Undeva, la 9.000 de km depărtare, o așteaptă răbdătoare pe Zarla, care face pregătirile tehnice necesare pentru mult-așteptatul, de două ori amânatul nostru interviu Zoom. Remarc ochii ei, albaștri, pătrunzători și calmul ei – cu atât mai mult cu cât ziua mea a fost lungă și grea.
De cum începem să vorbim, îmi dau seama că e unul dintre oamenii care face ce spune. Caroline Welch, CEO și cofondator (împreună cu dr. Dan Siegel) al Mindsight Institute, în Santa Monica, nu doar scrie despre Darul Prezenței conștiente, ci e gata să îl ofere și e deja cufundată complet în conversația noastră.
Nu am vreo altă alegere decât să fiu la fel de prezentă.
Cartea ta, „Darul prezenței Conștiente“, este deja disponibilă în România. Pentru această carte ai intervievat o sută de femei, din diferite medii, de diferite vârste, cu niveluri de educație diferite. Care crezi că este numitorul comun pentru aceste femei?
Am găsit mai multe puncte comune – și da, ai dreptate, au fost femei de diferite vârste, din țări diferite, am încercat să am un amestec în toate – mai multe tipare, dintre care unul a fost că, adesea, interlocutoarea mea spunea: „Poți să pui laptopul deoparte: sunt cea mai ne-mindful persoană pe care o vei întâlni“. Am mai auzit, de asemenea: „Am așa o zi îngrozitoare, că nu cred că ceva mă poate ajuta“. Ceea ce a confirmat pentru mine (și, în parte, este și motivul pentru care am scris această carte) faptul că noi, ca femei, suntem din ce în ce mai copleșite de aceste multiple roluri pe care le avem și că trăim conform unor mituri, ca acela că: „Într-o bună zi, o să fiu în echilibru“. Dar, așa cum știm, echilibrul presupune doar două lucruri și nu cred că multe dintre noi avem luxul de a gestiona doar două lucruri. Așa că, revenind la întrebarea ta, numitorul comun a fost că aceste femei îmi spuneau că ele nu sunt mindful, dar, pe măsură ce vorbeam cu ele, aflam că, de fapt, sunt foarte prezente. Prezente, în sensul în care noi avem atât practici formale de mindfulness, cât și informale. Cu toții ne imaginăm practica formală, aceea în care stăm într-o grădină liniștită și medităm. Dar ne imaginăm mai greu acele momente de prezență conștientă dintre două întâlniri. Una dintre femeile intervievate, o asistentă medicală foarte ocupată, mi-a povestit cum, atunci când merge dintr-o parte în alta a spitalului, trece peste un pod interior, unde e o băncuță și că stă câteva minute pe acea băncuță. O alta mi-a spus că la finalul unei zile pline, (ea e mama singură și are o fiică adolescentă), înainte de a intra în casă, ține mâna câteva minute pe clanța ușii și inspiră adânc de câteva ori, pentru a marca tranziția de la muncă la viața ei de acasă. Acestea sunt câteva exemple pe care m-am bucurat foarte tare să le aflu și cred că ar trebui să ne felicităm, pentru că, probabil, practicăm mindfulness fără să ne dăm seama și fără să știm că aceste mici lucruri ne sunt de folos. Cu cât exersăm aceste lucruri, cu atât ele devin trăsături care, la rândul lor, schimbă modul nostru de a fi.
Un lucru des întâlnit în rândul femeilor este vinovăția. Cred că ne naștem cu o „genă a vinovăției“. De ce crezi că se întâmplă asta? Pentru că da, facem o mulțime de lucruri, ar trebui să fim mândre și, totuși, cele mai multe femei pe care le știu nu sunt mulțumite de cum își îndeplinesc rolurile – de mame, de femei care muncesc, de fiice, de soții etc.
Nu știu să existe o astfel de genă, dar știu că da, vinovăția este des întâlnită. Cred că, în parte, ea este cauzată de așteptări. Așteptări pe care noi le avem sau pe care familiile și cultura în care trăim le au de la noi. Și cele mai multe dintre noi vrem să ne descurcăm bine: să fim mame minunate, să fim partenere minunate, angajate minunate, șefe minunate, să fim implicate în comunitate. Și primul lucru pe care ar trebui să îl facem ar fi să ne schimbăm relația în raport cu aceste așteptări. Și indiferent de sistemul pe care l-am învățat, să introducem acum expresii precum „Nu acum“ și „Suficient de bine“ și să ne uităm la prioritățile reale dintr-o zi. Ai menționat că, la modul general, femeile nu se simt fericite și împlinite și aș direcționa acea energie către cei 3 P pe care îl explorez în cartea mea, și anume Purpose (Scopul). Cercetările ne arată clar că dacă ne ținem de scopul nostru, asta ne face să ne simțim împliniți, Nu putem căuta direct fericirea, ea vine din abilitatea noastră de a ne defini scopul și de a trăi în acord cu el.
Vorbind despre Scop, în cartea ta demolezi câteva mituri legate de el, unul fiind că, pentru mulți dintre noi, Scopul trebuie să fie ceva măreț, important, demn de un premiu Nobel, cel puțin. Este un alt lucru pentru care ne simțim vinovați, pentru că, așa cum spui în carte, 80% dintre oameni nu știu ce scop au în viață. Cum ne putem redefini scopul, la o scară mai mică, astfel încât să nu ne simțim copleșiți de faptul că nu avem unul?
Cred că trebuie să ne concentrăm pe „Care este acel lucru important pentru mine?“ și „Ce am de oferit?“. Dacă luăm în considerare multiplele noastre roluri și vorbim, de exemplu, despre noi ca profesioniști, poate putem defini un scop acolo: să fim de folos clienților noștri. Sau, dacă avem o familie și avem copii, putem stabili un scop acolo: să fim deschiși și răbdători. Și, sigur, la finalul unei zile poți spune: „Azi a fost un dezastru, nu am avut deloc răbdare cu copilul meu la tema de la matematică“ sau „Aș fi putut să ofer mai mult pacientului meu, când mi-a vorbit despre subiectul acela“. Dar dacă dăm la o parte critica și toate acele lucruri care ne fac să ne simțim vinovați, și reîncadrăm totul, putem crea spațiu pentru a spune: „Așa este, dar scopul meu rămâne acela de a fi un părinte răbdător, sunt încă pe acest drum“ sau „Îmi doresc în continuare să fiu un bun terapeut, conectat la pacienții mei și nevoile lor“. Și atunci, nu vom mai intra în acea spirală care ne duce în jos – care este un lucru foarte ușor de făcut. În schimb, ne putem ridica la nivelul scopului pe care îl avem și care, așa cum ai sugerat, nu trebuie să fie să rezolvăm criza încălzirii globale. Poate fi vorba despre casa ta, biroul tău, comunitatea ta – acestea sunt la fel de nobile și importante.
Este mindfulness potrivit doar pentru oamenii bogați sau oricine îl poate practica? Când vorbești cu oamenii, de multe ori auzi: „Scopul meu este să plătesc facturile la finalul lunii, nu am timp pentru Mindfulness și cărți de dezvoltare personală“. Cum poate cineva într-o situație grea să trăiască o viață conștientă?
Cred că, în primul rând, trebuie să ne gândim dacă există un interes pentru asta. Trebuie să existe o căutare – nu poți forța sau convinge pe cineva care nu are interesul sau dorința pentru asta. Mindfulness este o resursă naturală: este gratuit și la dispoziția noastră 24/7. Nu avem nevoie de vreun echipament special, nu avem nevoie de un permis la sală, este un instrument în mâinile noastre, la fel cum este și Scopul.
Așa că dacă ai un minut – așa cum ne îndeamnă Victor Strecher, de la Universitatea din Michigan, să facem, în cartea sa, Life on Purpose – scrie-ți scopul pe o bucățică de hârtie. Cu toții putem face asta! Și vezi cum se simte. Vezi dacă având acea hârtie cu tine și raportându-te la scopul tău, chiar și în zilele negre, te face să te simți altfel. Asta este valabil și pentru mindfulness. Înțeleg: uneori, chiar și cei mai dedicați practicanți de mindfulness au dezbateri cu ei înșiși („Astăzi nu am timp să meditez, e o zi nebună“). Dar dacă ne mobilizăm, să avem disciplină și să facem asta… Știm deja din cercetările întreprinse că este important să practicăm în fiecare zi. Știm, de asemenea, grație cercetărilor făcute de Amishi Jha (Universitatea din Miami) că 12 minute/zi de mindfulness au beneficii pentru noi. Nu știm încă dacă are importanță dacă împărțim acele minute în bucăți de 1 sau 3 minute sau dacă trebuie să facem totul odată. Dar ce e important este să știm că dacă ne simțim copleșiți sau fără perspective, putem măcar să respirăm din când în când, și putem începe ușor – cu ceea ce putem gestiona.
Acum câțiva ani vorbeam despre FOMO (Fear of Missing Out). Acum, vorbim despre MOON (Missing Out on Now). Care este cel mai întâlnit exemplu de Missing out on Now?
Cel mai întâlnit exemplu este cel care ne scapă în fiecare moment – pentru că tot ce avem, de fapt, este acest moment. Noi lăsăm buclele de gânduri (pentru că știm că trăim jumătate din timp lăsându-ne mintea să zboare necontrolat) să se transforme în ore și în zile în care nu suntem, de fapt, prezenți în moment – acesta este cel mai des întâlnit lucru.
Vorbind despre Pivoting și Pacing (ceilalți 2 P din cartea ta, Pivotarea și Prioritizarea) – de ce crezi că avem probleme în acest sens? Ce ne împiedică să pivotăm, să ne reorientăm și să ne menținem ritmul?
Să pivotezi implică schimbare. Noi, oamenii, nu agreăm schimbarea. Nouă ne plac rutinele. Există și un fenomen numit neural loss aversion – trebuie să ne imaginăm că ceea ce câștigăm dacă facem o schimbare sau renunțăm la ceva este de două ori mai bun decât ce avem. Iar asta este un standard greu de atins, mai ales în această lume nesigură. Sunt foarte puține dăți în care, dacă planificăm o schimbare, putem fi siguri de asta. Așa că de aceea este greu să pivotăm, să schimbăm direcția și rămânem paralizați. Am ales cuvântul „a pivota“ pentru că te duce cu gândul la ce se întâmplă într-un meci de baschet, când pivotezi, pentru a arunca mingea, dar ai, totuși, unul dintre picioare pe podea. Asta îți amintește de faptul că și dacă într-una dintre părțile din viața ta lucrurile nu stau bine, ai alte părți stabile, care sunt sursă de putere, iar asta te poate ajuta să te smulgi din paralizie și din teama că ai putea lua o decizie greșită.
Cât despre ritm, atunci când luăm o decizie, trebuie să ne oprim, să respirăm adânc și să avem o perspectivă mai largă. Pentru că atunci când suntem foarte implicați în ceva, asta ne consumă foarte mult. Așa că, atunci când trebuie să decid, de exemplu, care sunt prioritățile pentru anul următor, o parte ar putea fi: „Care sunt lucrurile pe care le pot face mai târziu și ce pot face doar acum?“. Și unii dintre noi lasă lucrurile să li se întâmple și le gestionează așa cum pot. Dar, dacă vorbim despre pivotare, reorientare, acest lucru devine relevant când este vorba de stabilirea unui ritm, pentru că atunci când avem o perspectivă mai largă asupra vieții noastre, putem să ne stabilim ritmul, nu doar pentru un an sau pentru lunile care urmează, ci și pentru zilele care urmează.
℗PUBLICITATE
Care este lucrul pe care credem că îl știm despre Mindfulness, dar nu este corect?
Asta depinde de fiecare persoană în parte ‒ poate fi vorba despre miturile legate de Mindfulness. Sunt mulți care spun: „Mintea mea e prea agitată, Mindfulness nu mă va ajuta, nu îmi va calma mintea“. Dar, de fapt, nu este vorba despre asta: mindfulness nu este despre a opri mintea, care este foarte activă, este despre a fi capabil să observi activitatea minții și despre a rămâne ancorat în prezent.
Mamele noastre stăteau acasă, găteau, erau soții bune. Noi am vrut totul și am vrut acum! Avem tot felul de mișcări, suntem „woke“, vorbim despre rasism, feminism… Totuși, femeile sunt cu 40% mai stresate decât bărbații, încă avem diferențe mari de salarii între bărbați și femei și noi încă visăm să avem totul acum. Ar trebui să continuăm să visăm asta sau ar trebui să ne regândim abordarea în ceea ce privește rolurile noastre?
Asta e o întrebare grea – ar putea acapara toată conversația noastră. Aș spune că da: în sensul în care da, să vrem totul, dar tot ce putem gestiona la un anumit moment, toate opțiunile pe care le putem avea și exersa și pe care avem norocul să le avem și care ne pot duce pe cărări pe care generațiile dinaintea noastră nu le-au avut. Dar cheia este că nu putem avea totul deodată! Din nou, ajungem la Prioritizare. Așa că, poate, trebuie să ne concentrăm, în diferite etape ale vieții noastre, pe diferite lucruri pe care vrem să le îndeplinim. În mod tradițional, dacă aveai o carieră și îți luai timp liber, se considera că ai o pauză, iar asta era îngrozitor și trebuia să dai explicații. Acum, din fericire, apreciem că oamenii își fac timp pentru ei în viața lor – poate fi vorba despre a călători, a întemeia o familie, a urma o carieră diferită. Oricare ar fi aceste lucruri, ele sunt mai bine văzute acum, iar acest lucru este îmbucurător.
Povestești în carte cum, într-o seară, când ajungeai acasă la 21, un șef te-a întrebat dacă iar ai muncit „jumătate de zi“. Crezi că faptul că ai fost avocat te-a determinat să cauți o viață mai liniștită și mai echilibrată, dincolo de experiența de a trăi în Japonia și de a crește la o fermă?
În mod sigur! Cred că toate lucrurile pe care le trăim contribuie la drumul pe care îl alegem și când ne uităm în urmă, putem uni punctele și totul capătă sens. Cred că nu doar experiența din Japonia, din Sri Lanka sau de la mănăstirile și centrele din SUA sau de peste hotare au contat. În mare parte, asta s-a datorat vieții extrem de agitate pe care am avut-o și provocărilor – toate au contribuit. Și uite așa, devine foarte motivant să fii consistent în a practica starea de prezență conștientă și ajungi să o prețuiești.
Din perspectiva celei care practică mindfulness, dacă te-ai întoarce în timp și ți-ai oferi un sfat, care ar fi acela?
Ar fi să fiu consecventă cu practica mai devreme. Amintește-ți că am auzit prima oară de starea de prezență conștientă când am fost în Japonia, la sfârșitul anilor ’70. Și, desi am apreciat-o atunci, am trăit fără să meditez în mod regulat și fără să am beneficiile pe care le obții practicând mereu. Abia în ultimii 20 de ani am practicat mai mult. Iar în ultimii 15, 10, iar acum, 5 ani, avem din ce în ce mai multe date care ne confirmă beneficiile unei practici regulate. Iar asta mă motivează. Unele dintre femeile pe care le-am intervievat nu sunt atât de convinse de știință – eu da. Cred că dacă ar putea vorbi cu versiunea mea mai tânără, i-aș spune: „Poate că știința nu știe încă de ce asta funcționează, iar tu, Caroline, nu-ți poți imagina că această practică, care îți place aici, în Japonia, poate face parte din viața ta în Statele Unite“, dar m-aș încuraja să fac saltul acesta mai devreme.
Ce ai vrea ca cititorii din România să „ia“ din cartea ta?
Mi-ar plăcea să ia cartea și să vadă la ce pagini se deschide. Vreau să fiu realistă: nu cred că multe dintre femeile foarte ocupate vor avea timp să citească această carte cap-coadă. Cartea a fost scrisă intenționat pe secțiuni. Așa că o poți răsfoi și vezi peste ce dai: fie că este vorba despre o secțiune despre multitasking sau despre o listă cu lucruri pe care îți dai permisiunea să le faci.
Este un soi de prăjitură cu răvaș – poți deschide cartea la oricare pagină?
Da ‒ îmi place comparația aceasta! Eu în fiecare zi citesc o poezie sau ceva scris de un filosof sau de o persoană care mă inspiră. În dimineața asta m-am uitat peste ceva scris de Mary Pfeiffer și John O’Donohue – adeseori, deschid cărțile la întâmplare și găsesc pe pagină un pasaj care îmi spune ceva în acel moment. Așa că ar fi minunat și o mare onoare dacă și cartea mea ar putea fi o astfel de resursă pentru cititorii voștri.
Presupunând că nu știm nimic despre mindfulness și vrem să începem mâine dimineață, care ar fi primul pas?
Îmi place asta – vrei un plan de acțiune! Un prim lucru ar fi să-ți dai seama: Când? Apoi: ești o persoană matinală sau nocturnă? Poți „capsa“ această nouă practică împreună cu ceva ce făceai deja? Ai vreo călătorie în autobuz, vreo plimbare, vreun moment din viața ta în care îți imaginezi că poți avea o pauză de 2 sau 12 minute – oricât de mult îți poți oferi? Doar imaginează-ți asta și începe!
Cât despre ce să faci: stai confortabil și concentrează-te pe respirația ta. Poți căuta online o mulțime de meditații ghidate – sunt mulți profesori, vezi cu care rezonezi. Sunt și multe aplicații bune, precum Inside Timer, Head Space. Și, așa cum spuneam, e ca și când ai merge la sală, să-ți lucrezi corpul: care e cel mai bun antrenament mental pentru tine? Vezi ce ți se potrivește și ce te inspiră constant. Și poate într-o zi va fi Tara Brach sau Rhonda Magee sau Sharon Salzberg sau Kristen Neff – cu munca despre compasiunea de sine. Și poate că ce te-a inspirat într-o zi nu te atinge a doua zi. Poate că a doua zi găsești inspirație la Jon Kabat-Zinn sau Jack Kornfield. Dar, în orice caz, când începi, trebuie să fii foarte răbdător cu sine. Nu te vei critica, pentru că mintea îți umblă razna – asta se va întâmpla oricum! În acel moment, îți vei aduce atenția asupra respirației și acesta este momentul în care vei repara lucrurile, ca să spunem așa. Câte alte lucruri, în viață, despre care știi că nu funcționează, se pot repara la fel de ușor? Ei bine, mindfulness funcționează așa. Știm că atenția se duce în trecut și în viitor și apoi realizăm asta și ne întoarcem în prezent. Asta este tot ceea ce încercăm să facem: e simplu, dar nu e ușor!
Foarte bine punctat: este simplu, dar nu ușor – acesta este printul scris cu litere mici în contract.
Da – e ceea ce e scris cu litere mici și e și o linie fină. Așa cum spunea una dintre intervievatele mele: „Știi care e problema cu mindfulness? Problema e să îl faci, pur și simplu!“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
