fbpx
skip to Main Content

La aproape un an după ce COVID-ul ne-a zdruncinat din temelie viețile, speranța ne-a fost redată de apariția vaccinului care să ne protejeze măcar în parte de el. Deloc surprinzător însă, date fiind toate teoriile conspirației care au circulat în ultimul an, vaccinul n-a fost primit chiar cu brațele deschise de către toți, exceptându-i, desigur, pe cei câțiva politicieni arătoși care au devenit postere pro-vaccinare peste noapte, dar și ținta umorului nostru defulat pe social media

Am căutat câteva răspunsuri legate de modul în care ne raportăm la vaccinul anti-COVID la un reputat profesor de psihologie a sănătății. Prof. univ. dr. Adriana Băban este cercetător și autor, este specializată în psihologia sănătății, medicină comportamentală și psihosomatică, coordonează Laboratorul de Cercetare în Psihologia Sănătății din Universitatea Babeș-Bolyai și a participat în ultimul an la trei ample studii internaționale de cercetare pe tema COVID-19.

De ce este întâmpinat cu suspiciune vaccinul COVID-19, în condițiile în care s-a tot explicat că vaccinul nu conține virusul și nu poate produce boala?

Nu avem un răspuns de tipul „e albă sau neagră“. Atitudinea din ultimul deceniu față de vaccin în general este una mai degrabă de problematizare și distanțare, uneori chiar de respingere de către cei mai radicali. În contextul în care nu ne mai confruntăm cu epidemiile care ne-au decimat în trecut, am uitat ce înseamnă variola, poliomielita, holera și ce consecințe dramatice au avut. În același timp, populația din țările dezvoltate nu s-a mai confruntat cu probleme existențiale acute – foamete, războaie extinse –, prin urmare, omul are resursele de a reflecta și de a-și exercita drepturile sale de exprimare, de autonomie, de control personal asupra propriei vieți: „este dreptul meu să spun nu!“ De mai bine de un deceniu, vorbim, în sistemul de sănătate, despre procesul de „empowering“ și despre faptul că pacientul trebuie educat să participe la decizii, să își asume controlul sănătății sale. Așa că sistemul de sănătate și relația medic-pacient nu au mai putut funcționa foarte bine pe modelul paternalist. Tu ca specialist, ca medic, cunoști boala, dar eu, ca pacient, sunt specialist în corpul meu. Și trebuie să ne întâlnim undeva. În situația de acum, au venit și costurile acestui fenomen, de altfel foarte bun, normal și firesc, de maturizare a pacientului.

Mai există și un alt fenomen care ar explica această reticență și rezervă și care nu a apărut, nici el, odată cu COVID. Mișcarea „bio“, „eco“, tot ce înseamnă această reîntoarcere la natură. După ce am crezut că putem face tot ce vrem cu natura, adică să abuzăm în toate formele de ea, dintr-o dată dorim cu ardoare întoarcerea la natură și o distanțare de imixtiunea omului, chiar dacă, de multe ori, aceasta înseamnă progres tehnologic care poate salva vieți. 

Iar al treilea aspect este, precum am spus, legat de faptul că acele boli care au decimat în trecut nu au mai fost așa de vizibile, iar atunci, desigur că nu mai reacționăm la ce nu ne afectează direct, pentru că oamenii nu se uită la statisticile Organizației Mondiale a Sănătății, care ne arată că vaccinarea salvează cinci milioane de vieți în fiecare an!

De la Vaccination act, emis în 1853 în Marea Britanie (care prevedea ca toți copiii să fie vaccinați obligatoriu împotriva variolei, până la împlinirea vârstei de trei luni), oamenii au aceleași argumente împotriva vaccinării: că vaccinurile nu sunt sigure, că interferează cu dreptul omului de a avea controlul asupra propriei vieți, că statul se bagă într-o decizie personală medicală. Cum se explică faptul că, în ciuda progreselor pe care le-a făcut știința și a dovezilor că vaccinurile salvează milioane de vieți anual, noi rămânem la aceleași contraargumente de acum 168 de ani?

În primul rând, nu ar trebui să ne închipuim că oamenii, dacă au informații corecte despre vaccin și vaccinare, vor reacționa rațional. În fapt, informația este procesată în funcție de capacitatea și nivelul de înțelegere ale fiecăruia dintre noi, de coloratura emoțională pe care o atașăm informației, de normele și atitudinile de grup, de gradul de încredere în sistemul instituțional, inclusiv în cel de sănătate. Poate să apară și senzația de invulnerabilitate a celui într-o poziție superioară din punct de vedere socio-economic: „Nu mi se poate întâmpla mie așa ceva!“ 

În perioada pandemiei s-a vorbit despre faptul că se încearcă să „ni se pună botniță“, să ni se îngrădească libertatea de mișcare, ca să nu mai amintesc și de toate teoriile conspirației. Dar și la vaccinul anti-HPV a fost la fel. Nimeni nu a vrut să audă atunci de el, deși România este pe locul întâi în Europa la mortalitatea provocată de cancerul de col uterin, singura formă de cancer care poate fi prevenită prin acel test Papanicolau și prin vaccinare. Știți care a fost rata de acceptare a vaccinului anti-HPV în România după ce s-au cumpărat dozele? La prima rundă de vaccinare, 2%, după care a crescut la 5%. Părinții au invocat tot felul de cauze absurde pentru a refuza vaccinarea, precum riscul de infertilitate, de autism, de deces.

Cum ar trebui comunicat despre vaccinul care ne protejează de COVID pentru ca el să fie primit cu mai multă încredere?

Ce vă pot spune cu certitudine este că nu există o formulă unică de succes ba chiar e o mare naivitate să credem asta. În schimb, ar trebui să existe încrederea în instituții și în specialiștii care dau aprobarea unui vaccin sau a altuia, să nu existe suspiciunea că există interese economice sau personale în spate, că se fac experimente pe noi.

Trebuie să acceptăm complexitatea situației și trebuie să adaptăm mesajul la cultură, la nivelul de educație, de prosperitate economică sau de sărăcie al populației unde dorim să ajungă mesajul. 

Ce altceva ne mai influențează decizia de vaccinare?

Raportul dintre costuri și beneficii. Multe persoane percep costurile vaccinării ca fiind mai mari decât beneficiile, iar costurile le văd sub forma amenințării și riscurilor (de exemplu, că vaccinul poate induce diferite forme de cancer, că provoacă leucemia etc.). Alții, însă, își duc părinții de 90 de ani și îi vaccinează. 

Mai este și factorul vulnerabilității. Mulți se consideră invulnerabili și sunt de părere că cei care au făcut o formă gravă de COVID sau care au decedat aveau comorbidități. 

Fără să fiu specialist, mă gândesc că unul dintre motivele pentru care suntem reticenți în privința vaccinării anti-COVID ține de faptul că au fost multe informații contradictorii venind de la oameni în a căror opinie profesională am crezut. De la o zi la alta, s-au schimbat foarte multe informații și atunci, tu, ca simplu muritor, nu mai știi ce să crezi și preferi să aștepți.

E cumva absolut normal că s-a întâmplat acest lucru. Dacă s-ar fi spus de la început „nu știm, e o situație atât de nouă și pentru noi, experții medicali, încât învățăm și noi și adunăm informații“, lucrurile ar fi stat, poate, altfel. Problema este că mulți oameni nu au flexibilitatea psihologică și toleranța la incertitudine necesare, și atunci preferă să accepte ca adevăruri niște lucruri absurde (vezi instalarea de cipuri). 

Care este numitorul comun între oamenii care, în teorie, aparțin unor zone geografice, demografice și intelectuale atât de diferite – cu alte cuvinte, ce îi unește pe oameni în fricile lor legate de vaccin?

În orice țară, indiferent de categoria socială, educațională, de vârstă, de religie etc., există grupul de oameni care au încredere în specialistul epidemiolog, imunolog etc. și iau decizia pe baza spuselor acestuia, sunt alții care, indiferent de argumentele logice primite, decid că nu se vaccinează și că nu cred în vaccinRealitatea este că o mare parte din populație nu respinge din start și total vaccinarea, ci e doar ezitantă, pentru că oamenii au nevoie de mai multe informații și de mai mult timp să proceseze informațiile. În campaniile de vaccinare, acest segment ar trebui să fie, de fapt, grupul țintă. 

℗PUBLICITATE



Sunt foarte mulți factori care ne bulversează. Cum putem să dăm la o parte toate reziduurile și care ar trebui să fie pașii către o decizie care să ne aparțină și care să nu să fie influențată de tot haosul din jurul nostru (și din noi)? Până la urmă, ne place sau nu, câtă vreme vaccinarea nu va fi obligatorie, decizia va fi una la nivel personal.

Condiția primă și sine qua non, dar nici pe departe suficientă, este informația livrată în termeni diferiți, în funcție de grupul țintă.

Aici intervine flexibilitatea de care aminteam înainte. Trebuie să acceptăm că ce s-a știut acum trei luni s-ar putea să nu mai fie valabil acum. Noi vorbim despre știința bazată pe dovezi. Dar dovezile pe care le avem în legătură cu pandemia și cu virusul COVID sunt noi, de câteva luni. În timp, se acumulează noi informații care nuanțează cunoașterea, care confirmă ipotezele avansate.

De unde credeți că vine vehemența care caracterizează ambele tabere (pro și contra vaccinului)? De ce suntem atât de virulenți și cum am putea ajunge la un numitor comun?

Pentru că nu suntem obișnuiți să îl ascultăm pe celălalt, să cântărim argumentele și, dacă e cazul, să renunțăm la punctul nostru de vedere și să îl acceptăm pe cel al interlocutorului nostru, nu suntem obișnuiți să respectăm opinia celuilalt, să încercăm să avem o dezbatere de idei și nu o luptă personală. 

Toată povestea asta cu virusul s-a desfășurat pe repede-înainte și am fost nevoiți să ne adaptăm și să mergem, cumva, înainte cu toate. Acum avem, în sfârșit, acest vaccin. Din experiența dumneavoastră, cam cât durează la nivelul unei societăți adoptarea unui nou comportament, din perspectiva psihologiei sănătății?

Va dura mult, pentru că nu este vorba doar de un proces de schimbare comportamentală. El este foarte mult fundamentat de nivelul de educație, de tipul de atitudini, de mesajele și valorile care există în societatea respectivă. Dacă valoarea în România este fotbalistul pe care-l plătești cu milioane și nu profesionistul care a învățat mulți ani, care muncește din greu, dar cu dăruire și motivație să descopere vaccinul și să trateze persoana bolnavă, atunci schimbarea va fi un proces lung și dificil. 

Nu putem scoate din joben o soluție, o explicație, o rețetă. Trebuie lucrat mult la nivel de individ, de familie, de comunitate, la nivel macrosocial, pentru o reașezare a valorilor reale, în care încrederea este un element-cheie. Englezul are o vorbă: ca să se ajungă la gazonul britanic, a fost nevoie de 500 de ani! E greu de estimat în ani, dar va mai dura. 

Cum estimați că va schimba COVID modul în care ne comportăm și ne raportăm la sănătate? Ne va schimba în bine această pandemie sau ne vom întoarce la vechile noastre obiceiuri? Memoria colectivă e scurtă și cea individuală la fel…

Pe termen scurt, pe unii da, pe alții nu. Pandemia ne-a obligat să vedem care ne sunt prioritățile, ne-a învățat care sunt lucrurile importante în viață. E adevărat că există o categorie de oameni pe care nimic nu îi poate învăța, doar propriile dorințe și motivații sunt importante. De exemplu, multă lume a fost afectată că nu a putut călători, dar unii au înțeles rațiunea acestei îngrădiri, alții au negat-o cu vehemență, chiar cu riscul sănătății proprii sau a familiei. 

Când ne vom elibera de constrângeri, vor exista reacții de supra-compensare, pe modelul „carpe diem!“alții vor învăța să aprecieze aspecte ale vieții la care până atunci nu se gândiseră.

S-ar putea ca unii să spună „nu mai vreau să aud, am o viață, vreau să o trăiesc!“ Pentru unii, a trăi înseamnă a putea face numai ce vrei tu, pentru plăcerea ta și confortul tău individual, pentru alții, asumarea vieții cu responsabilitate, cu grijă și cu respect față de celălalt vor fi reperele principale.

Mahatma Gandhi a fost o primă „celebritate“ care s-a împotrivit vaccinului contra variolei și ulterior a regretat acest lucru, când boala a răpus copii ai căror părinți fuseseră influențați de el în decizia de a nu-i vaccina. De atunci, vedetele și-au tot exprimat păreri medicale. De ce tindem să credem o celebritate în chestiuni legate de știință?

Celebritatea este percepută ca o voce puternică și cu impact. Depinde mult când facem referire la celebritate să avem în vedere domeniul în care persoana este celebră. Credeți că asupra unui medic are influență faptul că vine o celebritate din muzica rock și își dă cu părerea despre un vaccin sau altul? Persoanele educate vor căuta informația de la sursa cea mai credibilă și nu de la cea mai populară. 

Celebritățile au și capacitatea de a polariza un grup, o comunitate. Pentru unii contează ce spune o „vedetă“, pentru alții nu. 

Situația de pandemie a scos și scoate în evidență, ca orice altă situație de criză individuală sau de grup, complexitatea unor astfel de circumstanțe speciale; atunci apar la suprafață punctele vulnerabile, lipsa de coerență între aspectul declarativ și cel al acțiunii, tensiunile și polarizările camuflate sau reprimate, volatilitatea unui eșafodaj care ar trebui să confere siguranță unor dimensiuni fără de care o societate nu poate funcționa normal: educație, sănătate, economie, justiție socială. Urmează ca viitorul să ne arate ce ne-a învățat pandemia. Sper că optimismul meu în acest sens este unul realist, și nu unul naiv sau idealist.

Până la ora la care acest articol a fost trimis spre publicare, conform CNCAV, în România se vaccinaseră 872.361 de persoane.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută