIA+, ar fi să încerce nu doar să-și asculte copiii, ci să îi audă.


Resurse pentru părinți:

● Identitate de gen, expresie de gen, orientare sexuală: The genderbread person;
● Alte genuri în lume: vox.com.

Ghid pentru părinți:

De la părinte informat la părinte aliat;
Lead with love;
#ComeOutWithMe.

Diversitate:

Sof și omulețul în frac albastru;
N•A•K•E•D – Tiberiu Căpudean, fotograf și activist LGBTQIA+, laureat al Premiului European pentru Toleranță în 2018;
Instagram Alok Menon, persoană non-binară, activist, poet.

Intersecționalitate în România

Abecedar de antidiscriminare: Etnie, orientare sexuală și identitate de gen din perspectivă intersecțională;
Instagram Antoanella Lerca, femeie trans, activist pentru drepturile omului.

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0