fbpx
skip to Main Content

Avea doar 19 ani când a câștigat medalia de aur la secțiunea de tango salon a Campionatului European de Tango. Csongor Kicsi a scris istorie în 2015, alături de partenera sa, Laura Iaru, devenind cel mai tânăr campion european la tango argentinian (și finalist la Campionatul Mondial de Tango din Buenos Aires), primul și singurul, deocamdată, din România cu acest titlu. A intrat în lumea dansului la 4 ani, iar de când a descoperit tangoul argentinian, a studiat cu unii dintre cei mai apreciați maeștri de tango din lume: Sebastian Arce și Mariana Montez, El Flaco Dany, Javier Rodriguez, Neri Piliu și Yanina Quinones, Maximiliano Cristiani și mulți alții. A studiat Kinetoterapie și Motricitate Specială la Universitatea Transilvania din Brașov și are 2 masterate  unul în kinetoterapie, celălalt în meloterapie, cu lucrări de disertație legate de tangoul argentinian. Pandemia i-a dat timpul de care avea nevoie pentru a scrie prima lucrare de doctorat din țară despre tangoul argentinian, centrată pe creșterea nivelului de performanță în tango  dansul care a ridicat îmbrățișarea la rang de artă și care astăzi, la un secol și jumătate distanță de momentul când s-a născut, redefinește rolurile tradiționale de masculinitate și feminitate. Despre încredere, conexiune, prezență, orgolii și reconectare am vorbit luna aceasta cu Csongor Kicsi. 

Terapie prin dans găsim în toate vremurile, în toate culturile. Ce are tangoul în plus?

Interacțiune umană. Pe lângă faptul că e un mediu artistic, oferă o comunitate. Și oamenii caută să facă parte dintr-un grup. Iar în tango – că folosim sat, trib, sectăcomunitate sau orice altă denumire mai frumoasă –, ei se regăsesc. Tangoul le oferă un spațiu în care se autoidentifică. Și în care găsesc un refugiu: de a îmbrăca o personalitate pe care nu o au sau pe care o au, dar o ascund.

Este tangoul o evadare sau o întoarcere la tine ?

Poate să fie ambele. Sunt oameni din IT, din zona corporate, din medicină, care au „uniforma“ lor, care se îmbracă office, iar seara le vezi pe fete în cele mai elegante și mai feminine haine, iar pe bărbați în cămăși cu flori și pantaloni largi, lucruri pentru care, în afara comunității, ar avea de-a face cu prejudecățile oamenilor: De ce arăți așa? De ce de îți dai cu atât de mult parfum? De ce îți pui atât de mult make-up sau gel în păr? La tango regăsesc o parte din personalitatea lor. Iar din punct de vedere interpersonal, cred că îmbrățișarea este acel cuvânt magic pentru care oamenii vin la tango. Ei caută o senzație, un sentiment, o emoție. Pentru că, în viața de zi cu zi, stai mână în mână doar cu persoane apropiate, prieten-prietenă, soț-copil. Iar în tango, jumătate din îmbrățișare înseamnă să te ții mână în mână, iar a doua parte a poziției de dans e îmbrățișarea efectivă, care are un context foarte puternic. Sunt multe studii făcute pe efectul îmbrățișării la nivel biochimic. 

Cum reacționează, inițial, oamenii care nu vin cu un partener la tango, la îmbrățișare?

Am menționat deja niște domenii în care contactul interuman este unul rece sau distant. Oamenii care nu vin dintr-o zonă artistică, la tango, trebuie să depășească o barieră: aceea de a atinge un necunoscut. Dar după ce se obișnuiesc și devin parte din comunitate și trec prin ritualul de milonga (n.r. petrecerea unde se dansează muzică de tango, vals și milonga), nu mai consideră că atingerea unei persoane necunoscute ar fi ceva respingător sau care să îi facă reticenți.

În funcție de bagajul lui emoțional, de trecut, de relațiile lui, fiecare om reacționează diferit, desigur, dar, în medie, cam cât ai observat că le ia oamenilor să se deschidă, după ce vin la tango?

Poate să dureze de la câteva zile la câteva luni; depinde foarte mult de domeniul din care vin, de personalitate și de istoria de viață a fiecăruia. Am cunoscut cazuri în care, după ce oamenii au mers la tango, s-au dus la întâlniri de birou și i-au luat pe toți în brațe, iar colegii lor au rămas uimiți. Pentru că la tango asta este o convenție socială, așa saluți: vezi persoana, o îmbrățișezi, asta s-a preluat din cultura argentiniană. Sigur că, la nivel cultural, intervin foarte mult tradițiile. Argentinienii, italienii, spaniolii, portughezii, românii sunt mai deschiși și mai adaptabili, față de alte culturi, în care oamenii sunt mai reci.

Dansează diferit românii față de japonezi, nemți etc.? 

În culturile latine aș zice că da, la nivel emoțional oamenii sunt mai expresivi. Dacă menționăm Japonia, care este o țară axată pe perfecțiune, aceasta se regăsește și în dans, dar în partea de interacțiune umană, se poate simți lipsa de emoție. 

Ești autorul unei cercetări despre impactul muzicii de tango asupra creierului. Ce efecte ai constatat că are tangoul asupra noastră? Și cui i se datorează aceste efecte: muzicii, dansului sau combinației dintre cele două?

În primul rând, dansul este o activitate fizică. Dacă face sau nu parte din domeniul sportului, acesta este un subiect contradictoriu, pentru că este parte din artă, dar înseamnă și activitate fizică. În asta constă și răspunsul. Lucrarea a fost făcută pe un grup-experiment alcătuit din 40 de persoane: dansatori de tango, de la începători până la profesioniști, iar grupul de control a fost alcătuit din nedansatori. Am avut un playlist care a conținut tango vechi, tango nuevo, vals și milonga, iar reacțiile au fost înregistrate cu un aparat MindWave (n.r. care înregistrează impulsurile electrice de la nivelul pielii, induse de activitatea neuronală din lobul frontal).

Subiecții au ascultat aceleași melodii stând relaxați, culcați, fără să danseze, individual, într-o cameră izolată. Ulterior, dansatorii au fost înregistrați și în timpul dansului pe aceleași piese, pentru comparație. 

Rezultatele au arătat că s-au înregistrat frecvențe mici, Delta, Theta, Alpha  rezultate echivalente cu cele obținute în alte culturi prin meditație sau rugăciune. Iar în cazul dansatorilor, ei au avut aceste rezultate atât în timpul dansului, cât și prin simpla ascultare a muzicii de tango. Practic, tangoul, fie că îl asculți, fie că îl dansezi, este o meditație activă. Tangoul argentinian se poate aborda atât ca dans social, ca activitate fizică de loisir (plăcere), cât și ca activitate fizică de performanță. Eu am măsurat efectele legate de relaxare în cadrul acestei cercetări. Pentru că, în cazul unui spectacol, al unei competiții, creierul este la excitație maximă, de la adrenalină și emoții: capacitățile fizice, motrice, alți parametri, precum cei respiratorii etc., sunt la volum maxim, în caz de performanță.

Tangoul este folosit, printre altele, pentru ameliorarea simptomelor maladiei Parkinson: care sunt mecanismele prin care acționează?

În Parkinson sunt afectate atât gândirea, cât și motricitatea, la nivel neuromuscular. Elementul de bază al tangoului este caminar: mersul. Iar efectele țin și de faptul că acest lucru se face în pereche, pe muzică, față de niște exerciții monotone de kinetoterapie. În plus, să memorezi un pas, o combinație de 2-3 pași, ajută la antrenarea creierului.

Care ar fi profilul dansatorului de tango: ce oameni vin la tango? Și cam la ce vârste?

Tangoul se adresează oricui. Dacă vorbim de categorii de vârstă, în primul rând, vin oameni maturi, iar din experiența mea, vin oameni care au trecut printr-un impas emoțional: fie își caută un partener, fie au trecut printr-o pierdere (a unui membru de familie sau un divorț). Este o terapie: oamenii caută o „completare“, fie că ea vine ca parte a activității fizice, prin apartenența la o comunitate sau prin găsirea unui partener. În anumite situații, este vorba și despre a anihila, despre a amâna rezolvarea unei probleme: în loc să stau acasă singur și să ruminez, merg la o milonga, sunt între oameni, mai dansez, mai râd, apoi adorm, obosit.

Dincolo de ce ai observat în cercetarea ta, dacă te uiți la cei care vin la tango într-un moment al vieții lor, ce schimbări remarci peste 3 luni, 6 luni? Nu neapărat în modul în care dansează și progresează, ci emoțional, relațional, ca manifestări – sunt schimbări?

Da, sunt. Și chiar bune. Din punctul meu de vedere, tangoul, dacă îți dai voie să te exprimi prin dans, îți conturează vizibil personalitatea. Dacă o femeie este foarte fină, foarte emotivă, în dansul ei, prin atingere, prin mișcări, asta se poate vedea. O femeie impunătoare, mai hotărâtă sau mai dură se simte în dans, se vede. Asta este valabil și la bărbați: un bărbat alfa, care are o personalitate mai impunătoare, mai expresivă, are un dans specific; altul, mai timid, la fel. 

Deci expresia „dansezi cine ești“ este adevărată. 

Da. Fiecare vine cu bagajul lui. O parte rezolvăm, gestionăm, dar nu tot. Și exact acel „nu tot“ se poate vedea în dans. Acum, că accepți sau nu ori că vrei să dezvolți aceste lucruri, asta este strict alegerea ta. Femeile rămân mai mult în tango și mai cu ușurință, având o înclinație spre dans, spre artă. Foarte mulți bărbați renunță, pentru că, la început, până ajungi să înțelegi dansul cu adevărat, e greu. Așa cum spuneam, tangoul conturează și accentuează semnificativ personalitatea. În tango se vede dacă un bărbat este alfa sau dacă doar se consideră așa. 

Este tangoul un dans machist?

Nu mă refer la forță, ci la atitudine, pentru că tangoul dezvoltă ambele lucruri într-un bărbat: atât masculinitatea și forța, cât și latura mai fină: cum să atingi o femeie, cum să o îmbrățișezi, cum să ai grijă de ea în mișcări, în dans. Tangoul este pentru oricine, dar nu toată lumea rămâne în el.

Tangoul „își rezervă dreptul de a-și selecta clientela“?

Cam da. Și, referitor la machism, într-adevăr, perioada din care provine dansul (în care a fost inițiat și unde s-a născut), da, a fost o perioadă machistă, în care dansau doar bărbații între ei. Primele femei care au dansat tango au fost prostituatele, dar ulterior, tangoul a ajuns în saloane, la alte categorii de persoane. Între timp, societatea s-a schimbat enorm. La nivel mondial, femeile au aproape toate drepturile (fără să intrăm, acum, în politică) și, odată cu asta, s-a schimbat și tehnica dansului. Există leading și following, într-adevăr. Noi venim cu partea legată de construcția dansului, orientarea spațio-temporală pe rondul de dans (ronda), viteza de execuție și principiile dansului, dar ca following, fetele au dreptul de a refuza sau de a accepta marca unui lider. Marca (n.r. indiciu pentru partenera de dans, pentru a semnaliza un anume tip de pas/mișcare) nu este una forțată sau impusă. Și noi, liderii, suntem followerii noștri: noi dăm marca, dar după aceea, ne urmăm partenera. 

Este un dans 50-50. Fetele pășesc, ascultă muzica, au muzicalitatea lor, stilul lor, postura lor, echilibrul lor. Felul cum pășesc, aici este accentul cel mai important. Din motricitatea ta, din forța membrelor tale inferioare, te duci în pas spate sau lateral ori eu, ca bărbat, te duc, te împing sau te manevrez. Este leadingul lui, followingul ei, dar felul în care te exprimi prin dans, cum te impui, prin mișcările tale proprii, cere acea jumătate sau lasă acea jumătate partenerului. Toate acestea depind de atitudine. Ce am observat este că bărbații se sperie de femeile care se impun în dans, care vor să se exprime prin dans. La nivel de performanță, multe dansatoare profesioniste preiau leadingul. Și este o senzație deosebită.

℗PUBLICITATE



Este un dans anacronic, până la urmă. De ce crezi că lumea încă vine spre tango, după aproape 150 de ani de la începuturile lui?

În primul rând, are o faimă. Oamenii asociază tangoul cu ceva frumos, pasional, elegant. 

Cât din imaginea proiectată în filme despre tango se suprapune peste ceea ce se întâmplă în acest dans?

Dacă vorbim despre filme cu tango făcute de actori americani, atunci este departe de realitate. Dacă vorbim despre Lecția de tango, un film artistic făcut cu dansatori de tango, mari maeștri internaționali argentinieni, se vede diferența. Filmele americane au însă cea mai mare audiență, iar oamenilor li se imprimă o imagine și, în același timp, o curiozitate, care este prima ușă de intrare în lumea noastră, a tangoului argentinian. 

Este tangoul un dans complicat sau ușor?

La început, este ușor. Elementele de bază sunt ușoare, dar când dorești să te duci la milonga, să te integrezi, să poți dansa cu oricine, aceea este o etapă de tranziție ce are dificultatea ei. Și cam acolo se produce selecția. Cei care izbutesc să treacă de perioada de tranziție rămân în lumea tangoului. Ca orice activitate pe care vrei să o faci bine, tangoul cere disciplină și implicare.

Suntem după un an și jumătate în care în jurul nostru am auzit mesajul că atingerea, îmbrățișarea, ne fac rău. Cum ai observat că dansează oamenii acum?

Oamenii vin în continuare la dans. Numărul lor este mai redus, e drept, dar oamenilor le este dor de îmbrățișare, de emoție, de deconectare. Și, mai ales în perioada asta, deconectarea e cea mai mare necesitate.

Deconectarea și, în același timp, reconectarea…

Da, de- și reconectarea.

Cum a fost perioada aceasta de predat tango online? A funcționat?

Și înainte de pandemie mergea foarte bine predatul online, sunt multe platforme de acest gen și funcționează, pentru partea de tehnică. Dar arta este un domeniu inepuizabil și de neînlocuit. Implică emoție, care doar prin contact om-la-om se poate obține. Poți să ții un concert online, o lecție online sau o piesă de teatru online, dar niciodată nu va transmite aceeași emoție ca atunci când omul este lângă tine, pune mâna pe tine. Muzica are vibrația ei, oamenii emană o anumită energie, frecvențele vocii, ale atingerii, toate acestea nu se pot obține virtual. E ca la psihoterapie: una este să faci terapie online, alta este să mergi la cabinet: însuși cabinetul în sine este aranjat, echilibrat, temperatura camerei, luminozitatea sunt potrivite pentru acest scop.

Ești lider, dar ai dansat și tu, la rândul tău, cu alți lideri. Ce înveți dansând ca follower?

În primul rând, tangoul este, așa cum spuneam, pe lângă o artă, și o activitate fizică, și o formă de comunicare nonverbală. Leadingul și followingul țin tot de comunicare nonverbală. Unul este receptor, celălalt este emițător. Iar rolurile se pot schimba. Convenția socială și mass media promovează tangoul doar în roșu și negru, ca dansul cu trandafirul în gură, între femeie-bărbat, dar acesta este doar un clișeu. Eu percep că, dacă învăț doar rolul de bărbat, este un dans doar pe jumătate, e incomplet. Din acest motiv, dansez și leading și following. Mă consider hetero, însă apropo de queer tango, susțin în totalitate comunitatea homosexuală, care, din păcate, în România este într-o mare controversă. Pentru mine, faptul că dansez și ca follower mă face de două ori mai bun: e un alt dans, mă simt complet diferit în dans. Stilul meu în leading și cel din following sunt complet diferite. 

Tangoul este mult peste prejudecățile etnice, care țin de credințe religioase sau de orientare sexuală. Că omul este sau se consideră straight, homo, trans sau bi, arta e pentru oricine. Îmbrățișarea, emoția, dansul sunt pentru oricine. În România nu există o comunitate de queer tango, din motive de mentalitate și prejudecăți. Dar, la nivel mondial, cele mai reușite milongi sunt în această comunitate. Nu există orgoliu masculin, de tip eu sunt bărbatul alfa de la milonga. Dansez când „băiat“, când „fată“, iar la jumătatea melodiei putem schimba oricând rolul. 

Tangoul e ca o relație bazată pe încredere: însuși faptul că mergi cu spatele cere ca tu, în calitate de follower, să ai încredere în cel din fața ta că știe ce să facă, unde și cum să te conducă.

Da, iar cel din fața ta poate să-ți inspire acea încredere sau să-ți inducă lipsă de siguranță. Să fii prezent, timp de o melodie sau de o tandă (n.r. un grupaj de 4 melodii de tango, pe care le dansează împreună o pereche la milonga), reprezintă o atenție canalizată pe persoana din fața ta timp de 3 minute, respectiv aproape un sfert de oră, pentru o tanda. O atenție susținută, fără să-ți fugă gândurile altundeva. 

Ai fost campion european la tango salon la 19 ani, o vârstă fragedă pentru un dansator de tango. Ce s-a schimbat, în dansul tău, de atunci?

Chiar dacă m-am apucat de tango la 15 ani și am devenit cel mai tânăr campion european, nu recomand dansul pentru tineri: nu ai maturitatea necesară. Iar eu mi-am pierdut adolescența: prietenii mei erau la petreceri, eu la milongi. Ei erau în excursii, eu țineam workshopuri. Mi-am găsit însă prieteni noi, am cunoscut oameni care au avut impact semnificativ asupra personalității mele. Apoi, multe călătorii, naționalități și tradiții diferite, fluturi în stomac, emoții, spectacole, frici, momente fericite, momente grele, dureri, multe, multe dureri fizice, pentru performanță, respect, faimă, maturitate. La 19 ani am simțit dansul diferit față de 22, 23, 25: conturându-mi personalitatea, simt că mi se conturează și dansul.

În Parfum de femeie, Al Pacino are o replică: „Nu există greșeli în tango.“ Ce părere ai despre această perspectivă?

Tangoul are libertatea lui de exprimare, prin improvizație, și nu este standardizat, e adevărat. Dar la nivel de performanță, există greșeli mari: un gancho greșit poate provoca dureri mari, o ridicare poate să ducă la hernie de disc, dacă nu e făcută corect, o accelerare sau o alunecare poate să producă o entorsă de gleznă. Cum să nu existe greșeli? Asta e doar o replică dintr-un film de Oscar, foarte bine promovat.

Csongor Kicsi și Raluca Aldea

Aș vrea să vorbim puțin despre modul în care intri în dans: cabeceo și mirada.

În tango ne străduim să păstrăm anumite etici, anumite detalii frumoase, lucruri care în alte comunități de dans sunt considerate discriminatorii. La tango, femeile nu au dreptul de a invita în mod direct, ci doar de a propune o invitație, prin mirada (privire), pe care bărbatul o interceptează și decide dacă invită sau nu. Bărbatul are dreptul de a invita în mod mai direct, prin cabeceo. Și, desigur, femeia are dreptul de a refuza. În alte dansuri, femeile te apucă de mână și te iau la dans, ceea ce mi se pare o lipsă de feminitate. În tango, încă sunt milongi tradiționale unde inviți partenera de la soț sau partenerul de viață. Te duci și îl întrebi. Nu e misoginism sau machism: până și părinții mei îmi spuneau că, la o nuntă, de exemplu, sau la o petrecere, nu te duci direct să iei partenera altcuiva la dans. Flaco Dany, unul dintre mentorii mei, îmi povestea că milonga era, pe vremuri, o adevărată festivitate. Bărbații își călcau cămașa cea bună, își făceau nodul la cravată cu grijă, își lustruiau pantofii de dans, pentru această ocazie, de sâmbătă-seara. Este un detaliu care încă se păstrează în tango, o grație, o eleganță. De aceea spun: tangoul e pentru oricine. Dar dacă nu ai ceva elegant în personalitatea ta, n-ai ce căuta acolo. Poți rămâne, dar vei fi ușor-ușor îndepărtat de comunitate. La tango, rar vezi un bărbat în pantaloni rupți sau scurți și fetele cu push-up și fuste mini. 

Ești profesor de tango pentru oameni, de obicei mai în vârstă de tine. Cum te simți în această ipostază?

Am fost de multe ori judecat sau desconsiderat. Bărbații au un orgoliu legat de a învăța de la cineva mai bun sau mai tânăr decât ei. Cu cât avansez în vârstă, cu atât vin mai mulți bărbați la lecții: este un lucru legat strict de orgoliul lor masculin. Și, revenind la masculinitate și la queer tango, ca bărbați, toți avem o latură feminină, așa cum și femeile au o latură masculină. Pur și simplu, eu îmi accept latura feminină și nu mă deranjează deloc. Asta îmi face dansul mai bun. 

© Credit foto deschidere: Zoomer Photography

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
Caută