„Hipnoza nu tratează nimic. Ceea ce are potențial terapeutic nu este experiența hipnozei. Mai degrabă, este ceea ce se întâmplă în hipnoză, ceea ce are potențialul de a stabili noi asocieri subiective, o conștiință nouă, noi deprinderi, precum și conectarea individului la resurse adormite.“ (Michael Yapko, 2011)
Un fel de iluzionism. O magie. O formă de manipulare, care poate determina cel mai respectabil om să se comporte precum o găină sau să facă alte gesturi ridicole pe-o scenă. Așa privim mulți dintre noi hipnoza. Suntem atrași de ea, în aceeași măsură în care ne temem. O suspectăm a fi o practică dubioasă, care ne-ar putea transforma în candidați manciurieni, capabili de cele mai nedemne fapte, de care, desigur, nu ne-am putea aduce ulterior aminte. Sau, mai nou, o privim ca pe-un bilet de întoarcere în vieți trecute.
În cei 25 de ani de când face terapie (și) cu ajutorul hipnozei, Krisztina Szabó, psihoterapeut și formator în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană, le-a auzit pe toate.
Curioasă, cum mă știți, mi-am căutat răspunsuri la propriile mele întrebări legate de hipnoză, chiar de la sursă. Subiectul s-a dovedit fascinant, iar invitata mea din această lună, la rubrica #InterviurileSimonei, asemenea.
Când vorbim despre hipnoză, mulți dintre noi ne gândim la hipnoza aceea de scenă, când oamenii încep să facă precum cocoșii, iepurii sau alte animale, sau la filme, în care hipnoza este folosită ca un instrument de programare care ne transformă pe toți în candidați manciurieni. Care este adevărul despre hipnoză – ce e și ce nu e ea?
Nu avem un adevăr absolut și cu atât mai puțin un adevăr cunoscut în totalitate. La nivelul experienței noastre de zi cu zi, suntem obișnuiți să ne gândim la hipnoză ca la tot ce înseamnă niște rezultate miraculoase, care te și atrag, și în același timp te și sperie, incluzând fenomenele despre care ai pomenit. Hipnoza cu siguranță implică partea aceasta de mit. Termenul „hipnoză“ nu e foarte vechi, el datează de mai puțin de 170 de ani, însă dacă ne uităm puțin în cultura antică, o să vedem că există o grămadă de practici, de tehnici pe care astăzi le-am putea foarte bine conceptualiza sau numi cu ajutorul unor termeni precum „hipnoză“, „sugestie“, „transă“ și care au făcut parte din arsenalul de practici magico-religioase, dar și legate de vindecare. Hipnoza a urmat întotdeauna un traseu foarte oscilant și a împletit un parcurs științific cu parcursul acesta paraștiințific și uneori chiar de circ.
În 1784, părintele hipnozei, medicul austriac Franz Anton Mesmer a fost investigat de o comisie din care făcea parte și Benjamin Franklin, care l-a decretat un șarlatan. De când a început să fie luată în serios hipnoza?
Aici aș face un mic comentariu – din comisia respectivă făcea parte, oarecum ironic, și Joseph Guillotin. În urma acelei întâlniri, Mesmer a fost „ghilotinat“ în sens metaforic, însă este important să vedem și aspectul că Mesmer a generat, într-adevăr, o serie de vindecări miraculoase. Terapiile lui au funcționat, dar explicația pe care el a dat-o a fost greșită. El a explicat acele vindecări prin teoria „magnetismului animal“, care a fost infirmată.
Ce propunea teoria magnetismului animal?
În esență, era vorba despre ideea că fiecare organism viu posedă un fel de substanță, o energie, un fluid invizibil, acest „magnetism animal“, și că organismul este influențat de mișcările astrelor (să spunem că Mesmer era pasionat și de astrologie). El a ajuns la concluzia că orice fel de boală este cauzată de un dezechilibru, de o obstrucție a curgerii prin corp a acestui magnetism animal și practic, terapia trebuia să restabilească această curgere fără obstrucții. Și atunci, el exercita niște pase magnetice, apoi și-a extins pasele acestea la niște tratamente cu obiecte magnetizate și în felul acesta vindeca oamenii. Ei chiar se vindecau, dar nu prin acest mecanism al magnetismului animal.
Revenind puțin la hipnoză, undeva la mijlocul secolului XIX, un chirurg scoțian, James Braid, de la care avem denumirea de hipnoză (el a denumit-o, de fapt „neurohipnotism“ și după aceea „hipnotism“), investigând puțin fenomenele de mesmerism, a ajuns la concluzia că, de fapt, ce se întâmplă este un fenomen de esență psihologică. Oamenii, într-adevăr, uneori pot produce aceste vindecări miraculoase, dar printr-un mecanism psihologic. Doctorul acesta, observându-și un pacient care îl aștepta când el întârziase destul de mult, l-a găsit stând calm și liniștit, într-o stare de beatitudine, lucru care l-a frapat. Pe urmă, a observat că pacientul fixa o sursă de lumină și a ajuns la concluzia că se produce un monoideism, adică psihicul se concentrează asupra unui singur element. Chiar și actualmente, Asociația Psihologilor Americani a dat, în 2014, o definiție a hipnozei ca însemnând o stare a conștiinței, modificată sau nu, dar care este caracterizată printr-o focalizare intensă a atenției, în paralel cu o diminuare a atenției periferice și în care receptivitatea la sugestie este sporită.
În secolul XIX, practic, a început hipnoza modernă să fie considerată un fenomen psihologic. Și revenind la întrebarea ta, chiar și în zilele noastre, caracteristică hipnozei, istoricului ei și celor care se ocupă de hipnoză este această oscilație între un mare entuziasm și apoi o mare dezamăgire și o punere la colț și chiar „ardere pe rug“. În secolul XX, un psiholog foarte stimat, experimentalist, Clark Hull, a fost primul care a realizat și niște cercetări controlate în legătură cu fenomenul hipnozei și a și publicat o carte în 1933. Practic, atunci a început hipnoza să aibă o identitate științifică.
Hipnoza clinică, terapeutică, are foarte multe arii de aplicabilitate – de la anxietate și adicții până la îndepărtarea durerii. Cum funcționează, de fapt, hipnoza?
Trebuie să spunem despre hipnoză că unul dintre cele mai comune mituri este că ea ar fi un proces special, diferit de experiența noastră cotidiană. De fapt, hipnoza, în sine, este o stare naturală, este ceva ce practic cu toții am experimentat pe parcursul vieții noastre. Momentele acelea când suntem foarte captivați de ceva (visarea, adâncirea într-o carte, un film sau o muzică ce ne absoarbe foarte mult), sunt și ele experiențe de focalizare foarte intensă a atenției, astfel încât nu mai percepem ce altceva se mai întâmplă în jurul nostru. Sau momentele când nu auzim că cineva vorbește cu noi, pentru că suntem prea prinși într-o activitate. Sau când uităm lucruri: un nume, o informație, pe care o știm, de altfel, o avem undeva destul de bine în conștiință, dar sunt momente când uităm și pe urmă, peste un minut sau două, sau o oră sau două, ne aducem aminte. Acesta este un fenomen disociativ, îi spunem noi, adică ceva ce există de fapt la dispoziția noastră, dar se întâmplă ceva pentru care apare această fragmentare, această disociere și pe moment, e ca și când informația nu ar exista.
Există o diferență între hipnoză și hipnoterapie sau terapia psihologică cu ajutorul hipnozei. Hipnoza e o stare naturală, sau transă. Terapia psihologică prin hipnoză este un tratament psihologic care face apel la hipnoză. Dar asta înseamnă că în primul rând trebuie să fii psiholog, un bun psiholog, ca să faci terapie psihologică prin hipnoză.
Dacă punem întrebarea așa – ce probleme pot fi abordate cu ajutorul hipnozei? –, din perspectiva hipnozei tradiționaliste o să putem spune că, într-adevăr, durerea a fost dintotdeauna unul dintre domeniile de aplicare cele mai fructuoase. Dar există și o serie de contraindicații clasice pentru hipnoză: depresia, tulburările de personalitate, psihozele. Însă în abordarea modernă, mai individualizată, a hipnozei nu punem problema în modul acesta, ci ne gândim la care individ, în ce fel putem să folosim hipnoza, ținând cont de ceea ce este problematic pentru el, dar și de ce resurse și vulnerabilități are. În prima jumătate a secolului XX, Milton Erickson, medic și psihoterapeut de orientare sistemică, a avut o abordare total diferită de cea tradiționalistă. Demersurile sale își propuneau să se concentreze pe individualitatea clientului mai degrabă, decât pe o etichetă prin care ne-am putea gândi la client. Erickson a avut o abordare foarte flexibilă și reușea să găsească pentru problema fiecăruia și pentru personalitatea și resursele și vulnerabilitățile fiecăruia modalitățile prin care să se folosească de calitățile înțelepte ale „minții inconștiente“.
Studiile arată că în timpul hipnozei se modifică activitatea din cortex: activitatea emisferei stângi, legată în mod tradițional de logică și raționament, scade și crește activitatea emisferei drepte, care controlează creativitatea, imaginația etc. În contextul acesta, de unde știm că hipnoza funcționează și nu e doar autosugestie de la cap la coadă?
Chiar dacă e autosugestie de la cap la coadă, nu e nicio problemă cu autosugestia. De exemplu, dacă ne gândim la mult discutata problemă a acurateței amintirilor evocate prin hipnoză, la cât de mult sunt ele distorsionate prin imaginație etc., din punct de vedere științific, nimeni nu susține că amintirile obținute cu ajutorul hipnozei sunt corecte din punct de vedere obiectiv. Nu avem această pretenție. Pentru că amintirea în sine e un fenomen construit, cu sau fără hipnoză. Nu e o fotografie. Unul dintre miturile care apar este că această posibilitate de distorsiune s-ar datora hipnozei. Dar nu se datorează hipnozei, se datorează chiar caracteristicii amintirii. Așa cum spuneam, amintirea în sine e un fenomen construit, cu sau fără hipnoză. Gísli Guðjónsson, academician, psiholog criminalist și fost detectiv, care s-a ocupat de sugestibilitatea în condiții de interogare, a demonstrat că fără niciun fel de hipnoză, amintirile martorilor legate de anumite povești, în condiții experimentale, pot fi modificate prin intermediul unor întrebări sugestive. Deci nu avem nevoie de hipnoză pentru asta.
Din punct de vedere terapeutic, nu ne interesează acuratețea obiectivă a unor amintiri, pentru că nu acest lucru este terapeutic în sine. Tratăm amintirile respective cu o valoare simbolică, așa cum tratăm visele din timpul somnului. Ce ne interesează este trăirea și felul în care persoana se raportează la acele conținuturi și de fapt, acest lucru este utilizat în terapie.
Altfel, revenind la întrebarea ta, hipnoza funcționează întotdeauna (ca autohipnoză), ceea ce o face însă terapeutică este să funcționeze pentru a susține scopurile clientului, ale persoanei. Și pentru terapeut, aceasta este întrebarea, cum să ajutăm clientul să își folosească autohipnoza și autosugestia, astfel încât să îi servească cele mai bune interese.
Apropo de sugestibilitate, înțeleg că fiecare dintre noi avem un anumit profil de sugestibilitate și că unii suntem mai „hipnotizabili“ decât alții. În baza căror elemente se constituie acest profil și ce ne face pe unii mai ușor de hipnotizat?
℗PUBLICITATE
Actualmente, există un consens destul de bun în ceea ce privește ideea de a ne gândi la hipnoză ca la un fenomen atât intrapersonal, cât și interpersonal și variabilele acestea relaționale și cele legate de context sunt considerate determinante. În trecut, și mai ales prin prisma abordării tradiționale a hipnozei, se considera că sugestibilitatea, inclusiv cea hipnotică, este mai degrabă o trăsătură de personalitate. În prezent, însă, ne putem permite să nu ne concentrăm doar pe sugestibilitate ca trăsătură relativ stabilă de personalitate, ci și pe aspectele ei contextuale și interpersonale, lucru cu atât mai util. Noi putem avea anumite predispoziții, dar ele pot fi în mare măsură influențate de variabilele relaționale și situaționale. Și, de fapt, aici intervine măiestria hipnoterapeutului care, orientându-se după client și particularitățile sale, trebuie să creeze un anumit context în care receptivitatea clientului să poată crește în propriul său folos. Revenind la ce anume ne face mai sugestibili sau mai puțin sugestibili, este vorba despre particularitățile istoriei noastre de viață și cele legate de atașamentul nostru primar în ceea ce privește aspectul predispoziției, iar asta se combină cu particularitățile situaționale și relaționale prezente.
Este o chestiune de încredere? Ne lăsăm hipnotizați mai ușor dacă avem un atașament sigur și atunci avem încredere în cei pe mâna cărora ne lăsăm, simbolic vorbind?
Da, după părerea mea are legătură cu asta, dar nu numai. Atașamentul acesta caracterizat prin siguranță implică întotdeauna ambele componente. Nu e vorba doar de încrederea în celălalt. E vorba, în egală măsură, și de încrederea în noi înșine. Până la urmă, noi vom fi aceia care, în mod conștient sau nu, alegem unde și cui și la ce să acordăm încredere, ce sugestie să primim și ce nu, respectiv, ce facem cu ea, cum o utilizăm.
În ultima vreme, tot auzim vorbindu-se despre hipnoza regresivă și regresie în viețile anterioare. Sunt oameni care povestesc cu lux de amănunte cum erau mari preotese în Egiptul antic sau vânători în Scoția secolului XII, cum au trăit și cum au murit. Să-i credem? Scepticul din mine ridică din sprâncene la aceste povestiri, altfel fascinante și pline de amănunte.
Termenul acesta de regresie, în contextul acestor istorisiri este asociat cu ideea de regresie în vieți anterioare. Dar termenul de „regresie hipnotică“ este unul științific și nu are neapărat legătură cu viețile anterioare. Termenul de „regresie a vârstei“ se referă la faptul că putem merge înapoi cu gândul, cu fantezia, la etape anterioare din viața noastră. Asta e o regresie și e ceva ce se întâmplă și folosim în mod curent.
Cum s-a ajuns de la asta la vieți anterioare? Și cu câte vieți în urmă putem merge?
Nu de la asta s-a ajuns la vieți anterioare. Ceea ce se întâmplă în hipnoză este foarte mult în funcție de credințele și expectanțele individului. Dacă cineva crede în viețile anterioare și el vine la terapeut cu această credință, atunci lui i se poate întâmpla, cu și fără hipnoză, să „regreseze în vieți anterioare“, pentru că el are sistemul acesta de credințe. Ca psihoterapeut, încerci să folosești sistemul de credințe al clientului în folosul lui, atât cât se poate, bineînțeles, respectând niște limite. Atunci când oamenii sunt foarte convinși de niște lucruri, să le contrazici convingerile nu este foarte folositor, pentru că este o invalidare a unor lucruri în care ei cred și asta îi îndepărtează, îi face defensivi și nereceptivi. Pe de altă parte, inclusiv în ceea ce privește știința și ceea ce ne-a demonstrat ea până astăzi, nu avem adevăruri absolute. Ca terapeut, eu mă situez la distanță față de adevărurile absolute și caut să urmăresc mai degrabă procesul, nu atât conținutul procesului emoțional sau cognitiv al clientului, și să văd ce anume îl poate ajuta de acolo, adică nu mă interesează să stabilesc „dacă persoana a călătorit cu adevărat într-o viață anterioară“, ci mă interesează cum se integrează visul său despre această călătorie în procesul său de vindecare, cum îl putem folosi pentru asta.
Ne amintim sau nu ce facem în transa hipnotică?
Uneori ne amintim, uneori nu. Amnezia posthipnotică (așa se numește fenomenul în situația în care nu ne amintim) este o variantă. Trebuie să existe o anumită implicare, mai profundă, în transa hipnotică, pentru ca după aceea să se producă fenomenul de amnezie. Dar iarăși revin la ideea că lucrurile acestea ni se întâmplă și în afara unei transe hipnotice „induse“ de către un terapeut, adică ni se întâmplă și în transa cotidiană, naturală.
Apropo de faptul că hipnoza este un instrument terapeutic: folosit cu mai puțină pricepere, poate produce efecte adverse asupra celui hipnotizat? Sunt oameni cărora hipnoza le face rău (în afară de contraindicațiile menționate deja)?
Hipnoza în sine nu face rău. Dacă noi ne gândim la hipnoză ca la un fenomen natural, el în sine nu face rău. Și să ne amintim că orice hipnoză e autohipnoză, nu e un efect direct al ceea ce face experimentatorul sau terapeutul, ca și când ar fi acolo un ecran gol pe care el produce niște efecte. Practic, sugestiile acelea folosite trebuie să fie acceptate de către client ca să funcționeze. Deci, hipnoza în sine nu face rău, dar rămâne un adevăr că folosirea cu insuficientă pricepere a orice (nu numai a hipnozei), poate să ducă la probleme de tot felul. Chiar și fără să facem hipnoză, dacă nu suntem suficient de atenți și fără să cunoaștem vulnerabilitățile și resursele clientului respectiv, putem avea probleme de orice fel. În ceea ce privește hipnoza, ar fi un aspect legat de bolile somatice. Majoritatea psihoterapeuților nefiind medici, atunci când lucrează cu hipnoza în contextul unor tulburări somatice, al unor boli somatice este foarte bine să colaboreze cu medici de specialitate, pentru a înțelege bine mecanismele.
Din punct de vedere terapeutic, cum funcționează demersul? Oamenii apelează la hipnoză pentru a-și rezolva o anumită problemă sau se ajunge la hipnoză în urma unui întreg proces terapeutic, în care pare că ar fi soluția potrivită pentru ei? Poți intra direct în hipnoză, fără să ai un proces terapeutic în spate? Sau ea intervine ca parte a terapiei, la un moment dat?
Oamenii pot solicita ajutor prin hipnoză. De cele mai multe ori, așteptările acestea legate de hipnoză sunt și benefice, în sensul în care, când funcționează bine, cumva cresc speranțele și deschiderea oamenilor. Dar pot reprezenta și un mare dușman, pentru că așteptările prea mari și nerealiste pot conduce la dezamăgiri. În general, dacă cineva se prezintă cu o astfel de solicitare, avem o primă discuție în care demitizăm puțin hipnoza. E o parte de preinducție, cum o numim noi – stabilim un diagnostic funcțional, discutăm despre mituri și prejudecăți pe care le poate avea clientul despre hipnoză și aplicăm niște teste de sugestibilitate hipnotică.
Și, categoric, hipnoza terapeutică face parte dintr-un demers terapeutic.
Cum ne asigurăm că rezultatele obținute prin hipnoză se păstrează și nu sunt reversibile? Putem să avem această asigurare?
Ca în orice altă terapie: prin niște ședințe de follow-up. Nu avem garanții de dinainte. Psihicul și comportamentul uman sunt un pic mai complexe de-atât. Dacă e vorba de obiceiuri, mai putem aluneca în vechile automatisme și e important să nu considerăm lucrul acesta ca fiind un eșec, sau care denotă că nu suntem în stare, pentru că asta ne va menține mult mai mult în veriga negativă, decât dacă reușim să revenim cât mai repede la noile căi.
Ai anumite cazuri care pentru tine reprezintă un succes al hipnozei?
Au fost foarte multe pe parcursul timpului. În trecut, am lucrat foarte mult cu persoane cu diverse probleme somatice, inclusiv cu cancer, prin hipnoterapie, pentru gestionarea durerii și a altor probleme. Deși nu am avut un lot de control deoarece nu făceam cercetare, ci doar terapie, și nu pot aduce argumente pentru „trofee ale hipnoterapiei aplicate“, am convingerea că ameliorările în calitatea, dar și chiar cantitatea vieții clienților cu care am lucrat s-au datorat, cel puțin în parte, capacității hipnoterapiei de a mobiliza resursele naturale de vindecare, de regenerare ale organismului. Lucru pe care l-am observat, de altfel, și în propria mea viață sau în a unor membri ai familiei mele, a unor prieteni. Însă nu vreau să căutăm succesele doar în sfera aceasta a situațiilor și experiențelor limită ale vieții, pentru că, până la urmă, fiecare strop de viață e valoros, fie că e banal sau extraordinar. Așa că succesul, pentru mine, înseamnă fiecare clipă luminoasă sau de creștere la care pot contribui în viața mea și a celorlalți. Și, să nu uităm că, dacă tot ne gândim la magie, ea nu e a hipnozei, ci a vieții. Iar terapeuții sunt niște umili și în același timp foarte nobili slujbași ai acesteia, în onoranta întreprindere de a-și însoți clienții în călătoriile lor spre o viață mai bună.
Când vezi prin filme lucruri legate de hipnoză, ce te deranjează cel mai tare?
Nu m-am mai uitat la un film de mult timp. Dar cred că cel mai tare m-ar deranja filmele acelea care îi prezintă pe terapeuți ca fiind niște atotștiutori.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
