fbpx
skip to Main Content

Este psiholog cu experiență, antreprenor și artist. Este fondatorul și președintele Psychotherapy.net, magazin online și companie de producție video, care oferă resurse valoroase psihologilor din întreaga lume. 

Are un umor aparte, așa cum o arată și ilustrațiile sale de pe sfpsychologist.com. Și poartă un nume de familie celebru, care s-a dovedit a fi, în egală măsură, o provocare, dar și imboldul care l-a determinat să-și găsească propriul său drum în această lume. 

A fost o reală plăcere să vorbesc cu Victor Yalom în această lună!

Cortexul meu prefrontal încă te iubește, dar amigdala mea tocmai și-a rezervat un bilet dus către Fiji.

În terapie, devii mai bun pe măsură ce trec anii? Te face experiența acumulată în ani un psiholog mai bun?

Deși celor mai mulți terapeuți le place să creadă asta, și ar putea părea evident că pe măsură ce acumulezi experiență profesională și de viață poți deveni un terapeut mai bun, cercetările nu arată asta. Nu există dovezi că devii un terapeut mai eficient în timp. 

De ce credeți că se întâmplă asta?

Un bun prieten și coleg, Tony Rousmaniere, care a colaborat cu un alt cercetător, Scott Miller, a explorat această idee a practicii deliberate, aplicată și în psihoterapie. Practica deliberată este o temă mai amplă de cercetare, care analizează modul în care cei care activează în diferite domenii – de la muzică la sport sau chirurgie – devin mai buni, devin experți. Iar asta se întâmplă prin practică, prin antrenament. Un tenismen lovește milioane de mingi, un muzician repetă ore întregi pe zi. 

Cum te poți „antrena“ ca psiholog?

E important de subliniat aici că practica diferă de performanță. Practica, pentru un muzician, înseamnă să repete partitura, pentru un tenismen, înseamnă să lovească multe mingi. Apoi, muzicianul are un concert, tenismenul are un meci și ei iau ce au exersat și aplică într-o situație la nivel de performanță – ceea ce este destul de diferit. Când vorbim despre „practica ce te face perfect“, pentru psihoterapeuți asta ar putea însemna că ei văd mulți pacienți la cabinet: în engleză vorbim chiar despre „practică privată“. Dar nu, practica nu înseamnă să vezi mulți pacienți, asta este ceea ce faci. Practică ar însemna altceva. Ce anume? Sunt multe moduri în care te poți „antrena“. O variantă ar fi să faci jocuri de rol cu colegii tăi. Apoi, poți intra în nuanțe mai adânc: poți exersa ascultarea activă, reîncadrarea, confruntarea cu un client sau modul în care îi atragi atenția că opune rezistență. Te poți antrena să observi limbajul corporal sau să ghidezi clientul când se află într-o anumită stare emoțională. Sigur că toate acestea pot varia în funcție de abordarea ta teoretică, dar sunt câteva cărămizi de bază, care pot fi folosite indiferent de abordare. Colegul meu, Tony Rousmaniere, se concentrează pe altceva. Și anume, pe modul în care noi, ca terapeuți, putem să tolerăm și să ne deschidem în fața anumitor emoții dificile și a poveștilor de viață cu care vin clienții noștri. O modalitate de a face asta este, pur și simplu, să urmărești înregistrări ca cele pe care noi le avem pe Psychotherapy.net, care sunt sesiuni de training cu demonstrații susținute de experți psihoterapeuți. Dar nu te concentra atât de mult pe experți, cât pe a asculta clienții vorbind despre problemele lor și pe ceea ce simți sau nu simți – vei afla ceva despre tine. Pentru că, așa cum se spune, noi suntem unealta noastră cea mai prețioasă, ca terapeuți. Un lucru pe care trebuie să-l învățăm este să acordăm atenție modului în care reacționăm și, dacă este un anumit tip de conținut sau o anume emoție care este dificilă pentru noi, atunci ne ajută să exersăm, folosindu-ne de înregistrări sau de colegii noștri, pentru a învăța cum să gestionăm aceste lucruri. 

Este psihoterapeutul un vindecător, un ghid, un partener de antrenament? Care este rolul lui?

Cuvântul vindecător (și a vindeca) este folosit mult în profesia noastră. Mă întreb de multe ori ce înseamnă asta, exact. Psihoterapia este asimilată, din mai multe motive, (istorice și, în SUA, administrative, legate de asigurările de sănătate) în domeniul sănătății. Și are sens, într-o oarecare măsură. Dar, în general, am mai multe probleme cu asta. Psihoterapia nu este o procedură medicală! Poți s-o numești intervenție, dar nu e o procedură. Este vorba despre o persoană care stă de vorbă cu una sau mai multe persoane: este o conversație. Este un anumit tip de conversație, e drept, și poți folosi anumite abordări, dar ea rămâne o conversație. Să vorbim despre a vindeca… Dacă ai un os rupt, faci o radiografie, vezi că osul e rupt, iar medicii îl repară. Dacă faci o altă radiografie patru săptămâni mai târziu, vezi că osul s-a sudat miraculos. Poate e puțin deviat și nu e identic cu ce era înainte. Dar e clar: a fost o fractură, osul se vindecă și lucrurile revin la situația inițială. Ce înseamnă asta, atunci când vorbim despre psihicul uman și inima omului? Ai niște traume, niște experiențe de viață, niște dezamăgiri, așa cum avem noi toți, și încerci să navighezi prin asta și să înțelegi ce ți se întâmplă. Dar nu te întorci, nu revii la ceva ce ai fost înainte. Este o cale foarte lungă de la a spune că încercăm să ajutăm oamenii, să le alinăm durerea, iar analogia cu vindecarea nu este potrivită. Antrenor? Ezit să spun asta, pentru că există o întreagă categorie de oameni – life coach – care nu sunt formați ca terapeuți (faci un curs de șase săptămâni sau șase luni și devii life coach). Dar, în ultimă instanță, folosindu-ne de experiența și înțelepciunea noastră, ne angajăm într-o conversație cu oameni cărora încercăm să le fim de folos. Poate e mai simplu să spun ce nu suntem. Nu suntem experți în cum se trăiește viața. Suntem tovarăși de călătorie – un termen pe care tatăl meu îl folosește și care îmi place. Mergem prin viață și, ca terapeuți, adeseori suntem atrași de acest domeniu, tocmai pentru că avem noi înșine anumite provocări psihologice, pe care le-am trăit noi sau în familie. Nu suntem imuni la greutățile vieții. Nu suntem experți în Viață. Putem crede că avem ceva cunoștințe și înțelepciune, putem oferi sfaturi, din când în când, iar asta este în regulă, atât timp cât realizăm că sfaturile noastre pot fi greșite. Deci, nu suntem experți în „conținutul“ vieții. Dar suntem, sperăm, experți în procesul de a ne ajuta clienții să navigheze prin problemele lor și să facă față unor lucruri dificile. Și observăm acele moduri în care ei se împotmolesc și care îi fac să repete aceleași lucruri la nesfârșit. 

Cândva, psihologii erau acești atotștiutori; astăzi, vulnerabilitatea este cuvântul-cheie. De ce se întâmplă asta și cum se pot păstra limitele profesionale în această nouă abordare, în care psihologul este mai vulnerabil, mai uman?

Aș vrea ca această idee – că terapeutul este vulnerabil și deschis – să fie mai răspândită. Nu sunt convins că e așa. Istoric vorbind, Freud este cel care a pus bazele acestui domeniu și cumva a apărut această idee de „pânză albă“: că terapeutul e neutru. Și, din acest motiv, clienții pot proiecta pe această pânză albă. Dar, din ce înțeleg, Freud însuși nu era deloc așa: biroul lui era plin de mementouri personale, își aprindea un trabuc de câte ori făcea o interpretare bună – acestea nu sunt deloc lucruri neutre. Dar, cumva, de-a lungul timpului, s-a împământenit această idee în psihanaliză, care a marcat începutul psihoterapiei. Și chiar dacă cele mai multe dintre abordările populare azi resping principiile fundamentale ale psihanalizei – sau cei care se opun acestor abordări cred că o fac – cumva, această idee a neutralității terapeutului s-a păstrat în cele mai multe abordări și programe de training profesional. Așa că studenții vin și sunt formați în această idee, dacă nu a neutralității, cel puțin a granițelor stricte, ceea ce, cred eu, îi face mai degrabă scorțoși și le răpește din umanitate. Și apoi, pe măsură ce trece timpul și capătă experiență, unii dintre ei se mai relaxează și recâștigă această umanitate și pot renunța la pălăria profesională, devenind cine sunt ei de fapt.

Întrebarea pe care trebuie să o punem este „ce e de folos clientului?“ Este util pentru el să dezvălui totul despre tine și să nu ai limite? Nu, sigur că nu. Dar este bine să fii foarte distant și să nu dezvălui nimic? În cele mai multe dintre cazuri, nu! Așa că principiul călăuzitor ar trebui să fie ce i-ar fi lui de folos. Și, de obicei, clientului îi este de folos să te simtă, să simtă că îți pasă de el. Dacă te impresionează ce spune un client și lăcrimezi, ce e rău în asta? Îi arată că îți pasă. Dar dacă plângi de fiecare dată când vorbește (sigur, asta este o exagerare), iar clientul simte că el trebuie să aibă grijă de tine, nici asta nu este bine. Deci, fii uman, dezvăluie lucruri, dar întreabă-te mereu: este asta de folos acestui client?

De câte ori ți-am zis să nu mai porți afurisita aia de cravată!

Tinerețea nu este un avantaj în această profesie și, adeseori, psihologia este o a doua carieră. Dar mulți ajung terapeuți imediat după absolvirea facultății, când au douăzeci și ceva de ani și nu prea multă experiență de viață. Ce sfat ați avea pentru ei? 

Este o provocare! Nu este neobișnuit ca oamenii să devină terapeuți mai târziu în viață, după ce au avut deja o altă carieră și au acumulat experiență, și cred că acesta este un mare avantaj, să fi trecut tu însuți prin niște probleme – te ajută ca terapeut. Dar adevărul este că oamenii merg la facultate, aleg profesii și mulți aleg să devină terapeuți sau consilieri la o vârstă tânără. Și poți avea 23, 24, 25 de ani și să ai deja primii clienți. Și o experiență limitată de viață. Și vrei să fii luat în serios. Iar, pe de altă parte, cei mai mulți oameni sunt nesiguri, într-un fel sau altul. Provocarea, cred eu, este că vrei ca oamenii să creadă că ai ce să le oferi, într-un punct al vieții în care ne aflăm adeseori când suntem tineri: nesiguri, pierduți și încercând să ne dăm seama cine suntem. Și nu vrei ca și clienții tăi să vadă asta. Nu vrei să vadă că ești la fel de confuz ca ei. Nu vrei nici să te idealizeze ca pe un guru, dar vrei să le oferi o speranță, că le poți fi de ajutor. Un avantaj pe care îl au tinerii terapeuți este faptul că sunt, de obicei, foarte pasionați. E un moment important pentru ei: au primii clienți! Acesta este un atu. Așa că un lucru pe care îl poți spune unui tânăr terapeut este „folosește-ți entuziasmul!“ Iar dacă te întreabă clienții „cum mă poți ajuta tu, ești atât de tânăr?“ – fii deschis: „Da, aveți dreptate, sunteți primul meu client și sunt foarte entuziasmat că încep acest drum. Învăț și voi face tot ce pot și m-ar ajuta orice feedback: să îmi spuneți ce din ceea ce fac vă ajută și ce nu. Spuneți-mi și putem lucra împreună“ – aceasta este o abordare care funcționează. 

Apropo de feedback, vă amintiți de vreo reacție din partea unui client, care v-a ajutat să vă îmbunătățiți abordarea sau care a întărit alianța voastră terapeutică? 

Îmi vine în minte un lucru: acum câțiva ani, eram într-o drumeție, de unul singur, când a sunat telefonul; am văzut că era o clientă cu care lucrasem cu trei, patru ani în urmă și care terminase terapia. Fusese o clientă dificilă pentru mine. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la tatăl meu, Irvin Yalom, a fost să lucrez în ceea ce el numește „aici“ și „acum“ în timpul unei sesiuni de terapie. Am încercat să fac asta cu ea, și de fiecare dată devenea defensivă. Nu funcționa. Așa că n-am mai folosit această abordare și am apelat la alte lucruri și cred că am ajutat-o. Nu era însă un succes răsunător și drumurile ni s-au despărțit la un moment dat. Dar când am primit acest telefon, ani mai târziu, a fost foarte recunoscătoare – credea că am ajutat-o mult și a apreciat că am insistat și că i-am fost alături. 

Psihoterapia nu e matematică: 2 + 2 nu e egal cu 4. Cum se măsoară succesul în terapie? 

Întrebi clientul! Unele abordări sunt mai orientate spre scop, altele mai puțin. Dar este de dorit ca la începutul terapiei să ai o idee despre motivul pentru care vin oamenii la tine, în persoană, sau, mai nou, la distanță. În timpul ședințelor asculți și îți ajuți clienții să își dea seama care sunt obiectivele lor în viață. Unele pot fi orientate spre exterior (să aibă o relație, să facă mai mulți bani, să se mute), iar altele sunt mai mult interioare (aș vrea să mă simt mai bine cu mine, aș vrea să nu mai am aceste gânduri obsesive sau de sinucidere). Unii terapeuți comportamentali completează un chestionar, pentru a evalua starea clientului, alții nu, dar la finalul terapiei vrei să știi: s-au schimbat acele lucruri? Au avut loc schimbări cuantificabile? De exemplu, sunt acum într-o relație sănătoasă, față de momentul în care au început terapia? Acesta este, adesea, țelul comun și schimbarea notabilă într-o terapie de succes. 

Se poate vorbi despre un timp mediu petrecut în terapie, care dă roade? Trăim într-o epocă în care vrem soluții rapide pentru tot, iar asta nu funcționează în terapie. 

Undeva între 1 și 10 ani! Întrebarea asta îmi amintește de una similară: funcționează terapia? Unul dintre mentorii mei, James Bugental spunea că întrebarea „funcționează terapia?“ e la fel ca „funcționează mijloacele de transport?“ Depinde: unde te duci? Cât timp ai la dispoziție? Cât durează terapia depinde de o mulțime de factori. În cazul unui schizofrenic, este vorba mai mult de o terapie de sprijin și poate dura o viață. Dacă vorbim despre un pacient mediu, non-psihotic, în șase luni, un an îl poți ajuta să facă schimbări semnificative. 

Sunt câteva sute de forme recunoscute de terapie și, adesea, un terapeut schimbă abordările, un lucru de neconceput în trecut. Ce părere aveți despre asta? 

℗PUBLICITATE



Am citit zilele trecute un articol despre producătorii și vânzătorii chinezi de pe Amazon. Se pare că dacă dai o căutare după „pantofi sport“ și pui un preț mic în căutare, vei da peste o serie de pantofi sport fabricați de producători chinezi și care au cele mai ciudate nume. Este, de fapt, același producător, care a înregistrat 100 de mărci diferite de pantofi, dar, de fapt, e același pantof. Nu sunt sute de abordări diferite, sunt sute de „branduri“ de psihoterapie. Așa cum spuneam mai devreme, psihoterapia e, în esență, o conversație între doi oameni. Sunt diferite abordări și, sigur, psihanaliza va fi diferită de terapia cognitiv-comportamentală, dar în același timp, terapeuții buni sunt terapeuți buni și au în comun anumite abilități. Cred că inventăm roata mult și că multe abordări țin mai mult de „branding“, și nu de fond. 

Spuneți că psihoterapia este mai mult o artă decât o știință. Și totuși, pe Psychotherapy.net sunt foarte multe articole și înregistrări video bazate pe dovezi științifice. 

Când oamenii vorbesc despre artă versus știință, cred că ei se referă mai degrabă la meșteșug versus știință. Este o abilitate. Nu mă simt confortabil cu această abordare fixă, ca la carte, unde înveți anumite tehnici specifice și ai anumite protocoale de urmat; și sunt abordări care au astfel de protocoale: în ședința 1 faci asta, în ședința 2 faci asta. Cred că oamenii sunt mai complecși de-atât. S-au făcut multe cercetări legate de modul în care funcționează terapia și de fiecare dată s-a constatat că variabila cea mai importantă este alianța terapeutică. Și cred că un al doilea factor este clientul. Un client care este cât de cât într-o stare bună va putea folosi terapia mai mult decât unul care este instabil sau nemotivat. Asta este știința! Problema pe care eu o am cu așa-numita abordare bazată pe știință este că acest lucru este vândut ca și cum faptul că o abordare este bazată pe știință înseamnă că este mai eficientă. Unele abordări au, cu siguranță, mai multe cercetări în spate, care le dovedesc eficiența, iar altele, mai structurate, sunt mai ușor de studiat, dar asta nu înseamnă, din punct de vedere logic, că sunt mai eficiente decât alte abordări. Întorcându-ne la artă versus știință, nu, psihoterapia nu e artă, în sensul de pictură sau sculptură, dar este, totuși, un demers foarte creativ. Învățăm anumite principii, dar trebuie să ne permitem să ascultăm, să ne lăsăm emoționați de clienți, să fim în contact cu răspunsurile noastre emoționale și să ne permitem să fim creativi în intervențiile noastre.

Cum se formează o bună alianță terapeutică?

Cred că atunci când clienții simt că ești în mod real interesat de ei și de la lumea lor, inclusiv punându-le întrebări și nepretinzând că știi despre ei. Interesul real și curiozitatea sunt importante. Apoi, să fii autentic. Cred că, în general, oamenii au niște radare destul de bune pentru impostură: detectează dacă vrei să-i impresionezi, ești scorțos și te ții la distanță. Nu în ultimul rând, trebuie să fii atent la răspunsul lor: dacă ești conectat la ei și îi observi cu adevărat îți dai seama ce le este de folos și ce nu. 

Contează factorul cultural în terapie sau fricile și anxietățile oamenilor sunt universale, indiferent de locul unde trăiesc? 

Cultura are, desigur, un profund impact asupra noastră: suntem ființe sociale. Eu sunt căsătorit cu o franțuzoaică, am fost căsătorit cu o japoneză și am doi copii care sunt crescuți în parte în Statele Unite și în parte în Japonia, așa că văd diferențele. Japonia și S.U.A. sunt, în anumite privințe, la extreme. Aici suntem o societate foarte individualistă, în timp ce Japonia este mult mai orientată spre grup. Soția mea, care a venit din Franța și a urmat aici cursuri de business, a fost uimită că la școală primești notă pentru cât de mult vorbești, ea fiind introvertită. Acestea sunt doar câteva dintre experiențele personale pe care eu le-am avut cu diferențele culturale. În terapie, pe de o parte, suntem toți oameni, care avem aceleași dorințe de bază: să iubim și să fim iubiți, să fim parte din comunitate și să fim respectați. Și, de asemenea, există diferențe semnificative la nivel individual. Dar dacă iei un japonez și credințele lui despre importanța propriilor sentimente, prin comparație cu cele ale grupului, acestea vor diferi de cele ale unui american. 

Tocmai am terminat o serie de înregistrări video cu un expert, legate de consilierea bărbaților afroamericani. Am învățat o mulțime de lucruri despre ce înseamnă să fii afroamerican și experiența de a crește ca bărbat de culoare într-o societate în care până acum câteva sute de ani bărbații negri erau sclavi (și până în zilele noastre poți fi împușcat de poliție, doar pentru că ești negru!). Asta creează o experiență foarte diferită de cea a unui bărbat alb. Sau să faci experimente pe persoane de culoare, experimente care nu au fost în beneficiul lor… Asta afectează modul în care ei vor vedea oamenii din domeniul sănătății și terapeuții. Așa că dacă lucrezi cu diferite populații (așa cum noi toți din Statele Unite o facem), trebuie să te educi și să afli despre diferențele culturale. Dar, la finalul zilei, nu vei fi expert în aceste diferențe culturale, cunoștințele tale vor fi doar de suprafață. Și trebuie să te simți confortabil cu a te simți inconfortabil. Este important ca atunci când lucrezi cu bărbați de culoare să vorbești despre rasism. Clientul poate să nu aducă vorba, dacă ești terapeut caucazian, dar trebuie să știi că asta este o uriașă parte a experienței lor. Am lucrat cu multe persoane de culoare, de-a lungul timpului, dar am fost concentrat pe problemele pe care le aveau. Privind retrospectiv, cred că aș fi făcut o treabă mai bună dacă i-aș fi întrebat: „Spune-mi, cum te afectează rasismul?“ Sau acum, cu persoanele de origine asiatică (împotriva cărora a fost multă violență în ultima vreme), să le arăți că ești interesat de cultura lor, de experiența lor și că vrei să înveți.

Sculptură de metal realizată de Victor Yalom

Ați fondat Psychotherapy.net în 1995, inspirat fiind de mentorul dumneavoastră – spuneți-ne mai multe despre cum funcționează și ce oferiți.

Am studiat cu acest psiholog (eram un grup), James Bugental – el numea abordarea lui psihoterapie umanist-existențială. Era un om strălucit și ca parte a muncii lui am făcut foarte multă practică. Ne împărțea în grupuri de câte trei și exersam diferite abordări și tehnici și făcea și el demonstrații cu noi: fie jocuri de rol cu un client, fie vorbeam despre propriile noastre probleme. Era un grup mic și de încredere și ne-am gândit că ar trebui să îl filmăm – James avea 80 de ani și nu întinerea. Așa că am recrutat clienți, am filmat câteva sesiuni de terapie eu el, am făcut o casetă VHS, la vremea respectivă, și am ajuns la o conferință unde am vândut această casetă și alte câteva înregistrări. La vremea respectivă, era foarte dificil să vezi un terapeut la lucru. Erau foarte puține casete VHS, erau greu de găsit, internetul abia începea și erau și foarte scumpe. Am mers, deci, la această conferință, am coborât prețul și am vândut foarte multe casete. Și am realizat că există o nevoie, o foame pentru asta. Suntem o profesie stranie: în orice altă profesie – stomatologie, drept, dans, instalații – îți observi mentorul la lucru, el te observă cum lucrezi, îți dă feedback și faci asta ani și ani la rând. Pe când în psihoterapie, citești niște cărți, apoi ți se spune, după o vreme, „ok, poți vedea un client“, apoi, o săptămână mai târziu, ai supervizare și supervizorul tău te întreabă cum a mers ședința, iar tu îi povestești „mi-a spus asta și asta“. Iar el te întreabă: „l-ai întrebat asta? Poate data viitoare, ar fi bine să îl întrebi. Așa cum ar spune prietenul meuTony Rousmaniere (pe care l-am menționat mai devreme), asta ar fi ca și când ai învăța să pictezi și după ce ai picta un tablou te-ai duce la ­­­maestrul tău și nu ai aduce tabloul, dar i-ai spune: „Am făcut un tablou și am pus mult albastru în el; crezi că am pus prea mult?“

Acum, e foarte simplu: ai un smartphone, îți filmezi ședințele. În orice caz, cred că e util să poți vedea terapeuți lucrând și să înveți din asta. Am continuat, deci, de-a lungul anilor, să produc video-uri. Și să găsesc înregistrări pe care alții le-au produs, dar care nu erau accesibile și să le pun pe VHS sau DVD și, mai nou, pe streaming. Acum, 25 de ani mai târziu, avem peste 300 de înregistrări cu diferiți experți, diferite abordări, diferite tipuri de terapie (de grup, de cuplu, de familie etc.). Totul pus la dispoziție pe platformele noastre de streaming, pentru care îți poți face un abonament, ca la Netflix. Cititorii Paginii de Psihologie pot folosi codul de discount psiho21 pentru ofertele noastre!

Ați menționat cândva că ați fost neobișnuit de norocos să-l aveți pe Irvin Yalom ca tată. Care au fost dezavantajele de a fi fiul lui, profesional vorbind?

Sigur că la începutul carierei am trăit în umbra lui. Cred că asta a creat pentru mine o așteptare, să fac ceva important în domeniul nostru, să scriu o carte, de exemplu. La un moment dat, când el revizuia textele pentru ședințele lui de terapie de grup, mi-a cerut să îl ajut cu asta. Am făcut o documentare și am încercat să rezum acea cercetare și am sfârșit prin a scrie ici-colo câte ceva, dar a fost un proces dureros pentru mine. Și, câțiva ani mai târziu, mi-am dat seama că nu asta e chemarea mea: să fac cercetare și să scriu cărți. Și, desigur, toată lumea recunoștea numele meu de familie, care e neobișnuit, iar asta a contribuit la un anumit sentiment de inadecvare, că nu fac nimic special – eu încercam doar să am cabinetul meu și suficienți clienți, la fel ca toată lumea, ceea ce nu era întotdeauna ușor. Cred că există provocări în a-ți găsi propriul drum în viață atunci când ai un părinte celebru. Din fericire, am dezvoltat această afacere și mi-am adus contribuția într-un mod foarte diferit, care e mai aproape de mine, de interesele și talentele pe care le am. 

Terapia online: o iubiți sau o urâți?

Nu știu dacă o iubesc, dar ne arată cât de mult ne limităm ca terapeuți – la fel ca și ceilalți oameni de pe glob – atunci când ne gândim la ce este posibil. Eu, ca și alți colegi, făceam terapie online și înainte, dar această idee, că toți vom lucra online, părea o nebunie acum doi ani. La fel, faptul că în multe alte domenii oamenii vor putea lucra de-acasă în doar câteva săptămâni de la începutul pandemiei ar fi fost greu de crezut. Asta ne arată limitele imaginației noastre. În terapie, am lucrat cu mulți clienți internaționali de-a lungul anilor, așa că aveam deja această experiență. Și am descoperit că funcționează bine, atunci când faci terapie unu-la-unu. Dezavantajul intervine atunci când ai un cabinet și vezi treizeci de clienți pe zi și te uiți la ecran toată ziua, pentru că și așa, să faci terapie te poate izola suficient, oricum. O altă experiență pe care am avut-o a fost să conduc acest grup (împreună cu un coleg, fac asta de peste douăzeci de ani): atunci când a început pandemia, am luat o pauză și ne-am gândit că ne vom revedea în câteva luni. Când asta nu s-a întâmplat, i-am întrebat pe membrii grupului dacă sunt dispuși să încercăm online și toată lumea a spus da! S-a pierdut ceva, e drept, în special în terapia de grup, unde totul este interpersonal și orientat spre „aici“ și „acum“, modelul tatălui meu. Este mai greu pentru clienți să se uite unii în ochii celorlalți, când privesc doar niște pătrate pe un ecran. Dar marele avantaj este că oamenii s-au mutat și au rămas în grup, așa că există coeziune. Și dacă trebuie să călătorească, nu mai ratează ședințele: acesta e un real avantaj. Să încerci să aduni oamenii în același loc la aceeași oră este o provocare când faci terapie de grup; cu online-ul, asta nu mai este așa o problemă.

În afară de medici, psihoterapeuții au fost eroii zilei în aceste vremuri tulburi. Cum ați putea profita de acest „elan“?

În această țară (n.r. Statele Unite), nu cred că psihoterapeuții au avut parte de multă recunoaștere. Se vorbește despre profesori, despre cei care muncesc în retail și în domeniile esențiale și nu cred că lumea se gândește la terapeuți în acești termeni. Dar s-a vorbit mult, în schimb, despre sănătatea mintală. Așa că sperăm ca asta să fie ceva ce putem capitaliza: să existe o recunoaștere în creștere a importanței celor care lucrează în domeniul sănătății mintale.

Cât de important este să înveți de-a lungul întregii vieți – este același lucru cu „practica deliberată“? 

Sloganul nostru, la Psychotherapy.net, este „marii terapeuți nu încetează niciodată să învețe“. Cred că învățarea se poate face formal, prin citit și prin grupuri de consultații și supervizare, dar cred, de asemenea, că este o stare de spirit. Acum, studiez tenisul de masă și învăț foarte multe: cum să lucrez cu picioarele, poziția corpului, mișcarea brațelor, unghiul în care ții paleta, rotirea. Am jucat weekendul trecut cu niște prieteni, care nu sunt foarte buni jucători, așa că nu era nevoie să mă concentrez prea mult pe jocul meu. Și m-am gândit să mă concentrez pe al lor, pentru că îi ajutam să învețe. Și dintr-odată, am avut o cu totul altă perspectivă – asta ca analogie. Cred că în orice activitate poți cădea într-o rutină. E important să îți asumi responsabilitatea pentru modul în care te simți: cât de viu, cât de proaspăt și energizat te face munca ta să te simți, și să faci ajustările necesare. 

Pictură realizată de Victor Yalom

Sunteți un artist: pictați, sculptați. Dacă v-ar întreba un străin ce sunteți, cum v-ați identifica: psiholog, artist? Care este primul răspuns care vă vine în minte? 

Îmi place mult acum să fac sculpturi în metal, dar mă feresc să mă numesc artist. Am auzit un artist consacrat care se descria ca fiind pictor care face, câteodată, artă. Mi-ar plăcea să pot să spun într-o zi că sunt sculptor, dar nu simt încă asta. Pot să spun că acum aproape nu mai văd clienți, cu excepția grupului meu și, în ultimele luni, a unor clienți care m-au abordat și cu care am început să lucrez, și că această muncă îmi dă o nouă energie. Activitatea mea principală din ultimii zece ani a fost să conduc Psychotherapy.net, așa că, într-un fel, sunt om de afaceri. O întrebare bună – mai întreabă-mă o dată, peste câțiva ani!

Un mesaj pentru colegii români?

Sincer să fiu, nu știu prea multe despre România, deși cumnata mea este româncă. Așa că nu am un mesaj specific. Dar aș spune oricărui terapeut acest lucru: când mergem să studiem și ne școlim, învățăm lucruri valoroase. Dar procesul de profesionalizare are și acest dezavantaj: că învățăm să punem limite și să ne cenzurăm. Și cred că asta e inevitabil: înveți un nou rol, pui o nouă pălărie. Și eu, când am studiat cu Bugental sau cu tatăl meu, mă întrebam adesea când eram cu clienții: ce ar spune ei, ar trebui să fac ca ei? Până la un punct, asta e normal, dar cred că obiectivul ar trebui să fie să găsim noi și noi moduri de a ne conecta la esența noastră. Uneori, asta e ciudat în viață: cu cât îmbătrânești, cu atât devii mai liber. Dacă ești norocos, te reconectezi la părți din tine din copilărie. Cultivi acele calități și ele apar din ce în ce mai mult în munca ta, până ce, pe parcurs, diferența între tine-terapeut și tine-cel autentic e din ce în ce mai mică. Acesta este un gând pe care-l am acum și, poate, e o bună încheiere!

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută