Trăiește în țara lui „și-a cerut-o“. În care victimele sunt transformate în vinovați. Unde primari condamnați pentru pornografie infantilă sunt trimiși să presteze ore în folosul comunității la grădiniță și candidează apoi, fără rețineri, pentru un nou mandat. Și în care suspecții acuzați de viol și sechestrare de minori sunt plasați în arest la domiciliu de judecători femei, pentru că „faptele nu sunt atât de grave, încât să genereze o rumoare socială de amploare“.
Dar ea nu tace. Luptă cu voce tare pentru cauzele în care crede, merge pe contrasens în trecutul ei și-l depășește public, ne lasă să-i umblăm online prin viață, să-i fim martori la dureri, vindecări și bucurii. Ne roagă, în schimb, „să nu-i parcăm pe aortă“.
Invitata din această lună la #InterviurileSimonei este Petronela Rotar.
Suntem la 5 ani după începutul mișcării #MeToo în Statele Unite, la 1 an după ce Guvernul României a adoptat o strategie națională pentru prevenirea și combaterea violenței sexuale (în condițiile în care una din trei femei este victimă a violenței fizice sau sexuale), și la 3 săptămâni după ce Viorica Vodă a vorbit la Gala Premiilor Gopo despre abuzurile prin care a trecut în sistem, ca actriță. De ce crezi că, în continuare, noi normalizăm abuzul și ascundem adevărurile incomode sub preș?
Facem asta fiindcă e mai simplu − pe termen scurt, doar, atenție! − să ne ferim privirea, să ne prefacem că nu s-a întâmplat mare lucru, decât să gestionăm consecințele și durerea. Pe termen lung e varianta cea mai pierzătoare, după cum se poate vedea. Dar, pe termen scurt, e lucrul cel mai la îndemână de făcut. Normalizarea abuzului este un mecanism de coping, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Atunci când abuzul e foarte prezent în viața ta dintotdeauna, nu ai de ales, mai ales atunci când ești copil, decât să crezi că așa arată normalitatea. Pragurile de toleranță la abuz cresc foarte tare, limitele sunt foarte laxe, ajungi să privești drept normale lucruri care, obiectiv, pot fi foarte grave. Nu mai poți face diferența. Iar atunci când vine cineva și arată cu degetul un astfel de lucru, asta te tulbură profund, căci te confruntă cu adevăruri pe care nu vrei să le înfrunți, cu dureri pe care nu ești pregătit să le vezi, cu consecințe pe care nu vrei să ți le asumi. E nevoie de maturitate și de educație emoțională pentru așa ceva, or, noi nu suntem deocamdată acolo.
Să fi fost violată însemna că erai curvă (că „ți-ai cerut-o“, că „sigur ai făcut și tu ceva“), iar acesta a fost și unul dintre motivele care te-a împiedicat 20 de ani să povestești prin ce ai trecut chiar tu în adolescență. Ai făcut multe ore de terapie și ești acum, la rândul tău, psiholog și psihoterapeut în formare: ce îi determină pe oameni să lipească aceste etichete unei victime, în caz de abuz sexual?
Un cumul de factori: lipsa educației, în general, și lipsa educației emoționale în particular, misoginismul sistemic cu care vine la pachet societatea încă patriarhală în care trăim și care învinuiește femeia pentru orice i s-ar întâmpla, normalizarea abuzului care derivă și ea din cele două. Violul există la noi încă în foarte multe forme; câte femei știu despre violul conjugal, că au dreptul să spună nu propriului bărbat, de exemplu? Câte femei știu despre autoviol? Adică siluirea la care ne supunem singure în relații, atunci când nu știm și nu avem capacitatea de a pune limite și a spune nu? A lua de la femeie ceea ce ai nevoie ca bărbat e un obicei împământenit de mii de ani, e bine înfipt în mentalul colectiv, nou este faptul că am început să ne împotrivim și să spunem nu, asta are nevoie să se așeze mai bine și să se întărească la nivel de conștient colectiv.
„Până și în bula așa zis intelectuală, purtăm frac, papion și rochii de designer, dar nu avem o minimă igienă emoțională, normalizăm și perpetuăm abuzul în continuare, fără pic de grijă și iubire față de copiii noștri care vor fi nevoiți să ne repete lecțiile neînvățate“ – spuneai în postarea ta de pe Facebook, ca reacție la declarațiile Vioricăi Vodă. Presupunând că am vrea să „repetăm anul“, să ne facem temele mai bine, de unde ar trebui să începem lucrul la noi, pentru a ne desțeleni gândirea și a putea renunța la concepte și păreri pe care le-am preluat, poate, la rândul nostru, de la generațiile trecute?
Păi de la a fi curioși ce se întâmplă cu noi, a ne pune întrebări precum ce anume e al nostru și ce anume a fost preluat gata mestecat, de la autocunoaștere reală, care presupune curajul de a sta drept în fața ta și a te vedea pe tine cel adevărat, nu povestea pe care ți-o spui despre tine. De la autocompasiune, căci acolo unde sunt mecanisme atât de puternice de apărare este și multă durere nevăzută, netrăită, de care fugim și încercăm să ne apărăm. De asta e al naibii de grea munca asta, că ne pune față în față cu tot ce nu am vrut sau putut să vedem.
Care ar fi, în opinia ta, lecțiile de educație sexuală și igienă relațională pe care un părinte ar trebui să le „predea“ copiilor lui, astfel încât ei să fie în siguranță și să nu se transforme chiar ei în agresori?
Copiii nu învață din lecții; copiii învață din ceea ce văd și înțeleg că facem noi, ca părinți. Așa că singura lecție pe care o putem oferi e să ne facem noi propria educație și igienă, fiind modele pentru ei. Așa că e important să vedem agresorul din fiecare dintre noi și să îl vindecăm, iar asta va ajunge și la copil sub forma celei mai frumoase lecții posibile.
℗PUBLICITATE
Ești mamă de fete – ce le-ai spus tu fiicelor tale, cum le-ai educat, pentru a le putea feri de abuzuri?
În prima parte a vieții lor nu am știut să fac asta prea bine, tocmai pentru că eu însămi nu eram bine, nu știam și nu puteam face prea bine diferența pentru mine însămi. Dar azi știu că cel mai important lucru pe care l-am făcut pentru educația lor a fost să lucrez eu cu mine, să mă vindec eu, să mă educ eu, să le fiu model.
Care ar fi, din perspectiva ta, cea mai potrivită reacție pe care o putem avea atunci când cineva ne povestește despre un abuz? Cum putem oferi căldură și susținere, fără să intrăm cu bocancii în viața persoanei care a trecut printr-o asemenea experiență și să redeschidem răni, poate supurânde încă?
Exact așa cum am vrea să fim tratați noi dacă am fi în situația asta: cu compasiune, cu blândețe, cu respectarea limitelor și spațiului celuilalt. Fără să încercăm să le forțăm punând întrebări la care celălalt nu e pregătit sau nu vrea să răspundă, fără să ne dăm cu părerea, fără să dăm sfaturi. De cele mai multe ori, e nevoie doar de o ureche deschisă să audă, nimic mai mult. E nevoie să învățăm să ascultăm fără a interveni.
Am auzit despre cazuri (nu puține!) de femei violate în copilărie sau adolescență chiar de către frații lor, cu acordul tacit al părinților, care considerau că „băieții sunt băieți“. Cum se mai poate repara un astfel de dublu abuz, de dublă trădare din partea celor care, ca familie, ar trebui să te protejeze tocmai în copilărie, când ești vulnerabil?
Cred că e important de spus că acolo unde e abuz sexual în familie aproape întotdeauna se întâmplă cu acordul tacit al părinților, mamei etc. Și se întâmplă tocmai pentru că cei care trebuie să te protejeze sunt complet deconectați de la ei înșiși și, prin consecință, și de la tine. Gabor Maté vorbește despre the trauma before the trauma happened, care este exact această lipsă de conectare, care lasă copilul vulnerabil oricărui tip de abuz. Cum se repară? Refăcând conexiunea cu noi înșine în primul rând, cu ajutorul unui terapeut specializat în traumă. În relații vindecătoare (și relația cu terapeutul poate fi o astfel de relație). Dar e multă muncă și multă durere de prelucrat. Și ce e foarte important e că nimic nu va șterge definitiv rana, nimeni și nimic nu poate repara ca și cum nu ar fi fost nimic acolo, asta e o așteptare complet nerealistă. Rămân cicatrici, însă îndurabile, cu care putem trăi ușor, putem duce vieți împlinitoare.
Abuzul sexual nu este singura formă de abuz − ultimii ani, în care ne petrecem din ce în ce mai mult timp pe ecrane (aproape 7 ore pe zi, conform unor date din Ianuarie 2022), au dat naștere unei alte forme de abuz, care lasă și ea urme adânci. Tu cum gestionezi Cyberbullying-ul și comentariile haterilor din online?
Am limite foarte clare și sănătoase; ce e drept, nici nu am foarte multe astfel de evenimente, comunitatea mea e una tare faină, însă atunci când apar nu stau la discuții și nici nu iau personal, așa cum făceam înainte; înțeleg că oamenii au diverse triggere inconștiente și că nu sunt responsabilitatea mea, fiecare e responsabil de propriul butoi cu praf de pușcă pe care îl cară în spate, iar dacă se întâmplă să îl explodeze în curtea mea, îi poftesc frumos afară.
Care a fost cel mai frumos lucru pe care ți l-a adus toată durerea prin care ai trecut în viață, urmată de toată munca la/cu tine?
Conexiunea cu ceilalți, pe care am căpătat-o în urma faptului că mi-am permis să fiu vulnerabilă și să scriu și vorbesc despre toată durerea și munca cu ea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
