Skip to content

Tocmai când ne simțeam suficient de încrezători, încât să respirăm din nou într-un spațiu public, să îmbrățișăm oameni dragi și să putem să le spunem copiilor noștri că totul va fi bine, după ce am trecut prin atâtea pierderi în ultimii 2 ani de pandemie COVID, un război ne distruge din nou viețile și speranțele. Sunt vecinii noștri cei care sunt forțați să fugă din țara lor, să-și abandoneze casele, să renunțe la viețile lor, să lase în urmă soți, tați, frați – pe care este posibil să nu-i mai vadă vreodată. 60% dintre copiii Ucrainei nu mai dorm în paturile lor. Asta, dacă mai pot dormi…

Luna acesta am vorbit cu Bethany Saltman, mamă, cercetătoare și autoare a cărții Știința atașamentului: o călătorie în relația părinte copil, despre cum putem menține un atașament sigur în această lume atât de nesigură. 

Ai studiat știința atașamentului timp de 10 ani înainte de a scrie cartea. Noi trăim într-o „situație nefamiliară“ de ceva vreme deja, mai întâi cu pandemia de Coronavirus, acum, cu războiul din Ucraina. Conform ACLED (The Armed Conflict Location & Event Data Project), luna trecută am avut peste 8000 de evenimente (lupte, revolte, explozii, violențe împotriva civililor), care s-au soldat cu aproape 13.000 de victime. Te-aș întreba, deci, cum putem forma un atașament sigur într-o lume atât de nesigură?

E al naibii de greu! Acesta este unul dintre motivele pentru care această situație este așa cumplită, lăsând la o parte violența, trauma, faptul că trăiești într-o zonă de război, lipsa de siguranță, sărăcia, proasta stare de sănătate − să nu poți să menții o fărâmă de atașament. Ruptura atașamentului este un alt lucru groaznic care se întâmplă în acest război. Unul dintre lucrurile absolut înduioșătoare pentru mine, care am urmărit de la distanță ce se întâmplă în Ucraina, a fost suferința produsă de despărțirea familiilor; anumiți membri ai familiei, cel mai adesea, bărbații, mergând să lupte, iar femeile și copiii plecând. Toată acea tristețe, toată acea durere, mie îmi vorbește despre puterea atașamentului, pentru că unei persoane cu atașament nesigur nu îi pasă. O familie cu atașament nesigur nu este distrusă când trebuie să se separe. Evident, nu spun deloc că acesta a fost un lucru bun care s-a întâmplat, dar m-a uimit să văd minunea care este simțirea umană, condiția umană, să văd toată acea durere la nivel profund personal. Să spui, chiar în aceste condiții, „nu vreau să pleci, pentru că te iubesc!“ – asta spune multe despre puterea sistemului nostru de atașament. Acestea fiind spuse, dat fiind că atașamentul începe în copilărie și continuă în viața adultă, toată această situație este devastatoare pentru un copil și poate fi traumatizantă, dar să aibă parte de siguranță, măcar din partea unui îngrijitor, în aceste vremuri tragice și tulburi, asta poate ajuta la menținerea unui atașament sigur. Unul dintre lucrurile minunate legate de atașament este că nu e nevoie de nimic, de fapt, e nevoie doar de implicarea unui îngrijitor. 

Am văzut multe înregistrări video cu oamenii care încercau din greu să ofere un spațiu sigur pentru acești copii refugiați – de aceea, mă și atrage atât de mult ideea de a veni să ajut: să ofer un pic de bucurie, un pic de încântare, un pic de siguranță, un pic de culoare…

Un pic de normalitate…

Exact, dar normalitate din punct de vedere emoțional. Asta mi se pare minunat legat de ceea ce văd – oamenii nu au grijă doar ca cei mici să fie hrăniți. Asta se întâmpla înainte să vorbim despre atașament. Asta credeau oamenii înainte ca John Bowlby și Mary Ainsworth să vină și să schimbe lumea: că tot ceea ce le trebuie copiilor este hrană și adăpost. Acum, discuția s-a schimbat și vedem asta în Ucraina: printre altele, vedem oroarea de a avea familii divizate și copiii tulburați emoțional. Și perspectiva este mult diferită față de perioada de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când John Bowlby și-a început cercetarea, și când Europa era plină de orfani despre care se credea că au nevoie doar de hrană și adăpost și vor fi bine. Acum, am ajuns departe, înțelegem cât de dificil este pentru acești copii să fie într-o stare de nesiguranță, să fie separați de cei dragi. Da, poate că au hrană și poate că au adăpost, dar asta nu e suficient. Iar faptul că acum înțelegem asta e avantajul, dacă vreți, în această situație – lucrurile s-au schimbat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mamele, în special, au fost forțate să plece din țară împreună cu copiii lor. Ce le pot spune ele copiilor, despre tații rămași să lupte pentru țara lor, astfel încât aceștia să se simtă puțin mai bine? 

Nu pot vorbi ca expert, dar pot spune că dacă ar fi vorba despre familia mea – aici, depinde și de vârsta copilului, cât de multe detalii vrei să îi dai – eu m-aș întoarce la mesajele: „Sunt aici și o să găsim rezolvarea împreună“, „Ești în siguranță și nu te voi abandona, iar tatăl tău face un lucru minunat, pentru a te proteja pe tine.“

Dar poți să-i spui unui copil „Ești în siguranță“ când el vede bombardamente și aude la știri sau la frații mai mari vești despre orașul lui devastat de război? Cum poți spune asta unui copil, fără să-l minți?

Cred că răspunsul pe care eu aș încerca să-l dau – din nou, depinde și de vârsta copilului – ar fi: „Ne avem unul pe altul, suntem împreună, asta e important“. Auzim despre toate aceste situații în care copiii au trecut prin traume îngrozitoare și care au avut un îngrijitor care le-a spus „Sunt aici, cu tine“ – la asta mă refer când vorbesc despre siguranță. Nu suntem feriți de bombardamente, nu suntem feriți de oameni nebuni, nu suntem niciodată în siguranță, de fapt! Sigur, acum avem o situație extremă în Ucraina, dar nimeni nu e complet în siguranță pe lumea asta. Și totuși, ne găsim siguranța în relații. De aceea, eu la asta m-aș întoarce – dacă aș fi în această situație – la a-i aminti fiicei mele: „Sunt aici, cu tine, nu o să te părăsesc niciodată, tu ești prioritatea mea și voi face tot ce pot, pentru ca noi să rămânem împreună și tu să fii protejată“. Asta este cu adevărat important. Copiii au nevoie să se simtă protejați. 

De când Rusia a invadat Ucraina pe 24 februarie, peste 2 milioane de copii au fost nevoiți să părăsească țara – arată UNICEF. Alte 2,5 milioane (se estimează) sunt împrăștiați prin Ucraina, ceea ce ridică numărul total al copiilor care nu mai stau în casa lor la 4,5 milioane, aproximativ 60% din numărul total de copii din Ucraina. Asta înseamnă că toți acești copii vor avea un atașament nesigur, pe termen lung? Și, conform Teoriei Atașamentului, că acesta se „moștenește“, asta înseamnă că și copiii lor vor avea un atașament nesigur? 

O întrebare bună – nu pot să răspund ca specialist, pentru că nu am studiat acest tip de strămutare, dar din ce știu și ca mama care a studiat atașamentul pentru multă vreme, aș spune că, șocant – nu! Nu e vreo garanție că vom avea o generație de oameni cu atașament nesigur, pentru că sunt cu un îngrijitor. Comparativ cu perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când lipseau amândoi părinții și copiii creșteau în orfelinate în care se credea că ei au nevoie doar de hrană și adăpost – aceea, într-adevăr, era o „rețetă“ pentru a obține o generație întreagă de copiii cu atașament nesigur. Acum, avem o generație de copii traumatizați, cu siguranță, dar lucrul minunat legat de atașament este că el ne protejează față de traumă pe termen lung. Pentru că atunci când ești cu un adult care are grijă de tine, asta îți conferă o armură incredibilă, care te protejează de violența din lume. Așa că, da, părinții vor fi groaznic de stresați și supărați, dar m-a uimit să văd cu câtă grație au mamele grijă de copiii lor în aceste condiții extreme. Deci, aș spune că nu: acel model protector –  chiar când părinții înșiși nu sunt prea convinși că pot proteja, dar faptul că aduc această aura de protecție în viața copilului, prin cuvinte, prin fapte –  acesta este un mod de a-i proteja în mod real pe ei și generațiile care vor urma de nesiguranță. Ca idee, nesiguranța în viață nu este același lucru cu un atașament nesigur.

Spune-ne mai multe despre asta, te rog!

Sunt mulți oameni care au tot confortul necesar: bani (bogăție), îngrijire medicală, educație, acces la cele mai bune lucruri și care sunt îngrozitor de nesigur atașați. Nu au acces la emoțiile lor, la emoțiile celor din jurul lor, trauma îi lovește puternic și nu-și pot reveni, sunt lipsiți de reziliență și hotărâre, deși au tot ce vor și au nevoie material, fizic. Pe de altă parte, 65% din populație are un atașament sigur – se consideră – și cu toții știm cât de diferite pot fi condițiile de viață. Sunt familii în care 15 oameni dorm în aceeași cameră, fără încălzire sau apă curentă și toți pot avea un atașament sigur. Asta pentru că simt că au un îngrijitor care îi protejează și care se bucură de ei. Atașamentul este subtil și profund, dar este și mult mai simplu și mai accesibil decât crede lumea. Așa că, într-o astfel de situație, acesta este un lucru bun. 

Sunt studii, precum Expunerea la război și stilurile de atașament, realizat după războiul din Kosovo, sau Impactul războiului civil din Yemen asupra stilului de atașament al copiilor, realizat de UNICEF în 2020, care arată că războiul influențează stilul de atașament și compromite dezvoltarea psihologică a unui copil. De vreme ce nu putem face nimic, se pare, pentru a opri războaiele din lume, ce putem face, ca părinți, pentru a minimiza efectele pe care ele le au asupra copiilor (din perspectiva atașamentului)?

Lucrul pe care trebuie să-l facă părinții este să își pună întotdeauna propria „mască de oxigen“ și să aibă grijă de ei cât de mult se poate, pentru că asta se transmite. De aceea copiii sunt atât de afectați, pentru că își văd părinții zguduiți. Da, să vezi violență, să pierzi oameni dragi perturbă pe oricine. Cu atât mai mult când ești mic și nu poți să treci peste anumite lucruri pe care le-ai văzut sau pe care le-ai trăit. Deci, părinții trebuie să aibă sprijin. Oamenii se întreabă ce să facă: să îi ajute pe părinți, pentru ca aceștia să își poată crește copiii în aceste condiții extreme – acesta este un mod în care poți ajuta exponențial și generații viitoare. 

Românii sunt martorii direcți ai acestui război, care se desfășoară în apropiere, și peste 630.000 de ucraineni au căutat refugiu la noi în țară, mulți dintre ei locuind, împreună cu copiii lor, în casele noastre. Cum putem, ca „gazde“ în această situație nefericită, să ajutăm aceste familii de refugiați, să le oferim un spațiu sigur?

Ne întoarcem la ce tocmai spuneam: să oferim un loc sigur pentru părinți, în primul rând. 

În mod specific, ce putem face? Pentru că avem cele mai bune intenții, dar, uneori, facem rău punând întrebări de genul „Nu-i așa că ți-e dor de soțul tău?“. (Reporterii îi întreabă pe copii „Când ți-ai văzut ultima oară tatăl?“ și, evident, copiii încep să plângă). Încercăm să ajutăm, să construim un capital de empatie pentru refugiați, dar, deseori, facem mai mult rău decât bine. Deci, cum ne putem comporta, astfel încât să le fim de folos și să nu-i rănim mai mult? 

Dacă aș ști să răspund la întrebarea asta… Cum se poate oricare dintre noi comporta în orice împrejurare? Întotdeauna va depinde de circumstanțe, dar, în general vorbind, empatia se transmite prin oameni și începe cu compasiunea față de sine. Deci, și gazdele trebuie să fie mai îngăduitoare cu ele, să știe că nu vor face totul bine de fiecare dată, că vor spune, poate, prostii, dar că intențiile lor sunt bune. Și când ne conectăm la noi, la natura noastră și la bunele noastre intenții, când greșim, în loc să ne crispăm și să spunem alte lucruri și mai prostești (căci asta facem când suntem tensionați), putem să ne relaxăm. Dacă pot recomanda ceva – nu e neapărat realist, dar dacă vrei ceva specific, aș spune că toată lumea ar trebui să învețe să mediteze, măcar pentru 5 minute. Să înveți să-ți urmărești mintea și să-ți observi senzațiile – nimic nu e mai eficient când vrei să oprești fluxul de gânduri negative. Pentru că oamenii pun întrebări tâmpite fiindcă sunt stresați. Și nu știu cum să se comporte. 

Pentru a putea construi un atașament sigur, e nevoie de parenting de calitate, de implicarea părintelui. Nimeni nu mai are timp de parenting în aceste vremuri tulburi. Ce face o mamă în situația în care ea se prăbușește – cum își poate reveni, astfel încât să fie prezentă pentru copiii ei, să întărească legătura cu ei și să le construiască un atașament sigur? 

Are nevoie de sprijin. Dar, știi? Ruptura și reparația merg mână în mână. Vreau să le amintesc oamenilor că atașamentul este plin de rupturi și reparații – plin! Contează cum repari: „Mami a avut un moment greu, îmi pare rău dacă te-ai speriat, sunt aici acum, spune-mi de ce ai nevoie, cum te simți, spune-mi cum te-ai simțit“ – asta creează legătura. Vrem să evităm situația în care pretindem că nimic nu s-a întâmplat. 

…Și că totul e în regulă și normal.

Exact! Pentru că asta este foarte confuzant pentru un copil (și pentru oricine, de altfel). 

℗PUBLICITATE



Practici des mindfulness și de foarte mulți ani. Ai vreun exercițiu simplu pe care l-ai recomanda mamelor și copiilor și pe care-l pot face în fiecare zi? 

Sigur! Favoritul meu este să-ți numeri respirația. 

Asta e tot?

Asta e tot: stai într-un loc liniștit (de fapt, nu trebuie să fie liniștit). Liniștește-ți corpul și pune-ți picioarele pe pământ. Inspiră adânc și dă aerul afară, concentrându-te pe respirația ta: când inspiri, numeri 1, când expiri, numeri 2. Și numeri așa până la 10. Cel mai probabil, gândurile te vor invada și nu vei ajunge nici până la 1 și jumătate. Nu-i nimic. Începi din nou cu 1. Și setezi o alarmă. Și faci asta pentru 2, 5, 20 de minute, o oră și poți sta oriunde și nu trebuie să stai pe vreo pernă sau în vreo poziție ciudată – doar te ajută să îți centrezi atenția. Iar respirația te ajută să te reglezi. 

Și ții copilul de mână?

Poți face asta, sigur! Eu făceam asta cu Azalea în poală. E important ca mamele să facă asta – nu mi-aș face prea multe probleme ca cei mici să facă mindfulness, pentru că ei sunt destul de „mindful“, oricum, noi, adulții, avem nevoie de asta. Și ce e important să ne amintim este că mindfulness nu înseamnă să te simți împăcat, liniștit, înseamnă să simți exact ce simți, iar asta poate include teroare, tristețe, confuzie, lucruri care sunt greu de simțit. Motivul pentru care practicăm mindfulness este să permitem tuturor acestor emoții să ne cuprindă, pentru că atunci când nu le metabolizăm, ele ies la suprafață oricum, mai târziu. Și avem nevoie să facem asta pentru copiii noștri. Noi suntem o resursă pentru ei și dacă noi ne procesăm emoțiile, vorbim cu oamenii, ne acordăm un moment de liniște – acestea sunt lucruri care îi influențează mult și pe copii. Iar atașamentul sigur din asta vine: din abilitatea părinților de a  simți ce simt. 

Ne spune ceva știința atașamentului despre modul în care o mamă deconectată induce un atașament nesigur copilului ei? Sunt anumite comportamente care produc un atașament nesigur sau este vorba despre tipare, comportamente repetate în timp?

Înțeleg întrebarea, dar nu aș vrea să ne concentrăm pe comportamentul mamei care poate crea un atașament nesigur, m-aș concentra, mai degrabă, pe modul în care o femeie poate avea grijă de ea, nu neapărat pentru a-și ajuta copilul, pentru că o femeie are dreptul la grijă, indiferent de statutul ei maternal. Când o femeie este resursă și are grijă de ea și are capacitatea de a simți ce simte și este auzită și văzută (de către un prieten, un soț), se află într-o poziție mai bună pentru a-i putea oferi asta și copilului ei. 

Ai dreptate – avem acest obicei de a ne învinovăți pentru toate „neajunsurile“ noastre, pe care le vedem ca atare, dar, de fapt, e normal ca uneori să reacționăm așa cum o facem. Deci, ai dreptate, nu ar trebui să ne concentrăm pe ce facem greșit…

Cu atât mai mult ca femei, cu atât mai mult ca mame. Mai ales, ca mame care au de-a face cu un război patriarhal. Glumești? – ăsta chiar nu e momentul să spunem că femeile fac ceva greșit!

Greșeala mea – a fost o întrebare prostească.

Nu, asta facem noi toate: așa am crescut. Dar mi-ar plăcea să schimb asta. Să spunem cum femeile pot ajuta alte femei. 

A fost o întrebare  „inversă“, cumva, de fapt. Pentru că în mintea mea era exact asta: că de multe ori, ne învinovățim pentru toate acele lucruri pe care credem că le facem greșit. Așa că întrebam, cumva, invers: chiar facem o treabă atât de rea precum credem?

Nu!

Un cuvânt de încurajare pentru mame și copii: ce le spunem acum? Despre acest război? Despre viitorul lor – sperăm, mai plin de speranță?

Mamelor le-aș spune că au absolut tot ceea ce au nevoie, pentru a-și ajuta copiii în această situație îngrozitoare. Au tot ceea ce le trebuie, pentru că, de fapt, copiii au nevoie doar de atenția lor – uneori, nu tot timpul. Și copiii lor înțeleg. Copiii lor iartă momentele când „explodează“ sau îi ignoră sau sunt stresate. Știi cum adulții se concentrează tot timpul pe lucrurile negative? Ei bine, copiii fac exact invers. Ei absorb toată încântarea, toată atenția, toată căldura și protecția, toate lucrurile bune. Și în rest, da, vor avea multe de gestionat, dar faptul că au fost iubiți și protejați, într-o astfel de situație, îi va ajuta foarte mult în a procesa ce va fi de procesat. Nu subestimați puterea gesturilor mărunte și a expresiilor de iubire, protecție și încântare, chiar în mijlocul acestor vremuri de coșmar. 

Avem vreo modalitate de a prezice cum se va întâmpla reconectarea cu tații lor, pentru acești copii? 

Asta e foarte interesant, pentru că e o „situație nefamiliară“ la scară largă, nu? – sunt mult prea mulți factori. Dar, în mod sigur, cu cât un copil se simte mai iubit și mai protejat în această situație traumatizantă, cu atât îi va fi mai ușor să se reconecteze. Sigur, tații vor avea nevoie de mult ajutor. De asta este atât de important ca mamele să își ofere afecțiunea. Nu subestimați puterea unui simplu gest de afecțiune, chiar și pentru o secundă, în acest coșmar. Știu că sunteți nesigure, știu că nu știți ce se va întâmpla – și nu pretind că știu ce înseamnă asta, nu am fost vreodată într-o astfel de situație, pot doar să mi-o imaginez, dar când îi spui unui copil că îl iubești, el te va auzi!

Am vorbit despre asta data trecută în interviul nostru, dar a mai trecut un an și poate lucrurile s-au mai așezat: care a fost cel mai valoros lucru pe care l-ai aflat studiind Teoria Atașamentului și făcând și testul AAI (Adult Attachment Interview)?

Am încredere acum că am ceea ce-mi trebuie: pentru a fi o persoană iubitoare cu mine, iubitoare cu fiica mea, cu soțul meu, cu lumea din jur – știu că nebunia mea, nesiguranța mea, toate problemele mele nu-mi stau în cale, sunt doar modul meu de a fi eu, iar asta e valabil pentru toată lumea. Nu există nicio trăsătură de personalitate care să te împiedice să iubești bine!

Nu vreau să te pun într-o situație dificilă, dar sunt curioasă, pentru că toată lumea cu care am vorbit are o opinie despre Putin și Zelenski – din perspectiva Teoriei Atașamentului, ce fel de atașament ai spune că are Putin? 

Oh, Doamne! Zelenski pare incredibil de sigur: e atât de capabil să facă față emoțiilor dificile și să iasă învingător, pentru mine e un rock star. Putin este dezorganizat și complicat – n-aș putea afirma cu siguranță, dar pare că are probleme serioase de sănătate mintală. Pentru mine, nu Putin este problema, el e doar o singură persoană, dar faptul că are sprijin guvernamental și din partea publicului – asta este ceea ce mă îngrijorează mult.

Să ne întoarcem la optimism: ce cuvinte de final, legate de subiectul nostru de azi, ai avea? 

Asta este pentru mame, în mod specific, cărora le-aș spune să nu subestimeze două lucruri. Primul: importanța sprijinului emoțional pentru ele și cel de-al doilea: puterea afecțiunii lor, în orice formă s-ar manifesta ea, pentru că afecțiunea nu arată la fel pentru toți. Iar copiii știu asta: ei știu când mama lor își exprimă adevărata natură. Asta este tot ceea ce ei vor, tot ceea ce au nevoie. Deci, dacă a fost vreodată un moment în care să te ierți pe tine cu adevărat pentru toate lucrurile pe care le-ai făcut „greșit“ și să fii cea mai bună versiune a ta – acum este acel moment! Și ai încredere că asta e suficient: tu ești tot ceea ce copiii tăi vor. Tu, exact așa cum ești. Iar asta este foarte greu de înțeles pentru noi, ca femei, pentru că suntem atât de dure cu noi. Ne gândim mereu: cum poate fi asta suficient? Dar lucrul incredibil la a fi mamă este faptul că ești îndeajuns pentru copilul tău, chiar și în cele mai negre zile. 

© Credit foto: Carly Piersol

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0