Skip to content

Fiecare familie are personajul ei – un om cu un destin aparte, cu o pasiune neobișnuită, cu povești și povestiri care captivează. Pentru mine, acest om este Vetutza. Profesoară de fizică retrasă din activitate, Elisabeta Popescu străbate de câțiva ani Pământul în lung și-n lat și se întoarce cu povești, imagini și întâmplări fascinante, de pe alte paralele și meridiane. Dar e la fel de entuziastă să descopere, ceva mai aproape de casă, un loc precum Ținutul Fluturelui Albastru, de lângă Cluj, sau un tablou semnat de Rubens, comoară ascunsă în Biserica din Gherla, oraș numit cândva Armenopolis. Anul aceasta, Vetutza împlinește 80 de ani. Și 100 de țări. 

Când ai ieșit prima oară din țară?

Eram elevă în clasa a IX-a și am plecat într-o excursie în Bulgaria, cu școala. A urmat Bulgaria de câteva ori și când eram studentă, fiindcă numai acolo se putea pleca. Pe urmă, am început să merg cu soțul în țările din Uniunea Sovietică. Așa am vizitat, în Asia Centrală, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turkmenistan, Kazakhstan. Și abia când a început să se poată merge și în altă parte, asta însemnând după ’90, am început, încet, cu Europa, cu – evident – Parisul, de care tot citisem înainte și aveam în cap și muzeele pe care vreau să le văd și străzile pe care vreau să merg. Și, încet-încet, a apărut și oportunitatea să pot să fac și trasee mai lungi. Așa am ajuns în ultimii 7 ani în America de Sud, în America Centrală, în Australia, Africa sau în Orientul Apropiat.

Care a fost cel mai departe loc de casă în care ai fost?

În Strâmtoarea Magelan, în orașul Ushuaia, cel mai sudic oraș din America de Sud. Foarte îndepărtată a fost și Noua Zeelandă. Îndepărtată pot spune că a fost – deși, ca distanță nu e chiar așa – dar, neașteptat de îndepărtată a fost și Islanda, care este total diferită de tot ce am văzut. Îndepărtată a fost și Africa de Sud.

În Tanzania, cu un membru al tribului Masai

Africa îmi place și mă tentează mereu. Am fost (în afară de Africa de Sud), în Namibia, Tanzania (Tanzanika și Zanzibar), în Etiopia, evident, în Egipt, unde merge tot românul, în Tunisia, în Maroc și intenționez să merg în Algeria – va fi a 100-a țară pe care o să o văd! 

De ce te atrage Africa?

Este o civilizație cu totul diferită de tot ce se vede în altă parte, are istoric aparte și populație diferită, acolo am întâlnit triburi și am mers în locurile cu cele mai vechi dovezi ale existenței oamenilor. Deși, pe acestea le-am găsit și în Kurdistan – Lucy, cel mai vechi schelet care s-a putut reface, este în Etiopia, iar în Kurdistan s-au găsit chiar schelete ale oamenilor din Neanderthal.

Cum îți alegi destinațiile de călătorie?

Am o curiozitate pentru locurile despre care n-am aflat decât prea puține lucruri. Excursiile nu le fac singură, independentă, ci cu niște agenții. Îmi convin agențiile care propun trasee noi, care nu au mai fost făcute. Așa, de exemplu, am fost în Pakistan, în Kurdistanul din Irak, așa am vizitat Turcia de Sud-Est, care conține o parte din Mesopotamia istorică. Destinațiile le aleg pe criteriul, fie al unor civilizații vechi, fie al unor civilizații foarte avansate (așa am fost în Japonia și Singapore). Peste tot sunt lucruri noi de aflat, interesante. Mă interesează și civilizație, și istorie, și mă interesează, până la urmă, și natura. Fiindcă este o mare încântare să mergi într-un parc național în care să vezi animale pe care le știai doar de la televizor, copaci și plante despre care doar ai citit și le-ai văzut în albume și cărți – aici aș menționa Parcul Serengeti, Ngorongoro – pe care le-am văzut în Tanzania. Și în Namibia am văzut un parc național cu animale deosebite. Unele sunt neașteptate. De exemplu, pinguini am văzut numai în filme, dar așa, călătorind, am văzut 6 feluri de pinguini. În Africa am văzut 5 feluri de antilope și așa mai departe.

Când te pregătești de o plecare, cum te pregătești?

Îmi caut diverse surse. Am o mulțime de albume și colecții care s-au publicat la noi, de atlase – a fost o colecție care se numește În jurul lumii, din care am niște reviste și niște filmulețe. Nu sunt mulțumită de ce găsesc pe net, formulă pe care o aud mereu: „A, avem pe net, găsim tot pe net.“ – mie nu îmi ajung cele de pe net. Dacă este vorba despre o țară din Europa, de exemplu, am și o mulțime de albume ale pictorilor, colecții despre cele mai frumoase orașe, muzeele cele mai importante din lume. Deci, consult cât material pot să am la dispoziție și în fiecare loc în care mă duc, cumpăr cărțile care se pot cumpăra doar acolo: albumele editate de muzee, cu ocazia expozițiilor temporare pe care le văd, pentru că ele mă ajută și să sedimentez ce am aflat. Atunci când ajung într-un loc și văd ceva despre care am citit, mi se pare că sunt mai în temă și înțeleg mai bine ceea ce văd. Sigur că am și surprize extraordinare. De exemplu, când am fost în Liban, citisem, bineînțeles, despre situl arheologic de la Baalbek, am văzut și niște poze, m-am uitat și pe net, dar când am ajuns acolo, am fost absolut copleșită. Pentru că tot situl este atât de bine conservat și făcut pe perioade istorice. Sunt acolo construcții făcute în timpul Imperiului Roman, sunt, în același sit, construcții pe care le-au făcut grecii. De exemplu, este o construcție identică cu Partenonul de la Atena, dar mult mai bine conservată – e o mare surpriză! Sunt construcții realizate cu pietre din munții Liban și Anti-Liban (cele 2 lanțuri muntoase), cu blocuri întregi, despre care se consideră că nici cu cele mai avansate mijloace actuale nu s-ar putea lucra. Și totuși, cu ele s-au ridicat aceste temple extraordinare, în asemenea perioade… Deci, de asta citesc și înainte, și după.

Când ajungi la fața locului, ce te „lovește“ prima oară? Prin prisma cărei prime experiențe integrezi acea cultură?

Prin prisma obiectivelor pe care le are programul și prin cea a oamenilor pe care îi întâlnesc – nu întotdeauna și nu peste tot este la fel. De exemplu, în Africa, atunci când vii în contact cu diferitele triburi, ai o preconcepție că sunt niște oameni din vechime, modești ca dezvoltare, că duc o viață grea, dar simplă, și abia acolo conștientizezi prin ce bogăție sufletească își duc viața și cât de diferite sunt triburile – fiecare cu obiceiuri, cu adaptarea la viața pe care sunt obligați să o ducă, cu felul în care îmbină ce este nou cu mediul în care sunt obligați să trăiască și obiceiurile pe care le au din moși-strămoși. Este foarte interesant acest impact între ce vor ei să conserve și cât de puternic se luptă, ca să se adapteze fără să-și schimbe caracterul și obiceiurile, la situația actuală. Sigur că ei sunt înghesuiți, de fapt, în niște rezervații devenite aproape turistice, dar te impresionează când pătrunzi în lumea lor. Am fost în Panama într-un trib în care au fost atât de drăguți, că ne-au prezentat casele lor, costumele lor și ne-au servit și o masă: pește fript, pe care ni l-au oferit în frunze de palmier. A fost o mare surpriză să mâncăm fără tacâmuri, fără farfurii și să nu simțim că ne lipsește ceva. Sigur că au fost drăguți – asta se întâmpla târziu în noiembrie, și acasă era frig, iar acolo era bine, cald, și am mâncat și pepene, servit prin spargere: au spart pepenele și ne-au dat câte o bucată – a fost o mare surpriză. Peste tot unde mergi în ocazii din acestea, e și meritul organizatorilor. Îmi aduc aminte că în Tanzania, organizatorii ne-au spus că o să mergem și într-o școală. Copii foarte mulți – erau clase cu câte 80, până la 100 de copii! Și noi am cumpărat (cu o mică contribuție din partea fiecăruia) rechizite pentru acești copii. A fost o reală plăcere să-i vezi cât de tare se bucură pentru că primesc un pix sau un creion sau un caiet, și pentru noi a fost satisfacția că am făcut această mică bucurie unor copii, care trăiau într-un trib, dar pentru școală aveau uniformă și erau îmbrăcați frumos și erau curați, cuminți, așezați în bănci, iar învățătorul era un înțelept din trib. 

Apropo de mâncare, mâncarea din ce locuri ți-a plăcut?

În legătură cu mâncarea, e o vină personală: nu prea mă pot acomoda cu mâncărurile cu anumite condimente pe care nu le știu, și fie mă îmbolnăvesc, fie nu mai mănânc nimic. Cum s-a întâmplat să mănânc numai ouă fierte și banane și în Nepal și în Pakistan, pentru că totul era foarte picant și condimentat cu niște mirodenii pe care nu le știu. Pot să spun că mi-a plăcut foarte mult ce am mâncat în Turcia, dar și în Namibia, unde am stat în niște lodge-uri întreținute de negustori belgieni sau chiar germani, rămași de foarte mult timp acolo și care întrețin relații cu europenii din timpul în care Namibia a fost colonie germană.

Martor la o nuntă în Pakistan
Pakistan: un autocamion pentru transport de marfă

Ce obicei, de pe unde ai fost, te-a surprins foarte tare?

Când am fost în Etiopia, ne-am nimerit în Ziua de Florii. Și bineînțeles, am fost la una dintre bisericile creștine și am văzut o slujbă de Florii cu totul diferită de ce știm noi. De asemenea, a fost și Sărbătoarea Paștelui – Învierea este cu totul altfel. Eram în Addis Abeba, iar ei sunt ortodocși – este cel mai mare număr de creștini ortodocși din lume, mai mare decât în Rusia, și au biserici foarte interesante: de la nivelul solului s-a săpat în stâncă biserica, deci, construcția e de sus în jos. Și a venit Patriarhul, a ținut o slujbă, a fost lume foarte multă. Toată lumea era îmbrăcată de sărbătoare și au venit credincioși care au executat niște rugăciuni speciale (sigur, pe limba lor), dar cu dans: un ritual cu totul special, care a ținut aproape toată noaptea. Peste o săptămână, în Noaptea de Înviere, nu s-a celebrat Învierea propriu-zisă, ca la noi, ci au fost slujbe și rugăciuni până dimineața. Deși era ziua destul de cald, noaptea era teribil de frig, așa că toți au fost îmbrăcați în niște pături din care, practic, nu-și scoteau decât nasul și participau la rugăciunile respective – a fost un fel de prohod, nu o Înviere, până dimineață. Nu există datul Luminii, ei nu ard lumânările până dimineața, Sărbătoarea Luminii aproape că nu o au, și totul a fost foarte impresionant.

Ce te motivează să călătorești, la o vârstă la care alții stau și se uită la telenovele și joacă Bingo?

Mi se pare că e foarte important să văd mereu lucruri noi, locuri noi, oameni diferiți, obiceiuri diferite, chiar costumații diferite (vorbesc de cele naționale), locuri în care au trăit oamenii și au creat – și ce minunății au creat! Uite, faptul că am ajuns, în Pakistan, în diferite locuri în care a ajuns și Alexandru cel Mare mi s-a părut extraordinar. Am văzut, de exemplu, o salină în care se exploatează sarea de pe vremea lui. Salina aceea este cea din care se extrage sarea care se vinde în toată lumea și se numește sare de Himalaya, o salină formidabilă, care are 18 niveluri de exploatare; noi am mers pe unul singur, pe care se face turism și care are toate culorile posibile. Pentru un pictor, ar fi foarte interesant de văzut, pentru că sunt munți subterani cu toate culorile pământului, pe care le-am mai văzut și în Madagascar. Am văzut și locul din care a plecat Alexandru cel Mare în bătălia cu Darius – cum să nu-ți placă să auzi asemenea lucruri și să nu te impresioneze că ai ajuns în locurile în care și civilizația a fost atât de veche și diferită de ce avem acum, dar și în locuri în care oamenii s-au luptat pentru mai bine și mai frumos?

℗PUBLICITATE



Crezi că este o vârstă ideală la care să călătorești? 

La orice vârstă este ideal să călătorești, dacă îți dorești, dacă ai visat să vezi foarte multe lucruri, dacă ai avut în preocupări să citești, să afli, dacă te-ai uitat în albume, dacă ai văzut la televizor anumite locuri. E o mare satisfacție, când văd la televizor locuri în care am fost și eu, și le recunosc, și mai aflu lucruri noi, pe care le-aș fi putut vedea, dacă aflam de ele înainte. Am și sentimentul că am ales – sigur, fără nicio contribuție personală – trasee care după aceea nu s-au mai putut face. Ca exemplu, Sri Lanka a intrat în faliment, iar în Ecuador, în Quito, sunt asemenea proteste încât, practic, orașul nu poate fi vizitat, iar eu l-am văzut în timp de linște și pace și pe îndelete.

Ecuador: Chiar pe linia de latitudine 0

Noi aducem din călătorii magneței de frigider. Tu ce-ți iei de prin locurile unde te duci?

Sunt locuri din care mi-am luat cafea – și am luat-o din magazinele fermelor unde se cultivă cafeaua. A și fost o mare satisfacție să vedem copacii de cafea, să aflăm cum se culeg, când sunt boabele bune. Am luat din India, Nepal, Sri Lanka ceai, din fermele unde se cultivă și se pregătește ceai. Din Etiopia și din Pakistan am luat câte o statuetă din materiale rare. Sigur că am luat și magneți – acum, însă, sunt foarte selectivă, dat fiind că pereții frigiderului sunt plini și, la sugestia unui coleg de excursie, am început să-i pun pe ușa de intrare în casă, care este metalică. Nu sunt, în general, o cumpărătoare de suveniruri. În diverse locuri mai cumpăr degetare, în special din porțelan. Am o colecție de elefănței, de toate mărimile și materialele, am o colecție de broaște țestoase, deci, cumpăr mărunțișuri, pe care n-am niciun motiv să le adun, dar îmi face plăcere să le am. Nu sunt lucruri de valoare, sunt comune, dar fiecare îmi amintește ceva. Asta îmi înmulțește treburile cu ștersul de praf. A, am și o colecție de ouă. Încă știu de unde este fiecare obiect și este, așa, un grad de sentimentalism – sigur că stupid.

Ce întreabă cel mai des oamenii când vii dintr-o călătorie?

„A costat prea mult?“ sau „Cât a costat?“;  „Te-a obosit?“;  „La ce-ți trebuie să te duci așa de departe?“ și – eventual – dacă a fost în locuri mai îndepărtate: „Cum ai suportat zborul?“ (de 13, 14 ore).

Și ce le răspunzi?

Le spun că totul mi-a făcut plăcere, că sunt foarte încântată că am fost – și așa și este. Nu prea apuc să le povestesc lucruri pe care aș dori să le împărtășesc. În general, oamenii n-au răbdare. Am o prietenă bună care îmi spune: „A, am văzut la televizor“. N-are răbdare nici de fotografii. De altfel, am și renunțat să mai arăt cuiva albume cu fotografii din excursiile mele. Poate, pusă și eu în fața unei asemenea solicitări, să mă uit în albumul cuiva, nici eu nu aș avea răbdare. 

Dacă ar fi să faci un top al locurilor care ți-au plăcut cel mai mult, dintr-un motiv sau altul, care ar fi acela? Pe primul loc, până acum, ar fi…?

Greu de spus. Sigur, unele locuri suscită un interes mai serios, iar altele mediu, să spun. Egale ca interes au fost Islanda, sudul Americii de sud, Galapagos mi-a rămas foarte mult la suflet, Sri Lanka mi-a plăcut foarte mult. Și cea mai recentă în care am fost anul acesta: Kurdistanul. Mi-a plăcut foarte mult Kurdistanul. Dacă vorbim despre asirieni, despre caldeeni, despre zoroastrieni – ni se pare că acestea țin de cartea de istorie de la școală. Ei bine, ele sunt reale și există! Biserica caldeeană e sprijinită în continuare de Biserica Catolică de la Roma. Asirienii există! – este un popor care s-a menținut, nu numai în cartea de istorie. La Lalisch este o comunitate religioasă foarte veche, care pleacă de la zoroastrieni. Și au templul lor foarte mare – din parcarea autocarelor mergi în picioarele goale, atâta penitență trebuie să ai! – și sunt cu totul și cu totul dedați acestei religii, pe care țin foarte mult să și-o păstreze. Au temple care datează deja de peste 1000 de ani. Se admite legenda conform căreia aici s-a oprit Arca lui Noe și, de aceea, locul este considerat absolut sacru. 

În Galapagos, pe plaja cu iguane leneșe

Ai fost în zone din lume care sunt în conflict sau potențial periculoase. Ai avut incidente, te-ai simțit în nesiguranță?

Nu, m-am simțit bine apărată. În Pakistan, de exemplu, în Ecuador, în Columbia, am mers cu mai mulți localnici lângă grupul nostru, care nu permiteau altora – de-ai lor – să se infiltreze. În Pakistan, autocarul nostru a mers cu escortă, cu o mașină în față și una în spate sau 2 motociclete care, de la regiune la regiune, se schimbau. Când coboram, coborau și ei, cu Kalashnikovul la purtător și degetul pe trăgaci. La fel, în Africa de Sud, când ajungeam la hotel, el era înconjurat de un gard cu sârmă ghimpată și electrificată și nu puteam să ieșim nici până la magazinul de alături. Se închideau porțile, și până a doua zi, când era ora de plecare, nimeni nu ieșea. Nici vorbă de mers cu mijloacele de transport în comun – asta ni s-a recomandat în multe țări, de altfel. Nu m-am simțit în pericol nicăieri. Deși, prima oară când am fost în Egipt, în 1992, am ajuns după ce cu 2 săptămâni înainte fusese un atentat asupra unui autocar cu turiști francezi, care mergeau de la Assuan la Abu Simbel.

A fost vreun loc dintre cele pe care le-ai vizitat unde te-ai simțit cumva, inexplicabil, ca acasă?

Nu, acasă e acasă. Se spune că cel mai bine e acasă. Și mie îmi place foarte mult acasă, dar îmi place foarte mult să plec, cât se poate, cât pot și cât mă interesează să plec, cu convingerea că vin acasă. Nu a existat niciodată un alt loc în care să îmi fi dorit să trăiesc.

Cum ți-au schimbat toate călătoriile la mare distanță modul în care vezi țara noastră și locurile din jurul tău?

Sunt așa minunate multe locuri de la noi din țară − la una dintre firmele de turism am epuizat toate variantele din țară! Deși în viața mea au existat perioade când familia mea formată din 2 persoane avea 2 mașini în parcare, împreună am făcut 3-4 tururi prin țară și nu am văzut atât de multe lucruri frumoase, cât am văzut în călătoriile din ultimii ani din țară. Pentru că și călătoria în țară, dacă o faci individual, chiar cu traseul fixat înainte și cu documentare, nu e aceeași ca atunci când o faci cu un ghid bun, care îți povestește și ce a fost și ce este. De exemplu, am fost acum o lună într-un circuit la Tulcea. Am stat acolo și ne-am plimbat. Am văzut cetatea dacică de care nu știam, Capidava, de pe vremea romanilor, am trecut printr-un sat care se numește Topalu, și în care există o casă muzeu care are incredibil de multe picturi de Tonița, Iser, Petrașcu – o revelație, un muzeu de poveste, despre care nu am auzit niciodată și pe care nu l-aș fi văzut dacă nu aș fi făcut acest traseu. Am mai trecut prin alt sat în care erau un muzeu etnografic musulman și o geamie. Am văzut alte 3 muzee: Muzeul Deltei, care are și un acvariu, mai mare decât cel din Constanța, dar pe care nu-l băgasem în seamă altă dată când am trecut prin Tulcea, Muzeul de Istorie și Arheologie, foarte interesant, în care există chiar și un tezaur de pe vremea Hoardei de Aur, și un muzeu de artă minunat, într-o casă care se numește Casa Avramide și care, de asemenea, are și expoziții temporare – am nimerit una minunată. Am fost la Jurilovca, de la care am plecat la Cetatea Argamum, unde se pare că ar fi poposit și Corabia Argonauților, ne-am plimbat pe Lacul Razim, am ajuns la Capul Doloșman, care, de asemenea, are un sit arheologic, am mers la Sarichioi, așa-numitul sat albastru, în care locuitorii, lipoveni, își vopsesc gardurile și canaturile ușilor și ale geamurilor în albastru, au flori minunate și o biserică minunată. Am văzut Cetatea Enisala, iarăși, un loc frumos și, în final, am fost la Biserica Paleocreștină de la Niculițel, pe care am mai văzut-o în anul 2000, și am constatat cu mare satisfacție că, într-adevăr, Ministerul Culturii multe lucruri nu le face, dar aici, a avut o contribuție extraordinară. În primul rând, este organizat muzeistic foarte frumos. Aici, după 1971, când au fost o ploaie grozavă și alunecări de teren, atât de tare a alunecat pământul, încât s-a desprins o zonă mare în care era o biserică din secolul IV. Și acolo s-au găsit și 4 morminte, pe urmă încă 2, ale unor sfinți martiri – se știa despre ei, dar nu unde sunt îngropați. E organizat tot situl foarte frumos muzeistic, inclusiv cu panouri foarte mari, în care sunt fotografiate perioadele în care s-au făcut săpăturile arheologice. Eu l-am văzut în anul 2000, când era sub cerul liber, acum este organizat totul și foarte frumos făcut. Merită văzut. Și am avut mulțumirea că am avut ghid o persoană cu studii de istorie și care se ocupă de construcția unei tabere de vară pentru copii defavorizați.

Când călătorești în țară ai senzația că îți omori timpul până când faci o călătorie „adevărată“ sau o privești cu același interes? 

Cu același interes și cu satisfacția că uite ce lucruri minunate există și în țară. 

Suntem la jumătatea anului și în curând vom auzi întrebarea: „Unde îți petreci Revelionul?“. Tu unde îl petreci?

Am un plan – ai să râzi! Vreau în Senegal! E în Africa, despre care ți-am spus că îmi place, iar în ultimii ani am petrecut Revelionul în țări cu climă caldă. E mai plăcut decât la frigul nostru. Iar excursiile care se fac în perioada de Revelion, sigur, cuprind petrecerea din noaptea de Revelion, a doua zi e relaxarea, dar, în general, au program plin, și atunci, aceasta este o ocazie să vizitez Senegalul.

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0