fbpx
skip to Main Content

Au trecut 17 ani de când Kate Winslet s-a plâns că GQ i-a redus cu o treime grosimea picioarelor în imaginea de copertă și a deschis astfel drumul pentru alte celebrități care au declarat că standardele de frumusețe promovate de media sunt nerealiste. De-atunci, alte mii de riduri au fost atenuate, alte mii de coapse au fost retușate și tot atâtea buze au fost ajustate, în ciuda protestelor vedetelor pe paginile lor de social media

Platformele declarate vinovate de proasta imagine de sine a adolescenților au și marele avantaj că permit celebrităților cu milioane de urmăritori în întreaga lume să-și prezinte propriul adevăr și să-și declare insecuritățile cu privire la corpul lor. Body positivity a devenit termenul la modă din ultimii ani, iar vedete ca Amy Schummer, Lizzo, Selena Gomez, Zendaya, Lupita Nyong’o vorbesc despre cât de important este să te simți bine în propria piele și să nu cazi pradă imaginilor și campaniilor ce promovează frumusețea fără cusur.

Poate cel mai impresionant discurs despre o imagine sănătoasă de sine l-a ținut P!NK pentru fetița ei, pe atunci în vârstă de 6 ani, cu ocazia decernării premiilor VMA în 2017. „Noi nu ne schimbăm. Îi ajutăm pe alți oameni să se schimbe, ca să poată vedea mai multe feluri de frumusețe“, i-a spus cântăreața fiicei ei, Willow, care se declarase „cea mai urâtă fată pe care o cunoaște“.

Și totuși… Studiile arată că oamenii frumoși au job-uri mai bine plătite și relații mai satisfăcătoare. Că 91% dintre femei și 85% dintre bărbați sunt nemulțumiți de modul în care arată. Și că doar 5% dintre femei corespund standardelor de frumusețe promovate la un moment dat. Ne chinuim corpurile cu diete drastice și sport în exces, apelăm la operații estetice sau intervenții de chirurgie bariatrică în speranța că vom arăta mai bine și ne vom iubi mai mult. Și în timp ce facem toate acestea, le predăm copiilor noștri, plini de cele mai bune intenții, lecții despre o imagine bună de sine. Unde greșim în relația cu corpul nostru și cum putem să cădem la pace cu noi și cu modul în care arătăm? Am căutat răspunsurile la Cristina Petrescu-Ghenea, medic psihiatru, psihoterapeut de familie și cofondator al platformei Reconectat.ro.

Niciun bebeluș nu se naște urându-și corpul, nu vine pe lume crezând „am șoldurile prea mari“, „sunt prea gras“. Unde se întâmplă ruptura? Cam când începem să nu ne mai plăcem pe noi?

Sunt studii recente care ne arată că fetițele încep, încă din jurul vârstei de patru ani, să creadă despre ele că sunt prea grase. Probabil pentru că își aud mamele spunând acest lucru. Dar dincolo de asta, copiii aceștia sunt expuși și în media unor corpuri foarte stereotipizate. Și până să ajungem la media, hai să ne gândim și la Disney.

Noi învățăm prin modelare socială și suntem condiționați să repetăm ceea ce vedem că fac adulții semnificativi din viețile noastre. Să redăm comportamentele lor. Și nu e vorba numai de adulții semnificativi, ci de toți adulții, de fapt. 

Apropo de faptul că cei mici, ca în orice alte privințe, își formează opinii despre corpurile lor privindu-ne pe noi – avem, cumva, un dublu standard: ca adulți, ne dorim ca ei să fie încrezători în sine, să se considere cei mai frumoși, cei mai deștepți, dar noi pe noi ne subminăm de câte ori avem ocazia. De ce nu putem să aplicăm aceleași criterii de apreciere de sine și pentru noi?

În cele mai multe cazuri, nu ne-a spus nimeni semnificativ din viața noastră lucruri bune despre noi și atunci ceea ce am interiorizat din familie, din școală și din societate nu sunt lucruri pozitive. Fiindcă există această tendință spre a da feedbackuri negative și aproape spre zero feedbackuri pozitive. Ceea ce este greșit. Pentru că și un feedback negativ este un feedback, creierul îl traduce ca o recompensă. Noi am funcționat timp de zeci, sute, mii de ani pe feedbackuri negative. Nu știu ca după ce mi-a ieșit ceva bine să zic „Bravo!” Și atunci aștept în permanență ca feedbackul pozitiv să vină din exterior, și el nu prea vine. Și în momentele în care vine este posibil să nu-l mai cred și să mă pună în disconfort. Sunt foarte mulți oameni din generația noastră care au un mare disconfort față de a primi feedback pozitiv. În același timp, prea multă valorizare a copiilor pe criterii de frumusețe poate fi similar de nocivă.

De când a devenit corpul (percepția noastră despre corp și modul în care arătăm) atât de important?

Acum depinde la ce ne referim vizavi de corp. Acum câteva sute de ani, au fost perioade în istoria omenirii în care așteptarea era la fel de mare către bărbați să acorde la fel de multă sau chiar mai multă atenție felului în care arată, ca femeile (dacă ne amintim de Regele Soare). Pe de altă parte, corpul a început să fie folosit în era colonială ca o unealtă prin care noi se deosebim bine de rău, corect de greșit, și anume tot ce însemna corp alb, piele albă, păr deschis la culoare, ochi deschiși la culoare a intrat în categoria bun, tot ce nu era așa a fost clasificat în scopul oprimării unor categorii de oameni, ca defect, involuat, sălbatic. Asta ne-a ajutat inclusiv să justificăm de ce „noi“ trebuie să venim să vă civilizăm pe „voi“.

La fel, povestea cu epilatul se pare că a debutat la începutul secolului trecut, prin America, în momentul în care au început să vină noi valuri de emigranți din Europa. În felul acesta, puteau să diferențieze femeile de clasă superioară (care începuseră să se epileze) de sălbaticele, murdarele, needucatele venite din alte părți ale lumii, care nu făceau asta. Pe aceste credințe distorsionate despre diferențele dintre corpuri s-au așezat bazele rasismului. 

Imaginea de sine e mai importantă pentru femei, pentru că în mod tradițional să fii frumoasă este o condiție necesară, nu și suficientă, pentru o femeie. În ultimii ani, se pare că și bărbații sunt afectați la acest capitol. Care sunt problemele lor legate de corp?

Dimensiunea penisului, înălțimea și mușchii – arată sondajele că ar fi preocupările bărbaților legate de corp.

De ce discrepanța este mai mare la femei? Pentru că noi suntem socializate în cultura vestică, cu precădere, să arătăm, să fim. Bărbații, băieții sunt socializați să facă. Ei primesc laudă și apreciere pentru ceea ce fac cu corpurile lor, noi pentru cum arătăm. De-aici și această diferență. E foarte greu să faci un top al complexelor feminine… Sunt foarte multe. Cred că unul dintre cele mai puternice complexe ale femeilor este cel legat de greutate. Aici nu ne ajută nici raportarea constantă, inclusiv în domeniul sănătății, la BMI, care, atenție, nu a fost conceput pentru a fi folosit pe scară largă, ca un instrument de măsurare a sănătății individului. El a fost conceput la începutul secolului trecut de către sociologi sau antropologi în scopul de a măsura trăsăturile unor populații: aveau emigranți care veneau în Europa din toate colțurile lumii și încercau să îi clasifice în funcție de înălțime, greutate și alte trăsături.

Eu știu o mulțime de femei care ar bifa toate căsuțele și, totuși, nu sunt mulțumite de modul în care arată.

Standardele sunt foarte volatile și nu pot fi păstrate în timp. Corpul este ceva care se modifică pe parcursul întregii vieți, în funcție de impactul pe care-l are mediul asupra sa. Este normal ca trupurile noastre să devină mai grase și mai pufoase în pandemie, când doar stăm în casă și nu ieșim, e normal ca ele să se modifice odată ce înaintăm în vârstă. În schimb, vine toată industria, de fapt, două industrii cu niște cifre de afaceri în creștere exponențială în ultimele zeci de ani, industria frumuseții și industria dietelor, care îți transmit mesajul că nu ești ok așa cum ești.

Cum facem pace cu corpul nostru și când? Știu că nu există un răspuns general valabil, dar, totuși?

Oricând. În primul rând, am nevoie să-mi dau seama că ceva e în neregulă cu discursul pe care societatea îl are față de corpurile noastre. Mara, colega mea de la podcastul Reconectat, a avut intervenții în diferite grupuri de femei și le-a rugat să nu mai facă body shaming și a fost privită dubios. E prost văzut să ai încredere în tine și în modul în care arăți: este nefamiliar și este interpretat ca indolență, autosuficiență și egoism. Când vorbesc cu oameni în terapie și le spun să aibă grijă de ei, prima întrebare este „dar ăsta nu e egoism?“ Nu, nu este, intră în categoria „pune-ți întâi tu masca în caz de urgență, să poți pune masca și altcuiva“.

Frumusețea nu este în ochii privitorului, frumusețea este în tine. Și cu cât te vei cunoaște mai bine, cu atât vei avea ocazia să te apreciezi mai mult! Nu ar trebui să ne valorizăm social, nici să ne raportăm la noi și la alții în funcție de frumusețe, fiindcă frumusețea nu e o calitate modificabilă (prea mult sau în mod natural) și de la un moment încolo nu vei mai corespunde, oricum. În anii ʼ90, standardul de frumusețe era heroin chic, reprezentat de Kate Moss, acum este Kim Kardashian, alt standard nerealist. Care sunt șansele ca noi toate să arătăm așa?

Fiică-mea, care a fost tot timpul sub limita normală de greutate, m-a surprins la un moment dat spunându-mi că este grasă. Se uita pe atunci foarte mult la grupuri K-Pop alcătuite din fete care cântăresc, în medie, 35 de kilograme. Acești copii, cu astfel de idoli care arată în acest mod, încep să aibă mari probleme cu imaginea de sine, iar părinții nu știu cum să le gestioneze. Ce putem face?

℗PUBLICITATE


Folosim social media în avantajul nostru. Încă de când sunt foarte mici, începem să le arătăm că în lume există o mare diversitate a corpurilor. Deja avem pe piață și o mulțime de cărticele pentru copii mai mici în care se vorbește despre diversitatea corpurilor, raportată la culoarea pielii, la textura părului, la înălțime, grăsime și așa mai departe. Le arătăm modele diverse. Îi învățăm pe cei mai mari să fie atenți la ce văd pe rețelele de socializare; riscul este foarte mare ca în feedurile lor să apară numai femei sau fete deosebit de slabe. Îi învățăm că există și cântărețe și actrițe care arată în alt fel. Și este necesar să vorbim despre curentul acesta, body positivitybody acceptance. Avem cu ei aceste discuții în care îi învățăm să chestioneze ceea ce li se vinde. Lizzo, Eric Cavanough, Sophie Hagen, Dexter Mayfield sunt câteva exemple de persoane de foarte mare succes care trăiesc în corpuri grase. 

Nu toți avem o părere proastă despre corpul nostru. Dar uneori se poate întâmpla ceva cu corpul, care ajunge să nu mai corespundă standardelor sau imaginii noastre despre noi. Cum gestionăm aceste situații: când avem un accident, ne pierdem o mână, un picior etc.?

Totdeauna cu compasiune față de noi înșine și corpul nostru. Indiferent ce ni s-ar întâmpla, avem nevoie să ne raportăm și la corp cu dragoste, compasiune și respect – aceleași cu care avem nevoie să ne raportăm vizavi de restul ființei noastre. 

Nu putem să discutăm despre corp fără să te întreb despre pandemie, pentru că apropierea fizică este ceva ce ne lipsește în perioada asta, evident. Ce efecte secundare observi din cauza lipsei de atingere, conexiune, îmbrățișare?

Depinde de la caz la caz și depinde de cât de multă singurătate ai în viața ta. Problema asta este mult mai dramatică pentru aceia dintre noi care trăiesc singuri și care pot să dezvolte dificultăți legate de sănătatea mintală sau emoțională. Suntem ființe gregare și avem mare nevoie unii de alții și inclusiv de atingere. O idee pentru cei care trăiesc singuri este să își ia un animal de companie sau să se organizeze conștient, pentru a avea ceea ce se numește quarantine buddies – oameni care, pentru momentul în care va crește din nou numărul de cazuri, și-au creat un grup mic cu care socializează aplicând regulile și în care se simt în siguranță. Este dificil pentru noi toți, de altfel; eu observam cât de ciudat poate să fie că nu te mai îmbrățișezi cu oamenii dragi… este dureros! 

Sunt culturi, țări, în care legătura cu corpul este mai importantă. De unde vin diferențele de raportare la corp în țări, spații geografic apropiate chiar?

Nu știu exact de ce este așa. Ceea ce știu – și asta s-a discutat și când am fost la vizionarea filmului Adinei Pintilie, Touch me not, premiat la Berlin – este că în țările din nord-vestul Europei, corpul gol nu este asociat cu sexualitatea. De aceea, pentru ei este o normalitate să se ducă cu grupul de prieteni cu copii la saună și să stea goi. Pentru noi e un tabu. Probabil și factorul religios influențează cultura în direcția asta.

Când nu ne place cum arătăm, viețile noastre sentimentale și sexuale nu sunt atât de satisfăcătoare. De aceea suntem atât de preocupați de corpuri, fiindcă dacă arătăm mai bine, suntem mai atractivi?

Ne întoarcem la acea socializare de care vorbeam mai devreme. Ce o să vedem în sexualitate, când apar probleme, este că bărbații și femeile le interpretează complet diferit. Când apare o problemă în dinamica de cuplu, eu, ca femeie, o să cred că tu nu mă mai găsești atrăgătoare. Pe când tu, ca bărbat, o să te gândești la o problemă de competență, de performanță, pentru că tu ai fost socializat să faci. Și ce vedem mult mai frecvent la bărbați este că pot să apară dificultăți în dinamica sexuală în momentul în care un bărbat are probleme de performanță la job. Fiindcă bărbații se validează prin ceea ce fac, iar în momentul în care eu, ca bărbat, mă îndoiesc de mine permanent și nu pot să fac o departajare absolută între cele două planuri, dacă sunt incompetent, atunci sunt pe toată linia.

Cum vezi legătura cu corpul în epoca datingului online, când suntem în aceste galantare virtuale, iar o glisare la dreapta sau la stânga ne validează sau nu?

Am putea considera că și acesta este un factor pentru care și bărbații au ajuns să aibă complexe legate de corpurile lor. Am intrat, de când cu apariția televizorului, în epoca vizualului, în care totul e bazat pe imagine. Vizualul acesta, din păcate, ne prezintă niște prototipuri în care noi nu ne regăsim. Anumite statistici arată că dimensiunea penisului, în medie, în populația generală este semnificativ mai redusă față de media dimensiunii penisului în populația de actori de filme porno. Și atunci, cumva, în momentul când eu văd atâtea filme în care bărbații și femeile arată în felurile acelea, ce înțeleg eu este că acesta este standardul la care eu nu mă pot ridica.

Atunci, imaginea noastră proastă despre sine are legătură, înseamnă, și cu incidența crescută a pornografiei din ultimii ani?

Are legătură și cu pornografia, da. Iar incidența crescută a pornografiei se datorează și faptului că e mult mai ușor să produci și să arunci pe piață pornografie. Pe de altă parte, dacă stăm să ne uităm la marea parte a pornografiei și nu ne ducem pe cine știe ce nișe, totul este un scenariu, același scenariu. Toate filmele porno arată la fel, lucrurile se întâmplă la fel, în aceeași ordine. Nu există niciun fel de diversitate. Și atunci ce ne reprezentăm inclusiv în sfera sexualității? Că dacă sexul între noi și partenerii noștri nu se întâmplă după scenariul acela, noi suntem defecți. 

Cum construiești pentru copii o imagine sănătoasă de sine și o relație bună cu corpul și cum repari pentru tine, ca adult, o relație disfuncțională cu corpul tău?

Pentru copii, aș crea cât mai multe discuții normalizatoare față de ideea diversității și față de ideea că toate corpurile sunt bune, indiferent cât de grase, cât de slabe, ce culoare are pielea, cât de abile, cât de bolnave sau de sănătoase sunt. Fiindcă trăim și în această poveste, în care dacă ești bolnav e ceva în neregulă cu tine – ceea ce nu este adevărat; este ca și cum am învinovăți oamenii care au diverse boli că le au. Și este nevoie să am discuțiile astea permanent cu copiii și, în același timp, este foarte important ce le modelez eu copiilor. Pentru că degeaba am discuția cu ei și când stăm la stop și trece cineva pe trecerea de pietoni comentez „uite-o și pe slăbănoaga asta“, „uite-l și pe ăsta, cum e îmbrăcat“, „ia uite, ce fund mare are“ și așa mai departe. În același timp, este foarte important ce modelez eu ca părinte vizavi de raportarea la mine. Și dacă eu am dificultăți cu corpul meu, poate este util să fiu autentic față de copilul meu și să îi povestesc despre ele și să îi spun că aceste dificultăți sunt ale mele și că nu este cazul să le preia și el, ca retorică. Și, în același timp, să urmăresc cu atenție ce se întâmplă în social media pentru copilul meu. Ne uităm împreună la televizor, avem discuții despre diversitate. 

Iar pentru noi, în momentul în care realizăm că avem o relație defectuoasă cu corpul nostru este important să ne dăm seama de unde ne vin aceste probleme. Și ce se întâmplă la început, când conștientizăm, este că o să fim foarte furioase. Și e ok să folosim furia asta într-un mod constructiv și să vorbim și cu oamenii din jurul nostru despre asta. Este foarte important să fiu conștient de relația cu corpul, de relația cu mâncarea. Și pentru o perioadă mare de timp n-o să am capacitatea să trec la acțiune. Dar o să am foarte mare nevoie să fiu deosebit de conștientă, să fiu curioasă, să aflu din ce în ce mai multe despre cum și de ce am ajuns în situația asta. 

Am avea vreo concluzie la toată discuția noastră?

Da: facem atât de multe lucruri minunate sau am putea face atât de multe lucruri minunate și am putea să trăim atât de multă satisfacție și bucurie dacă am renunța să ne raportăm atât de mult la cum arătăm, la cât de frumoși suntem sau cum ne stă părul, fiindcă, realmente, toată retorica asta ne consumă foarte mult timp prețios pe care l-am putea dedica altor lucruri. Și este dureros să vezi că din ce în ce mai mult ajungem să trăim într-o societate care se validează și validează oamenii din jur pe acest criteriu, al frumuseții. Hai să îi fim recunoscători corpului nostru pentru modul minunat și plin de putere în care ne poartă prin viață și ne ajută să existăm.

Termină, te rog, propoziția „Corpul meu este…“

Corpul meu este OK așa cum este el, în fiecare zi!

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută