fbpx
skip to Main Content

M-a intrigat titlul Masterclassului ei cu ecou de bestseller – Cum ai devenit cine ești? – și mi-a plăcut mult că apreciază kintsugi. Raluca Anton, psihoterapeut, trainer și invitată a interviului meu din această lună, crede că, asemenea străvechii arte japoneze prin care ceramica spartă este reparată și înnobilată de aliajul de aur și metale prețioase, terapia și formele de autocunoaștere pot să unifice ceva ce a fost scindat și să adauge valoare. Dar pentru asta, asumarea responsabilității pentru propriile emoții și nevoi este esențială. 

În jurul nostru se vorbește foarte mult despre trăitul în prezent, în diverse registre: de la citatele inspiraționale și celebrul carpe diem, până la practicile de mindfulness care ne învață să fim ancorați în corp, în prezent. Tu, practic, în acest Masterclass ne propui să ne întoarcem în trecut. De ce?

În primul rând, pentru că este foarte dificil să stai în prezent dacă nu știi cu ce stai în momentul prezent. Noi facem parte din generația care n-a primit învățarea acestui stat cu propria persoană și atunci sună foarte bine, dar nu știm cum să facem asta și nu știm cu ce stăm. Adică în momentul în care eu stau cu mine și stau în prezent, mi-e foarte greu să-mi dau seama: de fapt, eu ce trebuie să simt? Sau cu ce trebuie să stau? Și aici apar asocieri pe care mintea le face într-un moment în care eu sunt foarte agitată, de exemplu. Și ce fac în acest Masterclass este că îi ajut pe oameni să aibă acest conținut, astfel încât atunci când își propun să stea în momentul prezent, să știe că nu este despre momentul prezent, ci este despre starea pe care o am acum, care are, de fapt, foarte multe legături în povestea mea de viață. Și noi spunem în psihologie că odată ce mintea noastră înțelege ce i se întâmplă, odată ce cortexul prefrontal știe de ce i se întâmplă ce i se întâmplă, e un prim pas spre a se liniști. Altfel, cortexul prefrontal inventează povești. Și tot timpul, poveștile pe care le inventează sunt pe baza vulnerabilităților, nu pe baza poveștilor pozitive – mintea nu știe să facă asta, să stea cu pozitivul. Nu există așa ceva: dacă am fi făcut asta de-a lungul timpului, n-am fi supraviețuit. Singur, mindfulnessul e ceva extraordinar și este o tehnică foarte bună, e musai s-o avem, dar cred că important este să ne dăm seama că în momentul în care ne oprim, nu ne oprim doar noi, cei din momentul prezent, ci atunci când ne oprim, ne oprim cu toate bagajele, vocile și personajele din mintea noastră. Scopul nu este să mă liniștesc, ci să înțeleg ce mi se întâmplă. Și abia apoi apare liniștirea, partea de acceptare.

O replică dintr-un film de sezon – The Holiday – mi-a rămas foarte tare în minte. Un scenarist îi spune personajului jucat de Kate Winslet: „În filme sunt două tipuri de personaje: protagoniștii și personajele secundare. Tu ești protagonistă, dar te porți ca un personaj secundar.“ De ce crezi că ne comportăm în viețile noastre ca personaje secundare?

Pentru că vocile personajelor secundare din viața noastră țipă mai tare decât vocile noastre. Cred că de fapt asta e ce se întâmplă. În viața noastră, sigur, noi suntem personajele principale, dar trebuie să ținem cont de personajele secundare pentru că ele susțin personajul principal. Ca în orice film, avem nevoie de aceste personaje secundare, ele dau sens întregii povești, ele conturează întreg scenariul. Nu-i suficient să mă uit numai la mine, trebuie să mă uit și la personajele secundare, să le înțeleg rolul, povestea, să înțeleg de ce sunt așa cum sunt. Și abia apoi voi putea să înțeleg ce pot eu să fac în rolul de personaj principal. Dacă nu înțelegem întregul context, s-ar putea să nu înțelegem mare lucru despre personajul principal. 

Care ar fi niște întrebări necesare, de bază, de la care să pornim în aceste demersuri necesare de auto-investigare și cunoaștere?

În Masterclass am mers pe ideea de cunoaștere a poveștii de viață. Și pe câteva mantre, le-am zis eu (noi, psihologii, le spunem scheme centrale, credințe automate). Sunt aceste mesaje centrale cu care am crescut și pe care le putem extrage din interacțiunile cu ceilalți. Am mai mers încă puțin în lateral, pe lângă aceste mesaje centrale și le-am legat și de evenimente speciale din viața persoanei respective (negative sau pozitive), elemente legate de explorarea aceasta ꟷ cine a fost mama ta?, cine a fost tatăl tău? ꟷ iar apoi, câteva exerciții. Mi-am imaginat acest curs ca pe o pâlnie unde sus avem foarte mult conținut și foarte multă poveste, după care se cern informațiile. Și apoi mergem pe credințe, mecanisme cognitive, gândurile pe care le ai, emoțiile pe care le ai, comportamentele, reactivitatea fiziologică. Odată ce ne-am cunoscut povestea de viață, ne uităm cum se manifestă ea în noi înșine. Și, la final, sunt câteva exerciții de integrare a tuturor acestor informații. 

Îmi place metafora aceasta kintsugi, că ceva stricat și reparat devine mai valoros decât înainte. Este necesar să ne spargem ca să ne reconstruim? Sau putem să facem lucrul ăsta mai lin?

Din experiența mea de până acum, este necesar. Se pare că fără să ne scuturăm noi sau fără să ne scuture ceva foarte tare nu se poate. Mai ales când ne gândim la faptul că procesul de reparație înseamnă inclusiv zona asta de introspecție; greu merge cineva acolo. Pentru că nu mai vrei, odată ce ai încheiat multe capitole și ai trecut prin multe situații; de ce te-ai duce, dacă ești bine? Exact ca la medic: de ce să mă duc, dacă mi-e bine? De cele mai multe ori, ne ducem când ne doare. Sigur că noi, în domeniul psihoterapiei, zicem exact același lucru pe care îl spun și medicii: „Nu aștepta până în ultimul moment, prevenția este mama sănătății“. Dar puțină lume ne și aude când zicem asta. Și atunci, cred că pentru a face asta, e nevoie să „ne spargem“. Ar fi bine să nu se întâmple asta, dar se pare că de cele mai multe ori se întâmplă.

Mașinile le ducem la revizii, anvelopele le schimbăm de două ori pe an. Pe noi nu ne ducem niciodată la revizii. Dacă ar fi să faci o astfel de recomandare, la cât timp ar trebui să ne facem această revizie „tehnică“ sau introspecție, căutare personală?

Aș merge în două direcții aici – pe de o parte, într-o direcție generală și aș zice că măcar o dată pe an ar fi bine să îți dai câte un check-in în care să scoți toată povestea și să o pui pe o foaie, măcar să ai o imagine a ta în anul în care a trecut sau în anul care vine (sau cum îți plănuiești lucrurile). Dar eu le spun tot timpul oamenilor cu care lucrez că unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care le putem face pentru starea noastră de bine este să ne dăm câte un check-in zilnic. Și el nu durează mai mult de două minute, garantez.

Care este mecanismul care acționează cel mai bine în materie de motivație? Unii dintre noi funcționăm pe vinovății și ură de sine, alții pe laude. Atunci când urmărim o schimbare, ce funcționează mai bine: să fim mai blânzi cu noi sau să ne mai punem la o rundă de genuflexiuni emoționale? 

Runda de genuflexiuni emoționale este ceea ce mintea noastră a învățat că se primește în momentul în care nu ești copil cuminte. Însă ce știm din studii (și nici nu trebuie să ne uităm la ele) este că blândețea funcționează întotdeauna mai bine. Pentru că schimbarea întotdeauna trebuie privită pe termen lung. Genuflexiunile astea de care spuneai funcționează pe termen scurt, te motivează ACUM să faci ceva, dar pentru mine, asta nu e eficient. Pentru că eu nu-mi doresc ca cei cu care lucrez să stea o viață în demersul terapeutic. Vreau să plece ca puii din cuib și ca să poată face asta, eu vreau să știu că sunt blânzi cu ei înșiși și reușesc să ducă demersul o perioadă lungă de timp. Așa că aș merge pe prima varianta.

Aceste introspecții, check-in-uri, se aplică și într-un cuplu? Are și un cuplu nevoie de evaluare, raportată la povestea cuplului: cum s-au cunoscut, de unde au pornit, unde vor să meargă?

Este esențial! În consilierea de cuplu și în workshop-urile pe care le facem, unde nu vin neapărat participanți care sunt într-un punct dificil al relației lor, așa începem: cu o introspecție în povestea de viață a fiecăruia. Pentru că dincolo de faptul că este important să înțeleg de ce fac eu anumite lucruri, este extrem de important să înțeleg de ce faci tu anumite lucruri, astfel încât să îmi dai seama că în momentul în care tu ai un comportament, îl ai nu din cauza mea, ci pentru că tu ai o poveste. Și atunci, automat, ce se întâmplă în mintea noastră este că apare acel proces de validare – „acum, că îmi spui asta, are sens de ce ai comportamentul care pe mine mă rănește.“

Este acesta un proces de două ori mai dificil? Se înmulțește cu doi sau este altul coeficientul de dificultate raportat la cuplu? Mă gândesc și la faptul că de multe ori, când investighezi ceva la tine, rezultatul la care ajungi este că poate nu ești în perechea potrivită pentru tine. Poate să aibă și acest efect secundar o astfel de introspecție în cuplu?

Putem să ne gândim și în acest mod. Pe de altă parte, ce spunem în cuplu este că atât timp cât noi am ajuns în această relație îndrăgostindu-ne unul de altul, cel mai probabil suntem în perechea potrivită, în cuplul potrivit. Ce nu știm să facem este să ne ascultăm unul pe altul și nu înțelegem de ce suntem în cuplul potrivit. Și pe de altă parte, ce nu vedem este că partenerul sau partenera noastră are darurile noastre de creștere. Ceea ce tu faci în relația noastră de cuplu este, cel mai probabil, ceea ce ar trebui și eu să fac. Și îmi e foarte dificil. Ce e greu, însă, în dinamica relației de cuplu este ca partenerii să-și dea seama că nu este despre unul sau despre celălalt, ci este despre sistemul pe care ei îl formează împreună și cu ce vine fiecare în sistemul respectiv. Cumva, e o a treia entitate în povestea aceea. E ca și cum ei au grijă de un copil. Pentru că nu e un copil pe care să-l vezi acolo și să țipe (și relația e ultima care țipă), e și aici un proces: să îi învățăm pe parteneri să vadă această relație ca pe ceva ce trebuie întreținut, îngrijit, înțeles, acceptat, validat. Experiența mea spune că e mai greu să stau cu mine și cu povestea mea decât să îl înțeleg pe celălalt. Mai grea e introspecția.

Nu e niciodată prea târziu să lucrezi la tine, să repari, să reconfigurezi traseul. Dar de la ce vârstă (aproximativ) poți începe un astfel de demers? Ce abilități și achiziții cognitive, comportamentale, emoționale trebuie să ai ca să poți începe un astfel de proces cu tine?

Eu aș merge undeva din zona adolescenței, preadolescenței cu niște exerciții mai ușoare, de conștientizare a propriei persoane. Noi le recomandăm mai degrabă părinților să vină în demersul terapeutic (copiii, doar din când în când) dacă au copii sub 10 ani. Abia după 10-11 ani lucrăm și cu copiii, dar neapărat și cu părinții, pentru că, sigur, trebuie niște abilități cognitive, în primul rând. E nevoie de niște capacități atenționale: să stai într-un anumit demers o perioadă un pic mai lungă de timp. Apoi, e nevoie de cortex prefrontal activat (să poți să produci niște raționamente, niște judecăți). Iar o dificultate pe care o avem, inclusiv în adolescență, este cu predicțiile pe termen lung pentru că planurile pe termen lung în adolescență nu prea există încă: să pot să anticipez și să îmi dau seama unde o să fiu eu peste ceva vreme. Dar ce există este capacitatea de inhibiție: deja pot să înțeleg de ce e important în anumite momente să nu exprim anumite emoții, cum pot să le exprim într-un mod eficient, deci sunt câteva elemente în demersul terapeutic care ne ajută atunci când lucrăm cu adolescenți și preadolescenți. Un lucru de care ne-am dat seama în ultimii ani este că vârsta la care apar aceste lucruri cumva scade și deja avem acces la aceste abilități un pic mai devreme decât în urmă cu 10 ani, când lucram cu copiii.

Dintr-un total al numărului de clienți, câți sunt bărbați? Remarc și la Epic Talk, publicul e din ce în ce mai divers: sunt din ce în ce mai mulți tineri, din ce în ce mai mulți bărbați și nu sunt, neapărat, târâți de iubite.

Asta pot să spun și eu din experiența pe care o am până acum. În urmă cu 13 ani, când am început să lucrez în terapie, aveam în principal copii, în principal femei, și acum pot să spun (în ceea ce mă privește pe mine) că ponderea e undeva cam pe la 30-40% bărbați. Și cred că asta vine la pachet cu faptul că este mult, mult mai cunoscută profesia noastră față de cum era cu 13 ani în urmă. Modul în care abordează demersul terapeutic este diferit – bărbați versus femei – dar mi se pare foarte interesantă dorința asta de a sta cu ei înșiși și de a se conecta cu ei. Și la bărbați, zona asta de empatie e învățată de cele mai multe ori în dinamica relațională, lor nefiindu-le natural să facă asta. 

Care este o diferență majoră în modul în care abordează lucrul la sine bărbații și femeile?

Cred că bărbații sunt – și are sens să fie așa – mult mai structurați și organizați în demers: să înțeleagă, să știe. În ceea ce le privește pe femei, e multă încărcătură aici și din perspectiva nevoii de a fi ascultate și atunci poveștile sunt mult mai ramificate. Bărbații vin deja cu o listă de probleme gata făcută, cumva. Cred că ei au nevoie să le fie foarte clar de ce se duc la un psiholog și atunci își fac lista lor, cu care vin apoi și „își prezintă cazul“. În ceea ce le privește pe femei, de multe ori aud „Se întâmplă așa de multe lucruri, nu mi-e foarte clar ce mi se întâmplă, vreau să explorez, vreau să-mi dau seama de unde vin toate lucrurile astea.“ 

În afară de începutul și sfârșitul de an, când toată lumea își face liste și rezoluții, care ar fi niște praguri importante care ar trebui (poate „trebuie“ e un cuvânt nepotrivit) să vină la pachet cu introspecții?

℗PUBLICITATE



Am răspuns recent unui podcast pe tema sărbătorilor și mi-am amintit de un studiu care spunea că, de fapt, cel mai important moment de bilanț este undeva în luna august. Pentru că de foarte multe ori ajungem în decembrie obosiți, când ne facem follow-up-ul anului și ne dăm seama câte n-am putut să facem. Și atunci, avem două soluții: fie spunem „ok, nu mai contează, nu mai fac nimic“, fie ne spunem „nu-i nimic, la anul…“, exact ca în absolut orice: de luni, de săptămâna viitoare, de luna viitoare. Și atunci, ce se întâmplă este că de multe ori când ne facem planuri la final de an sau suntem foarte obosiți, supracompensăm. Avem impresia că putem face mai mult decât am făcut până în momentul prezent. Iar studiul acesta asta ne spune că e mai bine să-ți dai un check-in pe la jumătatea anului, când încă nu s-a acumulat atât de multă oboseală și cât încă mai poți schimba ceva din planul pe care l-ai avut, cu flexibilitate mentală – e ok, nu trebuie să te chinui dacă nu este fezabil ce ți-ai propus.

De ce ne setăm așteptări așa înalte și nerealiste? De ce avem atât de mari pretenții de la noi?

E un cumul între experiențele pe care noi le-am avut și lucrurile care au fost validate în generația noastră – pentru că eu cred că este caracteristică unei generații nevoia asta de a face multe lucruri și cred că vine inclusiv în context social, în context istoric, ce ni s-a întâmplat nouă în ultimii 30 de ani: dezvoltarea tehnologiei, faptul că ești la patru click-uri distanță de orice președinte, toate acestea au venit cu foarte multă presiune, cu multe opțiuni. Și minții noastre îi este foarte greu să își dea seama că avem capacități la fel de limitate ca înainte, că nu putem procesa mai mult. Și asta, implicit, vine cu multă presiune: multe opțiuni și puține resurse. Eu cred că suntem generația care a trebuit să facă multe lucruri, să arate, să demonstreze, istoric vorbind; venim din generația asta unde au și apărut libertăți mai multe, cel puțin în ochii părinților noștri. Și mi se pare foarte interesant și discut în continuare cu oameni din companii și ei îmi spun „este inuman ce facem“, dar după întâlnirea pe care o avem se duc înapoi ca șoricelul în rotiță. Mi se pare incredibil cum nu știm să ne mai oprim.

Corpul ne dă semnale pe care refuzăm să le ascultăm…

Asta e, iarăși, una dintre marile probleme pe care le avem, că nu ne-a învățat nimeni să stăm cu propriul corp. Bunicii noștri, când erau obosiți fizic, își luau pauza după cosit, își ascultau corpul pentru că era foarte clar că dacă nu fac asta, nu rezistă să își sape toată tarlaua. Noi, stând într-un loc, nu ne dăm seama că și mintea noastră procesează lucruri. Nu ne dăm seama că și dacă nu e fizic, totul e foarte, foarte obositor. Și atunci, nu ne mai ascultăm corpul.

A adâncit pandemia asta prăpastia care exista deja în fiecare dintre noi?

Eu cred că da. Eu cred că încă nu ne dăm seama cu câte efecte vine toată povestea asta. Chiar mă gândeam zilele trecute că în urmă cu două luni, de exemplu, aveam trei traininguri de câte două ore pe zi, cu încă doi clienți între ele. Și mă uit acum în agendă și mi se pare ireal: nu-mi imaginez ce o fi fost în mintea mea?! Dar ce știu este că în momentul în care nu eram acasă, în fața unui ecran, îmi era imposibil fizic să-mi pun trei traininguri într-o zi, pentru că trebuia să ajung dintr-un loc în altul, ca să nu mai spun că unele erau în alte orașe. Așa, am stat în fața unui laptop și dintr-un click, am ajuns din Cluj în Oradea, din Oradea în București și mintea nu și-a putut da seama că nu e normal să fac asta și să mai strecor și câte un client cu o ședință de terapie printre. Accesibilitatea asta, din păcate, ne-a stricat sistemul, cumva. Și, mai mult, nu ne mai dăm seama când trebuie să luăm pauze sau nu. 

În acest moment, toate rolurile noastre sunt îngrămădite într-un singur spațiu – și s-a mai vorbit despre asta. Ce sfaturi ai avea tu pentru oameni ca să departajeze și să ia distanța sănătoasă între roluri?

Eu cred că singura variantă posibilă este economia comportamentală. Adică toate acele tehnici din economia comportamentală – care a pornit din domeniul de business și analizează erorile mentale care duc la diverse comportamente ale oamenilor. Și ce ne învață economia comportamentală, în primul rând: spațiul trebuie să fie foarte clar împărțit pe zone, astfel încât mintea să știe. Creierul nostru funcționează pe ancore mentale. Dacă mă așez la acest birou, cel mai probabil, ce se activează în mintea mea sunt lucrurile care se întâmplă la acest birou. Și atunci, ăsta este un prim lucru foarte important: să îmi aranjez casa pe bucăți.

Deci spații desemnate unor funcții specifice, nu avem în bucătărie avem Zoom-urile de birou. Dar ce facem când suntem doi într-o casă și avem doar un birou, un dormitor, o bucătărie și o baie? 

Multă lume a făcut asta – și-au mai cumpărat un birou și și-au pus birourile unul lângă celălalt, dar fiecare are spațiul lui desemnat. Sigur că asta înseamnă să modific lucrurile un pic, dar pandemia a modificat așa de multe lucruri, încât să mai iau un birou și să nu fie aranjat așa cum îmi doresc eu în casă nu e chiar cea mai mare problemă pe care o avem. Și apoi, tot din economia comportamentală știm că în momentul în care intrăm în clădirea de birouri, creierul funcționează pe bază de simțuri. Simte un miros, aude niște sunete, aude niște voci și deja mintea se pregătește: „uite, sunt la serviciu“. Și se pliază pe programul de la serviciu. Știe că am obiceiul să beau o cafea pe la 10, mă mai uit la ceas și știu că la 1 mă obligă conducerea să iau pauza de prânz, că vreau, că nu vreau și intru, automat, într-un sistem, sunt niște cicluri prin care trec. Ajungând acasă, toate simțurile astea îmi sunt furate, eu nu-i mai aud, nu-i mai văd pe colegi și mintea nu mai știe că e la serviciu. Deci, trebuie să construiesc, folosindu-mă de simțuri, aceleași rutine – adică: îmi pun telefonul să sune la ora 10 și mă duc să-mi beau o cafea. Și la ora 1 mă ridic și iau prânzul, că mi-e foame, că nu mi-e foame, căci și la serviciu făceam asta. Încerc, cumva. Dar asta e foarte greu, pentru că trebuie să schimbăm automatismele. Unora le ia luni să schimbe un automatism. Unii vom trece peste pandemie și tot nu vom reuși să le schimbăm.

Și ne vom fi făcut altele noi, probabil.

Da. Cred că nu avem alte soluții decât comportamentale, pentru că tu poți să-ți spui „mi-e bine“toată ziua, iar creierul tău spune: „Vai de capul meu: nu mă întâlnesc cu nimeni, n-am nicio altă stimulare, nu mai vreau să văd niciun film de pe Netflix, îmi e cămara curată, nu mai am ce să fac. Și tot acolo trebuie să stau.“ Și mai este o chestiune foarte interesantă: în momentul în care apare un nivel ridicat de stres, un disconfort, se eliberează în creier oxitocină, care este un hormon social. Practic, creierul îți zice în procesul decizional „du-te, caută oameni cu care să stai!“ Și fix asta ne e interzis. Și nu te poți duce să-ți îndeplinești nevoia. Asta creează și mai mult stres și mai multă oxitocină. Și tot așa…

Revenind la tema noastră, spuneai, la un moment dat, că există două mari grupe de oameni: hotărâții și exploratorii. Care ar avea șanse mai mari la – n-aș spune fericire –, ci împlinire?

Eu cred că exploratorii. Cred că ai nevoie de disponibilitate și de flexibilitate pentru a putea să călătorești prin propria viață, fie că te duci în spate, fie că te duci în față. E ca o călătorie: te duci într-un oraș nou și nu-ți iei o hartă și mergi în trei puncte pe care tu vrei să le vezi, că așa ți-ai propus tu. Spui „ok, eu vreau să explorez orașul și să merg pe străduțe și să cunosc oamenii.“ Eu așa am și făcut paralela: eu sunt ca un ghid în călătoriile acestea, eu îți arăt doar niște locuri în care ai putea călători și care să-ți ofere o altă experiență. Altfel, te duci așa, mecanic, în anumite zone – și asta poate să fie foarte fain, dar eu cred că nu e la fel de valoros. 

Există un curent în ultima vreme, am remarcat eu că a început în urmă cu câțiva ani – jos cu dragostea!, jos cu fericirea! Nu le mai dorim, sunt „rele“ pentru noi. De unde vine curentul acesta și ce părere ai despre el?

Eu cred că vine din faptul că definiția fericirii sau a dragostei este greșită. Premisa de la care pornim e greșită. Și atunci, bineînțeles că nu ajungem niciodată unde ar trebui să ajungem și la un moment dat renunțăm – de ce să mai vreau, dacă nu ajung niciodată la ea?

Care e premisa greșită de la care pornim?

Eu cred că în iubire, cea mai frecventă este aceea că există un suflet pereche. Sunt miturile care țin relații: că există acest suflet pereche, că n-ar trebui să te cerți…

…că relațiile sunt ușoare, că totul trebuie să fie curgător, că n-ar trebui să muncești la o relație…

Exact. Și atunci, dacă pornești de la premisa asta, te trezești în relație după ce dispare îndrăgostirea și zici „înseamnă că ceva sigur n-am făcut bine sau el n-a făcut bine“, în funcție de poveștile pe care le avem fiecare în mintea noastră. Iar când vine vorba de fericire, eu cred că prima eroare pe care o producem este că ne imaginăm această fericire ca pe un sentiment perpetuu, o stare continuă. Fericirea e excepția – cred că asta e ceea ce mintea noastră trebuie să învețe. Că fericirea este excepția, regula e suferința, din păcate. Și sună rău când zic asta, dar dacă ne uităm la orice carte de psihologie evoluționistă, acolo avem multe răspunsuri, iar unul dintre ele este: noi nu am fi supraviețuit atât timp dacă am fi fost încontinuu fericiți. Noi am supraviețuit pentru că am avut suferințe, iar acele suferințe ne-au făcut să găsim soluții, iar acele soluții ne-au dus la a ne dezvolta, iar acele dezvoltări ne-au dus să vedem alte probleme. Și uite-așa, am trecut prin același ciclu. Și fericirea poate să vină în momentul în care am rezolvat o problemă.

Care este citatul tău preferat despre dezvoltarea personală și lucrul cu sine? Sau un motto?

E ceva ce a spus Dalai Lama: „fericirea nu este ceva ce apare, fericirea vine din acțiunile pe care tu le realizezi.“ Un lucru pe care eu îl spun constant e că trebuie să ne dăm seama că suntem responsabili de ceea ce trăim. Nu ești tu cea(cel) care mă face fericită sau tristă, nu ești tu cea(cel) care mă înfurie, ci eu! Eu simt niște lucruri, eu am o poveste. Eu am un fir al minții mele care mă duce să simt niște emoții – pentru că, sigur, tu ai avut un comportament, dar nu ești tu persoana care face asta. Și cred că în momentul în care vom învăța să ne dăm seama că suntem responsabili pentru ceea ce trăim, asta automat ne va face să luăm niște acțiuni în direcția asta. Dar asumarea responsabilității pentru propriile emoții și nevoi este esențială. Și în demersul terapeutic noi lucrăm mult pe asta. Focusul e înspre tine. Stai cu tine. Întoarce-te la tine!

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută