#InterviurileSimonei: „La nivelul creierului, dacă nu greșești, nu înveți“ – Paul Olteanu, fondatorul Mind Architect – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Aș fi vrut să-l întreb și ce vârstă are: pentru că mi-a fost greu să asimilez informația că a acumulat deja toate experiențele profesionale impresionante pe care le-am văzut în CV-ul lui. N-am pus întrebarea, dar am pus realizările lui pe seama pasiunii pentru comunicare și cunoaștere și pe abilitatea de a transmite ce a aflat în ultimii treisprezece ani din domeniul neuroștiințelor într-un mod atât de atractiv, încât episoadele podcastului Mind Architect au devenit cele mai ascultate din România ultimilor ani. Cu Paul Olteanu, invitatul acestei luni la #InterviurileSimonei, am vorbit cu puțin timp înainte de a lansa oficial proiectul Neuroștiința la clasă, care își propune să aducă și în școală toate conversațiile despre neuroștiință, psihologie, cunoaștere de sine, învățare și memorie.

Și, pentru prima oară în mulți ani, am avut distincta senzație că există o șansă să apuc să trăiesc vremurile în care școala nu va mai fi despre note, ci despre educație.

Nici nu am început bine școlile și deja se trece în online în câteva locuri. Cum ți se pare că afectează ping-pongul acesta online-offline modul în care învață și se simt copiii? 

Eu aș spune că e mai important să înțelegem de ce e nevoie, din perspectivă neuroștiințifică și psihologică, pentru ca un copil să poată să fie deschis la învățare și, plecând de la acest răspuns, vedem cum ne ajută sau ne încurcă online-ul și offline-ul. Învățarea are patru pași – eu i-am descoperit într-o carte care se cheamă How we learn (Cum învățăm), a unui neurocercetător francez, Stanislas Dehaene. 

Pasul 1: focalizarea atenției – la nivelul creierului, dacă nu ai atenția focalizată pe lucrul pe care urmează să-l înveți, nu are loc învățarea. Focalizarea, inclusiv vizuală, produce cocktailul neurochimic în creier care facilitează ulterior ceilalți trei pași. 

Pasul 2: angajarea activă – presupune ca eu, ca om care vrea să învețe, să am o formă de angajament emoțional cu ce învăț. De exemplu, dacă trăiesc o dramă la nivel personal, sunt la primele iubiri și nu mă place fata pe care eu o plac, iar la școală învăț despre o operă literară care abordează tema iubirii, faptul că la mine asta are un corespondent emoțional (cu ceva ce contează pentru mine), o să crească probabilitatea ca eu să fiu mobilizat interior să învăț lucrurile respective și nu doar să le memorez, ci și să gândesc critic. 

Pasul 3: feedbackul generat de erori – la nivelul creierului, dacă nu greșești, nu înveți! Este esențială ideea aceasta, pentru că noi suntem într-o cultură educațională în care stigmatizăm greșeala, or, a rata mă face să fiu atent. Când ratez, apar acetilcolină și cortizol în creier, apare activare în mai multe regiuni, care spune „vezi că asta e importantă, ai grijă!“ Când e vorba despre a comenta o operă literară sau o parte din istoria românilor, e foarte util ca, atunci când copilul vine cu o ipoteză greșită, să nu stigmatizăm asta. Noi urmează să avem un episod în podcast care se cheamă Proces și conținut în educație. Conținutul e ce învățăm efectiv (tabelul lui Mendeleev, când a domnit Mihai Viteazul), procesul e ce înțelege „Elefantul“ și automatizează pentru tot restul vieții din cum a învățat (n.r.: prin metafora Călărețului și a Elefantului, Paul explică în podcastul Mind Architect cum funcționează creierul nostru). Când am spus o idee greșită și am fost certat, se eliberează cortizol, apare o asociere emoțională între a vorbi în fața altora, a greși și durere (de unde și frica românilor de a vorbi în public, indiferent de vârstă sau gen). 

Pasul 4: consolidarea – care se întâmplă exclusiv în timpul somnului! Consolidarea este transferul din memoria pe termen scurt în memoria pe termen lung. Dacă nu dormi și nu are loc faza R.E.M (Rapid Eye Movement), nu apare consolidarea memoriei. 

Acești patru pași în care funcționează creierul (și care nu sunt negociabili) pot exista și online, și offline. Dar cu cât ai cortexul prefrontal mai slab dezvoltat, iar el se maturizează până spre 25 de ani, cu atât probabilitatea să-ți fugă atenția, deci, să nu mai aibă loc cei patru pași, e mai mare. Soluția aici – din moment ce nu poți să accelerezi dezvoltarea cortexului prefrontal – e să elimini hormonii de stres din organism: adrenalina și cortizolul. Cea mai simplă metodă de-a face asta e împărțită în două recomandări: să doarmă destul copiii și să-și miște corpul înainte să învețe. 

Cum ar trebui să facă profesorii învățatul atractiv pentru copii în condițiile actuale, încât ei chiar să învețe ceva, și nu să petreacă doar ore întregi în fața unui ecran?

Răspunsul e: punct ochit, punct lovit! Și anume, trebuie să le dea autonomie în procesul lor de învățare, ceva ce nu se va întâmpla mâine-poimâine nicăieri în România. E un experiment făcut în India de un fost CEO de la Google, care a montat într-un cartier rău famat, cu copii care nu știau nici să scrie sau să citească, un calculator. L-a montat ca pe un bancomat, aveai acces la el din stradă. Copii care nu văzuseră calculator în viața lor, într-o lună știau toți să opereze: să deschidă programe, să instaleze. Și au învățat asta singuri, jucându-se cu respectivul calculator. Dacă te uiți la procese libere de învățare, poți să vezi ce îi place creierului nostru: autonomia, motivația intrinsecă și să fie în stres optim. Stresul optim înseamnă să nu îți fie teamă că îți vor fi rupte degetele cu rigla sau că o să faci probleme până îți amorțește mâna, dacă greșești ceva. Cunoașterea aceasta este disponibilă de zeci de ani – studiul din India are cel puțin 20 de ani – dar nu este pusă în practică în termeni de politici publice. Și mie mi se pare că discuția „dacă să predăm religie sau educație civică“ e ca și cum noi avem o problemă fundamentală în cum e gândită o mașină, și pe noi ne preocupă ce cauciucuri îi punem. Nu e despre materii, este despre cum înveți!

Sunt inițiative punctuale  Oana Moraru vorbește de ani buni despre educația altfel, Diana Stănculeanu la fel, voi abordați și partea aceasta în podcasturile Mind Architect –, dar toate bunele intenții se lovesc de implementarea practică. Ce pot face niște părinți care nu au posibilitatea să ducă un copil la o școală privată, astfel încât să ia ce e mai bun din ce oferiți voi și să nu intre în conflict cu școala care oferă modelul „clasic“ de învățare?

Eu cred că școala, ca sistem, este în mod fundamental greșită. Și nu este părerea mea; sunt multe cercetări pe temă… școala în care ai un profesor care-ți predă o materie, este autoritatea care te ghidează și dă note și absențe. Poți să ai un copil de 7 ani pasionat de artă la fel ca unul de 10, dar faptul că noi îi băgăm în clase în baza „datei de fabricație“ e fundamental greșit! Nu așa a evoluat învățarea în lume. Nu este vorba despre „formal“ versus „non-formal“, ci despre a înțelege, în baza științei, cum învață oamenii.

Cum învață oamenii?

Autonom, în jurul pasiunilor și preocupărilor lor. Dacă ești părinte, încearcă să legi ce învață la școală copilul de ceva de care lui îi pasă deja. Nu încerca să-l faci să îi pese de când a domnit Mihai Viteazul – nu are cum să te intereseze asta când ai 10, 11 ani –, ci leagă lucrul acela de ceva ce lui îi place deja. Plimbă-l în vacanță în locurile respective și spune-i: „uite, aici s-au luptat…“

Ce mai pot să fac ca părinte să îmbunătățesc semnificativ calitatea experienței copilului meu cu educația este să-l țin în stres optim. Dacă văd că e prea relaxat, plictisit, blazat, trebuie să creez miza emoțională, să înceapă să simtă că i se întâmplă lucruri bune dacă performează la școală (nu recompense monetare!), iar dacă am un copil care e mult prea stresat de școală, să-i scad nivelul de stres. Tatăl meu a făcut asta, spunându-mi „nu mă interesează ce faci la școală, mă interesează să treci și să înveți lucruri care te ajută pe tine“. Cuvintele acestea mi-au luat un bolovan de pe umeri, eu terminând liceul cu 9,22, adică nu am fost un elev de 7; am luat premii, mențiuni, dar, dacă aveam de ales între a învăța, ca să iau de la 7 la 10 la fizică sau în timpul acela să învăț să construiesc site-uri înainte să existe WordPress, tata m-a lăsat să fac mai degrabă ceva ce vedea că mă interesează oricum. Ce face Paul 20 de ani mai târziu? O organizație care are produse media: podcast, site etc. Dacă nu ne-am mai gândi la școală ca la locul în care copilul intră, noi ne-am luat mâinile și el va ieși la un moment dat din școală cu un job stabil și un salariu bun, de parcă acesta ar fi scopul vieții, și ne-am gândi că este locul în care i se vor scrie cele mai profunde circuite cerebrale în relație cu oamenii cu care petrece cel mai mult timp și care vor rămâne cu el, poate că ne-ar păsa mai puțin despre diferența între 7 și 10 și ne-ar interesa mai mult ce se întâmplă cu creierul și emoțiile copilului în procesul de a fi trecut prin școală. Și știu argumentul „da, dar este într-un sistem în care va fi evaluat, la fel ca alți copii care vor fi de 10“. Așa este, dar viața nu este despre care dintre ei va termina cu o medie mai mare, ci despre care va avea o viață mai împlinită. La școală, noi nu vorbim despre asta. 

Avem studii despre ce ne face, ca adulți, fericiți. Știm ce îi face pe copii fericiți?

℗PUBLICITATE



Chiar în fața mea am un astfel de studiu: e menționat în cartea Liber să înveți, a lui Peter Gray, în care vorbește despre un studiu realizat cu copii din clasele VI-XII, în care mai mult de 800 de copii din 33 de școli (provenind din 12 comunități din toată America) au purtat ceasuri speciale, timp de o săptămână, care erau programate să dea semnale între anumite ore. Oricând semnalul apărea, copiii spuneau dacă sunt fericiți sau nefericiți în acel moment. Cel mai jos nivel al fericirii, de departe, era când se aflau la școală. Cel mai ridicat: când vorbeau sau se jucau cu prietenii. Noi avem, însă, și față de joacă o înțelegere foarte coruptă, și anume, ne gândim că joaca nu este învățare. Joaca este cea mai autentică formă de învățare, pe care o practică toate mamiferele! Când un copil, în loc să scrie a șaptea pagină dintr-o culegere de mate, se întâlnește la colțul blocului și vorbește despre relații, face antrenament pentru inteligență socială în viața adultă. Dar pentru a înțelege asta, trebuie să știi că intervalul grădiniță/clasa zero-facultate este cea mai plastică perioadă din evoluția noastră individuală din perspectivă cerebrală, când se scriu „linii de cod“ care nu se pot cuantifica în catalog. Stima de sine nu este o coloană în catalog, care măsoară cu câtă stimă de sine ai ieșit la finalul facultății. Iar stima de sine îți va afecta viața mult mai mult decât dacă ai știut care este capitala Africii de Sud.

Mark Twain a spus, la un moment dat, I have never let my schooling interfere with my education (n.r.: „N-am lăsat niciodată școala să interfereze cu educația mea.“), iar asta nu e o glumă. Creierul nostru învață foarte mult în intervalul 7-25 de ani (de fapt, 0-25 de ani), iar singurul lucru pe care-l evaluăm noi este cât de bine a știut fizică, istorie, geografie etc. Nu avem note pentru stimă de sine, nu avem proiecte colaborative care să-l învețe că este mai bine în grup decât separat, și apoi ne mirăm în viața adultă de ce ne purtăm cum ne purtăm unii cu alții la coadă sau de ce ne claxonăm în trafic. Toate acestea sunt rezultatul educației care se întâmplă în școală, dar la nivel inconștient, prin repetiție și asocieri, cum învață „Elefantul“. Într-o notă optimistă, așa cum spune Andrew Huberman, cercetător la Standford, între 0 și 25 de ani viața ar trebui să fie despre explorare, experiment și socializare. Cu cărămizile pe care le strângi atunci, după 25 de ani, când ai cortexul prefrontal dezvoltat, poți să ai o construcție stabilă. Eu văd adulți în cursuri, mii pe an, care nu s-au gândit în viața lor la ce sunt buni. Pentru că au terminat o facultate, cu notă mare, care i-a predispus să-și ia primul job, care le-a permis să își ia primul frigider cu credit și de acolo totul devine despre a întreține un statut.

Nu știu nici ce le place, probabil, căci poți fi bun la ceva și fără să îți placă.

Nouă ajunge să ne placă orice lucru pe care îl facem bine, pentru că ne dă dopamină. Punctele forte, care merg mână în mână cu personalitatea, sunt mai constante decât pasiunile. Recomandarea „fă ce-ți place în viață!“ nu este cea mai bună, pentru că ce-ți place o să se schimbe. Dar dacă e aliniat cu punctele tale forte și personalitatea ta, acestea se schimbă mult mai puțin.

Mind Architect este cel mai ascultat podcast din România, tu apari în multe emisiuni explicând lucruri despre cum ne funcționează creierul, cum învățăm, lumea are un interes crescut pentru neuroștiințe și, totuși, părinții vor în continuare acel 10. De ce crezi că se întâmplă asta?

Pentru că cele mai puternice lucruri care apasă pe mintea noastră și ne dau cu precădere percepția despre realitate sunt mediul și oamenii de care ne înconjurăm. Degeaba merg la un curs, ascult o conversație sau citesc un interviu din care aflu niște idei cu care eu rațional rezonez și care mă și mișcă, poate, emoțional, dacă mă întorc într-un mediu în care toată lumea, de la soție la vecini, vorbește despre cât a luat colegul și la ce facultate a intrat. Presiunea socială este în biologia Elefantului nostru: dacă ești mamifer și ești într-un grup, o să te conformezi grupului. Noi căutăm să ne conformăm, pentru că ne simțim în siguranță când aparținem unui grup. 

Și cum facem schimbarea?

Fiind din ce în ce mai mulți. Când am început eu în training în România, era un singur program de educație non-formală. Acum sunt zeci sau sute. Schimbarea se întâmplă: faptul că, în România, un podcast despre psihologie și neuroștiință a putut să devină mai ascultat decât podcasturi de lifestyle făcute de oameni care aveau milioane de urmăritori, mie îmi dă speranță. Dar trebuie să avem răbdare și compasiune cu și pentru noi, căci una este să o înțeleagă Călărețul, alta este să o poată practica Elefantul zi de zi. 

La sfârșit de septembrie lansați Neuroștiința la clasă – am văzut că site-ul funcționează deja. Ce faceți, concret, în acest proiect?

Neuroșțiința la clasă este un proiect care își propune să ducă aceste conversații despre neuroștiință, psihologie, cunoaștere de sine, învățare, memorie, în toate școlile din România, gratis. Orice profesor căruia îi place genul acesta de informație își face cont și are acces la toate episoadele din podcastul Mind Architect, care sunt peste 40, plus (și aici a fost munca titanică a colegilor mei) ghiduri de tip Manualul profesorului, pentru fiecare episod. Vrei să vorbești despre atracție versus compatibilitate în relații? Ai episodul, îți spunem care sunt fragmentele relevante pentru elevi sau studenți (ghidurile sunt împărțite pe categorii de vârstă) și îți dăm și întrebări pe care le poți pune. Profesorii sunt publicul, nu elevii. Ei sunt oamenii pentru care am construit site-ul și materialele care să faciliteze conversația cu elevii. Ideea ne-a venit pentru că erau deja profesori care doar în baza episoadelor de podcast de pe YouTube începuseră să vorbească despre aceste lucruri la clasă și ne-au trimis testimoniale de la copii, ne-au povestit că au început copiii să vorbească între ei cu „Elefant“ și „Călăreț“. Noi nu ne gândiserăm să facem asta înainte, dar dacă există interes, am vrut să facem asta formal. Și trebuie să spun că în actuala echipă a Ministerului Educației am avut deschidere și că am avut o colaborare exemplară: după o singură întâlnire, proiectul a fost demarat. Inițiatori sunt Mind Architect și Fundația OTP, avem sprijinul Ministerului Educației, iar partenerul media principal este Europa FM, unde în fragmentele de 10 minute, pe care le am cu Cătălin Striblea, mereu semnăm cu Neuroștiința la clasă. Dacă ești elev sau părinte poți intra pe site, descarci o invitație și o trimiți unui profesor, care să faciliteze conversația; dacă ești profesor, îți faci cont și ai acces la tot materialul, împărțit pe categorii de vârstă: parte din partenerii noștri educaționali în proiect, consilierii școlari din echipa Școlii Aletheea, ne-au ajutat, voluntar, să împărțim tematica Mind Architect pe grupe de vârstă. În primele două săptămâni de când am făcut public proiectul s-au înscris peste 300 de profesori, fără niciun fel de publicitate. Eu dorm mult mai fericit noaptea când mă gândesc că cel puțin 6000 de copii vor avea ocazia să afle ce am aflat eu între 20-30 de ani sau alții după 40 și care are potențialul de a-ți schimba viața.

Dacă ai avea puterea ca de mâine să se învețe în România după modelul tău, cum ar arăta o zi de învățat la școală?

Nu am un model formulat cap-coadă în minte, dar pot să spun câteva lucruri: nu aș începe niciodată orele mai devreme de ora 10, nu aș da teme, aș avea zile dedicate în care să se întâmple învățarea comunitar, colectiv, la școală, dar odată plecat, să poți să faci ce vrei tu, aș avea clase în care copiii să fie grupați în baza preocupărilor și pasiunilor, nu în baza „datei fabricației“ (sigur, păstrând niște intervale de capacitate de înțelegere, căci nu poți face Filosofie în clasa I). 

Din perspectiva modului în care arată școlile, aș vrea să nu mai arate ca niște penitenciare. Aș implica părinții în viața școlii, dar nu financiar, ci să le vorbească elevilor; focusul școlii mele ar fi ca acei copii să trăiască experiențe, să socializeze într-un mediu care să scrie linii de cod sănătoase pentru Elefant: stimă de sine, colaborare, zona asta. Dar cred că e foarte important, apropo de ce pot face părinții, ca ei să se uite la școală ca la un mediu în care copilul petrece 7-8 ore pe zi, nu ca la un loc unde „dacă eu plătesc o mie-două-trei de euro pe lună la școală, este treaba voastră să-l scoateți om bun și cu salariu mare“. Aici cred că este problema: că am ajuns să „outsource-uim“ responsabilitatea educației la niște instituții care nu fac educație, ci fac școlarizare, ceea ce e foarte diferit.

Aș crea un spațiu în care focusul să nu fie pe cunoaștere, căci avem dispozitive care permit să avem cunoașterea în podul palmei (telefoanele) și nu treci de clasa a VI-a fără să ai unul. Eu aș crea spații pentru foc de tabără, ateliere, loc unde să descarc energie fizic, spații de meditație, toate lucrurile pe care neuroștiința și psihologia le demonstrează ca fiind sănătoase și benefice pentru noi. 

Eu cred că trebuie să regândim sistemul de educație și nu să-l peticim, la modul: am băgat o oră de educație financiară și am scos-o pe cea de religie. Nu despre asta este vorba. 

Îmi dau seama că mulți părinți care vor citi vor spune „e imposibil ce vrea omul acesta“. E imposibil, dacă noi în continuare echivalăm instrucția (să învețe să scrie, să citească și să știe niște materii, minimal) cu educația. Pe mine mă interesează educația. Mai adaug atât, că nu pot să nu o spun: trăim în perioada cu cea mai mare rată de anxietate, depresie și sinucideri la copii între 11 și 14 ani (cum atrag atenția Gabor Maté și Gordon Neufeld în Cum să ne păstrăm copiii aproape). Deci, nu e doar părerea mea: e ceva fundamental greșit în modul în care ne uităm la educație, într-o lume în care mintea și atenția copiilor sunt bombardate de mesaje și de dispozitive și în care se compară zilnic cu cea mai bună versiune a tuturor oamenilor din jurul lor pe rețetele de social media.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută