#InterviurileSimonei: „Unul din mecanismele care explică reticența la vaccinare ține de decăderea educației științifice“ – Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la UBB – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Țin minte și-acum acordurile genericului de la Teleenciclopedia, anticiparea cu care așteptam emisiunea în fiecare săptămână, fascinația cu care răsfoiam revistele National Geographic aduse „pe sub mână“ din America de niște rude din Ploiești (și frustrarea de a nu putea înțelege mare lucru din ele, neștiind la vremea aceea să citesc nici măcar în română). Și-mi amintesc și de mândria vecină cu superioritatea care m-a cuprins la aflarea veștii că bunicul meu a participat la lansarea misiunii Apollo 11, ca și când această întâmplare mi-ar fi întipărit în codul genetic un strop de inteligență în plus.

Relația mea cu știința a fost una de admirație de la distanță. N-am strălucit la nicio materie „reală“, am petrecut a IX-a simțindu-mă prostuța clasei la orele de fizică predate de-un profesor pasionat și talentat, am obținut câte un 8 muncit din greu la chimie și am avut coșmaruri cu matematicile și cu prietenul de familie profesor de analiză matematică la Academia Militară, care m-a meditat în liceu, la multă vreme după terminarea facultății (de Jurnalism – ca să vedeți în ce direcție diametral opusă rigorii științifice mi-am parcurs viața).

Din postura aceasta de admirație combinată cu smerenie în fața științei și a celor care și-au predat viața ei, am privit când amuzată, când intrigată și speriată reality show-ul ultimilor doi ani, în care, vorba memelor de pe Facebook, am asistat cu toții la uluitoarea transformare a celor care deslușesc cu greu exercițiile copiilor de clasa a doua în virusologi, imunologi și specialiști în boli infecțioase de talie mondială.

Luna aceasta am vorbit despre avantajele popularizării științei și riscurile vulgarizării ei – un termen folosit încă de o mare parte din comunitatea științifică – cu Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fondatorul (și șeful) Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive, în cadrul căruia studiază emoțiile și reglarea emoțională la om, împreună cu o echipă multidisciplinară de psihologi, medici și biologi. Andrei Miu are o licență și un doctorat în psihologie, un masterat în neuroștiințe și medicină moleculară și foarte puțin timp liber la dispoziție – motiv pentru care am apreciat cu atât mai mult orele petrecute de el pentru Pagina de Psihologie și acest interviu.

Într-o lucrare publicată în 1993, Jaap Willems vorbește despre riscurile legate de popularizarea științei. Acestea ar fi de patru feluri: riscuri pentru știință care sunt sau nu dependente de percepție (rezultate științifice „abuzate“ de public sau răul făcut unui proiect de cercetare publicat prea devreme) și riscuri pentru societate dependente sau nu de percepție (formarea unei imagini incorecte sau false speranțe ale pacienților legate de un tratament). Cum vedeți la aproape 30 de ani distanță de la aceste observații, în plină eră digitală, riscul popularizării științei, pentru știință, dar și pentru public?

Dacă e făcută profesionist, popularizarea științei poate fi foarte utilă și ar trebui să îi ajute pe cei care nu au formație științifică să înțeleagă ce se știe despre un fenomen. Prin ce se știe înțeleg ce a fost susținut prin studii științifice. Pentru un om de știință, orice altceva e ipoteză sau părere personală. Fapt e doar ce e susținut de date și, chiar și acestea, doar după ce au fost replicate în mai multe studii independente. Scopul popularizării este prezentarea dovezilor științifice într-o formă deopotrivă corectă și accesibilă pentru oamenii care nu au pregătire științifică sau poate că au, dar nu pe acel subiect.

Willems identifica riscurile popularizării științei într-o perioadă în care nici cercetarea, nici mass-media nu aveau amploarea de acum. Ce s-a întâmplat în ultimele decenii este că cercetarea a luat avânt foarte tare, cu un număr tot mai mare de cercetători, care lucrează sub presiunea instituțională și socială de a descoperi lucruri noi (publish or perish) și, în consecință, cu un flux de cunoștințe științifice care se derulează mult mai rapid. Dar, inevitabil, și cu o eterogenitate calitativă mai mare, unele studii fiind mai bune decât altele. Cercetarea din fiecare domeniu se face la scală industrială azi, așa că cercetătorii au ajuns să fie foarte specializați pentru a ține pasul cu ce se publică. Nici în psihologie sau în neuroștiințele cognitive nu mai sunt cercetători care să poată vorbi despre orice, ci sunt specialiști pe un subiect cum ar fi reglarea emoțională, dezvoltarea percepției vizuale sau decizia organizațională. Deci subiecte foarte specifice, despre care cei care studiază aceste fenomene pot vorbi pe baza studiilor cele mai recente și cu un spirit critic antrenat și informat, care le permite să selecteze ceea ce este clar susținut de date.

Pe de altă parte, mass-media a crescut foarte mult, mai ales datorită accesului larg la internet și apariției rețelelor de socializare. Consumul de informație din mass-media a căpătat un rol foarte important în viețile noastre zilnice și obiceiul de a ne pune la curent cu ce se întâmplă frizează infomania. În acest context, și cererea de informație științifică în mass-media a escaladat, ceea ce a creat un risc, cel de informare la mâna a doua, prin intermediul unor nespecialiști care citesc, la rândul lor, literatură de popularizare și cărora le lipsesc și cunoștințele fundamentale din domeniu. Prin filtrul neselectiv al acestor nespecialiști, știința e deformată și trunchiată și devine pseudoștiință. Asta cu atât mai mult cu cât scopul lor e, de multe ori, comercial: vor să spună povești atrăgătoare, cu care să motiveze și să inspire, deci iau orice le servește povestea. Ei nici nu consultă sursele primare, adică articolele științifice, ci regurgitează informație din texte de popularizare, care sunt ele însele filtre arbitrare și foarte eterogene calitativ. Neavând nici discernământul metodologic al cuiva cu formație științifică, care judecă un studiu pe baza unor criterii de calitate (de exemplu, a fost eșantionul suficient de mare, s-au folosit metodele cele mai de încredere, a fost studiul replicat independent), riscul este foarte mare ca ceea ce promovează acești oameni să fie pseudoștiință.

Dacă amatorii, diletanții care fac spectacol din pseudoștiință, sunt învestiți cu autoritatea oamenilor de știință, și pseudoștiința este confundată cu știința, cea care pierde este societatea și, cu ea, fiecare dintre noi, care putem deveni victimele dezinformării. Riscul acesta este ținut sub control în alte societăți prin specializarea unor jurnaliști în comunicarea de știință și atragerea de oameni de știință pe poziții full-time legate de popularizarea științei la agenții de știri, de exemplu. E o diferență mare. Comparați conținutul și tonul unei știri despre o descoperire științifică de la BBC sau CNN cu cel al știrilor de la noi. Vă spun eu două diferențe: (1) sursa științifică este întotdeauna citată și mai întotdeauna este o cercetare empirică descrisă într-un articol științific recent, care a trecut prin recenzie la un jurnal de specialitate; și (2) tonul reflectă caracterul probabilistic al rezultatelor științifice, limitele inerente ale oricărei cercetări științifice. Și există și aspecte despre care se admite că nu se știe suficient. Ca să ajungă aici, jurnaliștii de știință citesc articole științifice și discută cu oameni de știință care lucrează pe acel subiect. 

Opinia mea este că popularizarea științei trebuie să se bazeze pe informații de ultimă oră de la specialiști. Specialist nu înseamnă psiholog sau medic sau inginer, în general, atunci când vine vorba de descoperiri din aceste domenii, ci cercetătorul care studiază chiar subiectul despre care e vorba și care vine cu spiritul critic al cuiva care înțelege contextul, metoda, noutatea și limitele descoperirii. Dacă presa se adresează unor nespecialiști, riscul este dezinformarea, iar asta poate avea implicații sociale negative foarte păguboase. În ziua de azi, mai ales în România, este plin de pseudo-specialiști, unii foarte populari, unii care fac carieră din asta, și care, chiar și de bună credință fiind, dezinformează din ignoranță. Cum poți să te încrezi, indiferent că ești interesat să mergi la psihoterapie sau să înveți despre cum să își controlezi mai eficient stresul, în cineva care nu a citit decât literatură de popularizare și care nu are nici măcar studii de specialitate, darămite să mai fie și cercetător activ pe acel subiect? Nu știu. Te expui la dezinformare. Și dacă și dai mai departe mesajul, amplifici dezinformarea.

Popularizarea științei nu este un concept nou. Galileo Galilei se lupta din greu să-și comunice descoperirile în fizică și astronomie, cărora le făcea, pur și simplu, publicitate (după modelul vremii), Faraday și Einstein scriau și ei texte pe care azi le-am numi de popularizare a științei, iar mai aproape de zilele noastre, Neil deGrasse Tyson sau Andrew Huberman au emisiuni de televiziune sau podcasturi în care aduc mai aproape de public noțiuni până de curând de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi. Care sunt, în opinia dumneavoastră, avantajele a ceea ce numim azi popularizarea științei – și de unde încep pericolele?

Rezum ce am spus mai devreme: popularizarea științei trebuie să se facă pornind de la informație științifică primară, deci, articole științifice care au trecut prin recenzie la reviste internaționale și care au fost publicate recent; acestea trebuie filtrate critic de un specialist, care, pe lângă că are diplomă în domeniu, face cercetare și s-a specializat pe acest subiect. Ideal, aceste informații sunt digerate în mesaje mai simple de jurnaliști de știință, care, având o formație de interfață – jurnalism și știință – știu să păstreze acuratețea explicațiilor științifice. Nu e ușor să îți dai seama ce e esențial dintr-o explicație științifică, nu-i așa? De-asta e nevoie de filtrul cercetătorului. Sigur, sunt oameni de știință care fac ei înșiși popularizare. Dar urmăriți-i, chiar și ei vorbesc cu colegi care se pricep mai bine când e vorba de subiecte care sunt departe de subiectul sau de aria lor de cercetare. Popularizarea științei crește nivelul de educație, dar doar dacă este făcută cu filtre profesioniste. Altfel, riscul e că ne aflăm în treabă, punem pseudoștiința la rang înalt și decădem mai tare decât dacă n-am citi nimic. Pentru că pseudoștiința înseamnă dezinformare. 

Publicul larg și știința au avut o relație turbulentă de-a lungul istoriei. Dacă e să ne referim doar la vaccinuri, în Brazilia, în 1904, a avut loc Revoluția vaccinului, un răspuns violent la obligativitatea vaccinării împotriva variolei, susținută de oamenii de știință, iar în Marea Britanie, când „The Vaccination Act“ din 1853 a impus vaccinarea bebelușilor sub trei luni împotriva aceleiași boli (care avea 30% rată de mortalitate!) s-a lăsat cu revolte sângeroase. Care sunt mecanismele psihologice, cognitive care stau la baza relației noastre de iubire-ură cu știința? De ce credem în știință doar când ne convine?

Păi, da, oamenii s-au revoltat, din neștiință, din dezinformare, dar autoritățile au ascultat oamenii de știință, s-au bazat pe date științifice de încredere, așa că vaccinurile au salvat milioane de vieți. Mie mi se pare că un om educat și întreg la minte, atunci când aude un om de știință spunând că un vaccin a trecut prin studii clinice foarte riguroase, când vede explicate și citate acele studii, nu se apucă să inventeze conspirații și să se creadă mai priceput decât omul de știință. 

Cred că unul din cele mai importante mecanisme care explică reticența la vaccinare în țara noastră ține de decăderea educației științifice în ultimele decenii, adunată cu o cultură a neîncrederii generalizate, a datului cu părerea, a lipsei de respect. Și mass-media a contribuit enorm la acest fenomen pentru că, în căutare de spectacol ieftin care să creeze audiență, trece cu vederea competența celor pe care îi promovează. Asta a devenit deja regula, văd mai tot timpul la televizor sau în presa scrisă oameni care își dau cu părerea fără să aibă argumente și fără nicio competență profesională. Dacă vrem să se schimbe ceva, trebuie să fim mai responsabili cu opiniile pe care le împărtășim și mai atenți la credibilitatea surselor de la care preluăm argumente. Trebuie să pornim de la premisa că e plin de informații false și păreri nefondate, așa că trebuie să fim mai cumpătați și mai selectivi.

Știrile false au cu 70% mai multe șanse de a fi distribuite față de cele adevărate și se propagă cu o viteză de șase ori mai mare decât cele adevărate – arată un studiu realizat de cercetători la MIT. De ce acceptăm cu atât de multă ușurință știrile false, în ciuda dovezilor (științific argumentate) contrare? 

Pentru că ne plac poveștile simple și spectaculoase, nu avem un spirit critic viu și ne gândim prea puțin la răspunderile noastre sociale. Explicațiile științifice nu ne dau întotdeauna o imagine convenabilă și simplă, așa că e, câteodată, nevoie de cunoștințe și efort ca să înțelegem lucrurile cum trebuie. Sau de încredere în specialistul care ne transpune esența explicației științifice într-un limbaj mai accesibil. Și cei mai mulți nu sunt obișnuiți nici să facă efort și nici să aibă încredere în cineva din domeniu, așa că preferă ceea ce e la îndemână, chiar dacă e fals.

Din perspectiva omului de știință, care ar fi argumentele pe care știința le-ar putea aduce pentru a obține încrederea publicului, atunci când e în joc sănătatea publică și socială?

℗PUBLICITATE



Știința se bazează pe dovezi, nu pe păreri. Metodele și rezultatele sunt întotdeauna descrise în detaliu, ca să poată fi replicate în alte studii. Și sunt publicate, adică sunt accesibile și pot fi consultate de oricine. Acestea sunt argumentele. Știința e imparțială și transparentă. În plus, omul de știință e obișnuit să ia în calcul și calitatea dovezilor și e, de obicei, preocupat să explice lucrurile riguros și concis. Eu am încredere în oamenii de știință (adică cei care au făcut carieră în cercetare), care vorbesc despre subiectul la care se pricep și invocă date din studii specifice, pe care le pot căuta și consulta.

Organizația Mondială a Sănătății vorbește în această perioadă despre Infodemie – prea multă informație, inclusiv falsă, împrăștiată în mediul digital sau fizic și care poate cauza confuzie, adoptarea de comportamente riscante și neîncredere în autorități. Ce spun neuroștiința și psihologia cognitivă despre modul în care judecăm și ne comportăm în condiții de stres ca cele în care trăim de aproape doi ani?

Da, suntem asaltați de multă informație, mai ales dacă ne expunem frecvent la mass-media și rețelele de socializare. Și cred că asta poate crea suprasolicitare și ne poate face să prelucrăm informația mai superficial și să fim mai impulsivi, mai surescitați. Dar lucrurile acestea pot fi ținute sub control, cu disciplină comportamentală (de pildă, nu mă uit decât o dată pe zi la știri, nu deschid Facebookul când lucrez) și cu discernământ atunci când vine vorba de ce informații ne influențează. 

Ca om de știință, sunteți obișnuit să credeți în dovezi, cercetare, rigoare. Care dintre (pseudo)informațiile vehiculate în această perioadă v-a scos din „calmul dumneavoastră științific“?

Mă dezamăgește când văd că autoritățile iau decizii care pun interesele politice mai presus de sănătatea și calitatea vieții oamenilor. Și s-a întâmplat asta în ultimul an, în România. 

Un studiu realizat de Reuters Institute (din cadrul Universității Oxford) anul trecut arăta că, deși politicienii și celebritățile au lansat „doar“ 20% dintre falsele informații și teorii ale conspirației pe tema COVID, ei au „coagulat“ 69% dintre reacțiile de pe social media. De ce publicul crede mai mult în celebrități decât în știință când este vorba despre subiecte și informații cu caracter științific?

Oamenii confundă celebritatea cu informarea și competența, opinia personală cu adevărul, nevoia de a atrage atenția cu altruismul. Trebuie să fim mai atenți la aceste lucruri și să nu cădem în aceste capcane. Altfel, ne vom continua deriva socială.

În România, chiar medicii – altfel, specialiști reputați în domeniile lor (oftalmologie, o.r.l sau chirurgie estetică) – au participat la emisiuni tv sau au lansat pe propriile pagini de social media păreri despre Coronavirus și vaccinare – cum explică psihologia cognitiv-comportamentală astfel de reacții și cât de mult pot influența aceste păreri publicul, venind din partea unor oameni care au, totuși, o pregătire medicală, chiar dacă în alt domeniu?

Poate că pregătirea lor științifică nu e atât de serioasă. Mulți nu sunt de specialitate, cum spuneți. Sau nu au ținut pasul cu literatura științifică din domeniu. Sau s-au ocupat de politică și au avut mai mult funcții administrative, așa că sunt mai degrabă politicieni decât oameni de știință. În aceste situații, aplicați filtrul de care vă vorbeam: pe ce se bazează cel care vorbește? Citează cercetări recente publicate în reviste științifice sau își dă cu părerea? Părerile nu sunt fapte științifice. Și, până una-alta, știința a crescut speranța de viață pe parcursul ultimului secol. Inclusiv vaccinurile.

Care credeți că este responsabilitatea oamenilor de știință atunci când oamenii fără pregătire nu pot (dis)cerne adevăruri științifice de false informații?

Să atragă atenția autorităților și societății că mesajul e greșit. Și să explice.

În ultimii ani, auzim mult despre neuroplasticitatea creierului și abilitatea lui de a se reorganiza, pentru a forma noi conexiuni neuronale pe baza învățării și a experienței – fără să vă transform într-o „Mama Omida“, din perspectiva omului de știință, puteți face o estimare despre cum își va „reconfigura traseul“ creierul nostru după această pandemie?

Nu știu dacă se va reconfigura. Trăim de mult, cum spuneați, sub asaltul grijilor și al dezinformării. Cred că creierul nostru s-a adaptat. Dar întrebarea majoră e dacă problemele din ultimii ani ne-au trezit la realitate, ne-au făcut mai responsabili și mai raționali. 

Care a fost întrebarea care vi s-a pus cel mai des în această perioadă? Și ce ați răspuns?

„V-ați vaccinat?“ Da, de mai multe ori în ultimul an.

© Credit foto: Alex Gâlmeanu pentru proiectul „100 de oameni pentru România de mâine“ al revistei DOR

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută