fbpx
skip to Main Content

Un accident. Un deces. O violență sexuală. Cu asta asociem, în general, trauma. 

Dar prelungirea unui eveniment neplăcut sau stresant pe o perioadă nedeterminată de timp ne poate afecta la fel de mult ca un eveniment traumatic punctual, erodându-ne resursele și epuizându-ne răbdarea. La fel ca măgărușul din Shrek, după un an și jumătate de pandemie, întrebăm mai toți cu exasperare: Are we there yet? De la Diana Vasile, psihoterapeut și președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, am aflat câteva dintre răspunsurile pe care le căutăm în această perioadă.

În pandemie a tot circulat acest mesaj: totul va fi bine! Cum se vede el din perspectiva unui specialist în studiul și tratamentul traumei? 

Realitatea este că pandemia a schimbat foarte multe lucruri. În primul rând, pentru că virusul acesta nu o să treacă mâine-poimâine, toți oamenii de știință se străduiesc să găsească formule de a trăi cu el într-o manieră cât se poate de confortabilă. Pentru știința pe care o reprezint eu, cu siguranță, ne confruntăm cu o creștere consistentă a intensității depresiei, a anxietății, a tulburărilor psihice, în general, și ne așteptăm ca acest trend să continue. Din păcate, unele dintre efecte abia acum încep să se vadă. Dacă în primul val au fost mai reactivi cei care aveau deja un teren vulnerabil, acum încep să fie efecte și în planul celor care au fost mai stabili – iar asta nu este doar din pricina virusului și a bolii asociate lui, ci și a întregii avalanșe care s-a produs (izolare, restricții, pierdere economică etc). Deci nu știu dacă totul va fi bine, nu prea folosesc această expresie. Noi, la institut folosim expresia Fii bine cu tine! Dar nu plecând de la ideea că binele înseamnă varianta aceea zen, frumoasă și aranjată, ci să fii bine cu tine înseamnă să te iei în serios, să te iei în grijă, să te ocupi bine de tine, să te tratezi cu respect, cu grijă, cu înțelegere, sub toate aspectele tale: și acelea care-ți plac, și acelea care nu-ți plac, care nu-ți merg prea bine, nu merg așa cum dorești tu, nu te încântă. 

A fi bine cu tine este un slogan pe care merită să îl folosim cu atât mai mult acum. Înseamnă să vedem serios cum ne-a afectat pandemia, în ce măsură ne-a afectat și (de) ce avem cu adevărat nevoie: să ne punem viața într-o ordine sănătoasă, să fim sănătoși.

Cum facem lucrul acesta? Pentru că nu am fost învățați cu autoinvestigațiile și introspecțiile. De unde începem și cum facem să ne dăm seama că e ceva în neregulă cu noi, dacă nu avem obiceiul acesta, de a face o pauză și a decela lucrurile?

Primele semne sunt aproape imposibil de ratat: ceva nu-ți priește. Dacă sunt lucruri care nu te fac să te simți în siguranță, nu-ți mențin doza de bucurie, de „jucăușenie“, de energie entuziastă și de vitalitate și nu simți că ai putere să mergi mai departe și să-ți conturezi un plan, atunci ceva nu funcționează! Și ar fi de dorit să investighezi un pic: care sunt zonele în care-ți scade energia, care te irită, te deranjează, și ajungi să nu mai fii simpatic. Și asta de la sine, nu cu eforturi, căci vorba aceea, fake it till you make it a fost un principiu promovat, dar nu ține la nesfârșit. În termeni de energie psihică, e mai greu să spui da, îmi aduc energie și asta mă va ajuta. Pentru că să tragi de energia ta înseamnă să o consumi, în niciun caz să o regenerezi.

Și atunci, aș invita oamenii să investigheze care sunt lucrurile, activitățile, oamenii care le dau energie și îi fac să fie în mod natural voioși, bucuroși, jucăuși, stabili, securizați, energici și care-i inspiră s-o ia de la capăt. Vezi ce-ți pune mintea la contribuție: ce te face să găsești soluții adaptative și eficiente în zona ta, în viața ta. 

Perioada aceasta a fost cu atât mai dificilă pentru cei care au fost singuri și înainte de pandemie. La unii s-au acumulat lovituri din toate părțile. Într-o astfel de situație, care este bucățica din care trebuie să începi: partea relațională, cea legată de birou? Până la a avea grijă de tine și de sentimentele tale, trebuie să plătești facturi. Deci de unde începi?

Foarte des oamenii cred că, dacă eu vorbesc despre traumatizare, asta presupune și o căutare profundă interioară. Clarific (și) cu această ocazie că nu spun asta: primul lucru de care avem nevoie este să ne simțim în siguranță. Un organism are nevoie să trăiască și are nevoie să se dezvolte. Dacă nu se poate dezvolta, trebuie măcar să trăiască. De asta, în condiții de stres intens, noi nu ne mai dezvoltăm, ci activăm mecanisme de supraviețuire. Asta este ceea ce se întâmplă acum și este specificul traumatizării. Primul lucru e să asigurăm supraviețuirea, după care ne punem problema unei dezvoltări: nu mai ai resursele și energia necesare să pompezi acolo. Și atunci, într-o astfel de situație, de care vorbești tu, aș merge în două direcții: o relație (cineva care să mă sprijine în a găsi un job) sau un job care să-mi asigure relaționare: acestea două merg mână în mână. Pentru adulți, este foarte important să aibă o relație de sprijin.

Care nu trebuie să fie neapărat o relație romantică.

Nici vorbă! Dar pot să înțeleg de ce oamenii se gândesc într-acolo. Pentru că relațiile romantice sunt cele care se construiesc pe modelul relației fundamentale cu mama noastră și reproduc modelul, iar noi acolo am avut cele mai importante surse de securitate, vioiciune și dezvoltare. În realitate, studiile arată că, pentru adulți, nu, nu este vorba despre iubire romantică, ci despre iubire profundă, care înseamnă respect, grijă față de celălalt, susținere reciprocă. Sigur, dacă iubirea romantică presupune toate aceste lucruri, este minunat, dar dacă nu, relațiile de care avem nevoie sunt cele de prietenie. De aceea, iubirea romantică și iubirea prietenească sunt două surse foarte importante de vitalitate în viața noastră. Și cercetările arată că avem nevoie de cel puțin o relație de genul acesta. 

Apropo de perioada aceasta, în care nu mai avem răbdare, mi-a venit în minte o analogie cu piesa lui John Cage, „4 minute și 33 de secunde“: el venea pe scenă și nu cânta nimic pentru acest interval de timp, care, se pare, este durata maximă în care creierul nostru este în alertă, așteptând să se întâmple ceva. Cât ne afectează că pandemia s-a prelungit atât de mult? De obicei, când vorbim despre traumă ne gândim la ceva punctual: un accident, un deces, o violență sexuală. 

Da, în general la asta ne gândim, deși sunt și traume ce vizează situații stresante ce durează. Când o situație trenează. Ea ne erodează mecanismele de reglare, de a face față. Ei, aici cred că este important să înțelegem ce vrem să se termine, pentru că un singur lucru se termină: restricțiile. Virusul nu se termină! Și vor apărea și altele. Cred că trebuie să ne mutăm atenția pe alte elemente. Iar aici cred că nu s-a comunicat suficient. Toată organizarea în funcție de un pericol trebuie să plece de la premisa de a înțelege ce constituie mai exact un pericol și pentru cine (și noi acum începem să înțelegem în ce măsură este virusul acesta periculos), precum și cine este mai predispus la acest pericol. Pentru că sunt alți oameni predispuși la alte tipuri de virusuri, care pot să producă la fel de multe pagube. Nu s-a vorbit foarte mult despre cum ne putem proteja, într-o formă în care să putem să păstrăm colaborarea dintre noi, interacțiunea, pentru că separarea, izolarea au deranjat la fel de mult ca prezența virusului, chiar mai mult. 

Citisem că efectele izolării și psihoza în masă de care am suferit au fost mai grave decât virusul în sine.

Da. E nevoie să înțelegem că relaționarea umană este cu adevărat necesară și că ne protejează față de o mulțime de virusuri și probleme, de pericole. Iar această relaționare presupune în primul rând prezență fizică. Relațiile lipsite de prezență fizică sunt devitalizate de unele dintre cele mai semnificative resurse. 

Am fost obișnuiți să credem că celălalt ar putea fi dușmanul, că ne-ar putea infecta. Cum crezi că va afecta perioada aceasta modul în care vom relaționa de acum înainte, în care ne vom îmbrățișa, atinge, pupa: vom fi cu „frâna de mână trasă“ o perioadă?

Posibil. Eu sunt un om orientat, în general, spre ce putem face ca să ne influențeze în bine, și atunci îmi vine să spun: dacă te trezești că ai frâna de mână trasă, gândește-te de două ori dacă o lași jos sau nu! Dacă noi începem să gândim că suntem periculoși pentru celălalt, pentru că avem virusul, evident că mie, ca traumatolog, îmi vine să spun că noi suntem niște pericole și prin ce spunem, prin ce facem, că eram și până acum periculoși pentru ceilalți, în alte domenii. Agresivitatea verbală există dintotdeauna și nu s-a făcut nicio campanie publică despre cum să oprim mesajele verbale nepotrivite. Cred că este necesar să înțelegem că avem nevoie să ne reducem gradul de agresiune în diverse forme. Și să fim un bun partener de relaționare cu multă lume. Asta înseamnă să te îngrijești pe tine. Dacă aș scoate ceva bun din această pandemie, ar fi conștientizarea rolului nostru ca generator de bun sau de deranj, de pericol, de complicații. 

Se vorbește foarte mult, în ultima vreme, despre necesitatea unor politici de recuperare după această perioadă. Care ar fi câțiva pași de făcut? Ce ar trebui să se întâmple acum, în perioada în care pericolul imediat a mai trecut? 

Primele idei care-mi vin în minte sunt referitoare la refacerea rețelelor de relații. Să existe în școli sau în companii programe speciale de refacere a relațiilor, de reconstruire a relațiilor; un fel de training relațional, în care oamenii să își înțeleagă nevoile. Pe care noi le ignorăm, pentru că avem obișnuințe nepotrivite. 

Cum ne reparăm deci, presupunând că suntem atenți la nevoile noastre și vrem să facem asta?

O să folosesc cuvântul cum ne refacem, că nu ne-am stricat – sau sper din tot sufletul să nu ne fi stricat! Avem nevoie să ne întoarcem la lucrurile de bază. Pe plan fizic: să avem un loc de muncă, o activitate care să ne facă plăcere, să ne apropiem de un regim de viață sănătos (odihnă, pauze în activitate, un regim alimentar echilibrat), să reducem acțiunile care vin împotriva noastră, să „facem bine cu noi“, să faci bine pentru tine și pentru ceilalți.

Marie Kondo, autoarea cărții „Magia ordinii“, ne învăța să luăm fiecare obiect și să vedem dacă ne produce bucurie. Cumva, asta ne spui și tu.

Da, să ne găsim relațiile, lucrurile, oamenii care ne mișcă, ne încarcă. Oamenii nu sunt obișnuiți cu asta. Noi am trăit o mentalitate de greu și de eficiență. Valorizarea a venit dintr-un rezultat, nu dintr-o trăire energică.

Asta explică de ce atât de mulți CEO sunt depresivi?

℗PUBLICITATE



Bineînțeles. Și de ce succesul sub un aspect nu îți garantează sănătatea și fericirea. Niciodată!

A tot circulat comparația aceasta cu alte generații care au trecut prin două războaie mondiale, prin criza economică din anii 1930 și care nu se mai plângeau de nimic. Suntem noi mai puțini rezilienți? De ce suntem mai „brambura“ decât alte generații? Mă gândesc și la cei numiți acum snowflakes.

Nu știu sigur dacă suntem mai brambura decât alte generații, dar știu că, dacă măsurăm reziliența tinerilor și pe cea a vârstnicilor, categoric vedem că ea crește odată cu vârsta. Și e logic să fie așa. Pentru a fi rezilient, ai nevoie de adversitate, de dificultăți.

La fel ca sistemul imunitar, care trebuie să întâmpine virusuri, ca să știe cum să le facă față…

Da, trebuie să ne întâlnim cu dificultatea. Și evident că vârstnicul a întâlnit o mulțime de dificultăți, s-a antrenat și e mai priceput decât tânărul.

Dar este mai rezilient sau doar mai resemnat?

Mai rezilient. Își cunoaște capacitățile, posibilitățile, știe că se descurcă, că nu toate obstacolele te dărâmă. Te dărâmă dacă decizi tu să te dărâme și dacă intri tu în situații de risc sever. De aceea, se vede foarte clar: statele cu populație mai îmbătrânită sunt mult mai pașnice; ei s-au prins între timp că nu e cazul să-ți faci rău cu mâna ta și să pornești un război cu celălalt. Sigur că asta trebuie să îi învățăm pe tineri. Iar o parte din educația celor pe care îi numim snowflakes a fost făcută în sensul evitării. O cercetare a comparat persoanele foarte bine educate, bine protejate, care au întâmpinat foarte puține dificultăți în viața lor: se cunoșteau foarte puțin pe ele însele și se bazau mult mai mult pe alții, decât pe propriile posibilități. Acest lucru înseamnă reziliență mai scăzută. În fața adversității, eu nu știu pe ce să mă bazez, pentru că am fost obișnuit să mă bazez pe altul. Aceasta este esența îngrijirii parentale de tip hiperprotecție. Noi astăzi avem un exces de pozitivare a îngrijirii de tip hiperprotecție, care, în toate studiile pe care le-am întâlnit, se asociază cu lipsă de încredere în sine, cu dificultăți de mobilizare în situații de efort. Până în secolul acesta, mare parte din educație a fost bazată pe chinul copilului și folosirea lui, acum am trecut în extrema cealaltă, în care copilul este pus în mijlocul familiei, dar nu ca sens de îngrijire, ci ca sens de decident. 

Unii dintre noi au fost mai protejați de viață, alții par că încasează lovitură după lovitură. Nu știm să reacționăm când cuiva îi moare cineva sau trece printr-o violență sexuală. Fie spunem platitudini, fie îl evităm. Cum ar trebui să reacționăm când cineva trece printr-un eveniment traumatizant?

Printr-un antrenament referitor la emoțiile dureroase. Îi certăm pe copiii noștri că sunt sensibili, dar nici noi nu știm să stăm cu partea delicată. Avem nevoie să creștem ceea ce noi am numi forță personală, în a gestiona durerea emoțională și a vedea omul ca fiind mai mult decât această durere. Omul este cel care conține durerea, nu invers. Sigur că, în primele perioade de după un eveniment dificil, omul este imersat în durere și are impresia că-l va epuiza (ceea ce, în cazul unora, chiar se întâmplă). Nimeni nu face educație pentru pierdere. Dimpotrivă, avem o filosofie a câștigului.

Tu vorbești despre ce găsești atunci când pierzi.

Da, este important. Nu poți să vezi pierderea doar ca element negativ. Țin minte că, la prima conferință de psihotraumatologie pe care am avut-o, mi-am bazat expunerea pe expresia lui Mae West: Am urcat pe scara succesului eșec cu eșec. Reziliența nu se dezvoltă exclusiv pe câștig!

Deci ce-i spunem cuiva care a suferit o pierdere, care trece printr-o traumă?

Îmi pare rău pentru pierderea ta! Restul înseamnă lucruri simple, naturale, pe care să le facem cu omul respectiv, în varianta în care el poate: să mergem și să privim copacii cu el, de exemplu. Vii cu ceva și-i lași omului libertatea de a spune da, mulțumesc, sau nu, mulțumesc! Există aceste extreme: fie eviți, fie copleșești omul cu atenție nedorită. Aceasta din urmă este o situație care vine, de obicei, dintr-o culpă pe care persoana respectivă o are, că nu a făcut ce trebuia făcut, când se cerea asta. Atât cât îți permite empatia ta, trebuie să fii atent la celălalt și să vezi ce are nevoie – uneori, poate fi vorba despre a sta cu persoana, alteori înseamnă să oferi ceva, să faci o muncă pentru celălalt, să îl iei la o bere. Și să nu te aștepți să funcționeze normal – asta este cel mai important. Să poată să plângă, să tacă, să jelească în fața ta. Mai este un lucru pe care l-am observat. Când cineva suferă o pierdere, are reacții încetinite, nu funcționează normal. Și este incredibil cât de repede taxează ceilalți acest lucru. Ai stat prea mult la casă? De ce nu aveți, doamnă, banii pregătiți? N-ați pus bine pompa la benzină, acum stăm aici din pricina dumneavoastră. Nimeni nu se gândește că omul acela are o „scuză“. Iar această acuză – ai făcut rău, pentru că ești rău sau defect – este ceva ce se suprapune peste suferință.

Care sunt evenimentele din viața noastră cu potențialul de a ne traumatiza? 

Am să încep cu copiii: absența mamei, amenințarea cu moartea din partea mamei și a tatălui (nu realizăm cât de des se întâmplă!), perturbarea psihologică (boala psihică) a mamei sau a tatălui. Nefericirile constante, agitațiile, fricile constante sau ieșirile din minți de orice fel generează perturbare psihologică în copil: ele se soldează cu abuz emoțional, abuz fizic și sexual. 

Pentru adulți: amenințarea cu pierderea vieții, pierderea prin deces, violența sexuală sunt primele trei evenimente cu cel mai înalt potențial de a genera traume.

Ce face diferența între o reacție imediată a cuiva în urma unui eveniment traumatizant (mă gândesc și la violența sexuală aici) și una cu efect întârziat? De ce unii reacționăm imediat la traumă, iar alții, mai târziu?

Capacitatea mediului (a celor din jur) de a primi această informație. Există întotdeauna reacții imediate, de fapt. Problema e cine le vede, cine le ia în seamă, cine le îngrijește. 

Revenind la pandemie și la ce găsim când pierdem ceva, ce am găsit noi după pandemia aceasta?

Am aflat cât de importantă este educația! Tot ce am trăit arată cât de important este să fim educați. Apoi, cât de important este să ne menținem sănătatea și să stimulăm funcționarea sănătoasă, și nu să continuăm a fugi de pericole. În al treilea rând, am aflat cât de importante sunt relațiile noastre, ca bază a funcționării a tot ceea ce ne ajută pe noi să obținem rezultate.

Tu cum o să-ți amintești de 2020-2021 peste 5 ani? Apropo de gluma aceea cu toți cei care am răspuns la interviurile de angajare ce ne vedem făcând peste 5 ani, iată că am mințit. [râde]

Noi aici, la institut, ne-am mobilizat să ne întâlnim regulat, am păstrat relațiile, am ținut unii de alții cât am putut de mult (știam foarte clar că izolarea nu ajută și absența interacțiunii nu va fi un factor benefic, dimpotrivă). Am căutat să ne păstrăm un ritm sănătos de muncă, deși am avut și noi debușeuri consistente, pentru că am muncit foarte mult – activitatea față de 2019 a crescut cu 160%!

Am învățat foarte multe, a trebuit să mutăm totul în online. Mi-a plăcut online-ul din unele puncte de vedere, dar din altele îl urăsc cu pasiune. Ca întotdeauna însă, eu mă uit la ce câștig, ce pierd, nu valorizez nici pe unele, nici pe altele mai mult, încerc să mențin echilibrul și știu că nimic nu vine pe lumea asta doar cu plusuri. Și mai e un lucru: nu mă mai aștept ca altul să-mi facă viața mai bună!

Credit foto: Ioana Dodan

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută