Nu este un preot tipic. Are glumele la el, bea Prosecco în direct la Morning glory și vorbește despre gloria lui Dumnezeu tuturor celor care vor să-l asculte, chiar pe pagina lui de facebook, a cărei imagine redă un citat din Micul Prinț – „Binele nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.“
Pe părintele Francisc Doboș l-am văzut cu ochii mei – și sper că l-am și „auzit“! – când l-am avut ca invitat la #InterviurileSimonei din această lună.
De Paște și de Crăciun suntem mai buni – suntem pioși, luăm lumină, ascultăm smeriți slujbe. Și totuși, observ că aceiași oameni care se grăbesc să trimită primii urările de sărbători și postează tot felul de citate inspiraționale pe facebook, aruncă pietre online (uneori, chiar reale) către toți cei care nu le împărtășesc părerile. De ce credeți că se întâmplă asta?
Nu știu. Noi le adunăm și facem din pietrele acelea biserici – de ce nu? E o modalitate de a spune „Cine-i fără de păcat să arunce primul cu piatra (și au plecat toți rușinați)“. Da, e adevărat, suntem plini de o „zaharisire“ a bunătății. Oamenii simt nevoia să își îndulcească încrâncenarea, ca să nu zic răutatea. Și atunci trebuie să fie mai buni. Pe perioade: sezonul de iarnă și sezonul de primăvară. Noi îl predicăm pe Iisus Cristos, despre care Evangheliile ne spun că el este păstorul cel bun, dar în limba greacă kalos înseamnă și bun, și frumos. Noi pierdem frumosul, adică frumusețea bunătății.
Ne înrăim?
Suntem deja răi. Mi-am dat seama că suntem destul de învrăjbiți.
Asta ne este specific nouă, românilor?
Nu neapărat. Dar suntem, oarecum, lipsiți de maniere. De salut. De a da binețe. Evident, mă refer la orașe, unde suntem încrâncenați cel mai mult. Noi credem că suntem cei mai buni, cei mai ospitalieri cu străinii. E un interes. E ospitalitatea din interes, pentru că ne interesează persoana noastră, să fim bine văzuți. Nu e o bunătate gratuită. Când eram încă un popor de categoria a doua, dacă nu a treia, eram mulțumiți că Occidentul își punea privirea pe noi. Și-atunci, noi eram buni și ospitalieri din interes, ca noi să existăm în ochii lor. Când am fost prin lume, și-n mod special, în America Latină – Columbia, Costa Rica, Argentina, poate mai puțin Chile, care se aseamănă mai mult țărilor din Nordul Europei – ce-am observat a fost afabilitatea oamenilor, bunătatea. Nu neapărat că acolo se vede Paradisul, pentru că știm ce criminalitate e peste tot… Dar când intri într-un magazin, când te întâlnești cu oameni care te salută, se schimbă câteva cuvinte, ei nu au alte interese. Românul devine suspicios dacă cineva este afabil cu el: „ce vrea de la mine?“ Intri într-un magazin, nu mai salută nimeni. De fapt, nici nu mai există cultura pentru vânzători să înceapă salutul, pentru că omul e încrâncenat – „nu vreau nimic, pleacă de-aici“. Suntem încrâncenați și – eu știu? – ne-a încrâncenat mai tare pandemia.
Era o teorie, la începutul acestei pandemii, că vom învăța adevăratele valori, că vom fi mai înțelepți…
Da, dar nu învață toți. Unii s-au înrăit mai mult. Alții au redescoperit chipul și asemănarea lui Dumnezeu în ei – depinde de om, de creștere, de ce drojdie a dospit în fiecare. Pentru că dacă stăm și dăm scroll pe rețelele de socializare sau ne uităm la televizor, vedem foarte multă învrăjbire și pietrele acelea de care vorbeam, aruncate.
Care e soluția la ele: ce faci când ești „lapidat“ online? Întorci și celălalt obraz? Ripostezi, spui ceva? Care e cea mai bună soluție?
Dacă ești izvor, nu te superi pe pietrele care îți stau în cale. Se poate interveni doar acolo unde există posibilitatea ca cineva să asculte. În acest sens, sunt adeptul de a nu interveni deloc. Nu aici, nu pe rețele. Se intervine doar față în față. Pe rețele sau în spatele anonimatului, fără a avea chipul celuilalt, ajungem doar să ne devorăm, să ne sfâșiem. Nu se poate aduce pacea pe rețele și nu trebuie hrănit un mecanism devorator. Comentariile sunt folosite ca să obții audiență și să ții ringul de bătaie. Zona comentariilor, de foarte multe ori, arată latura foarte joasă a naturii umane.
Marea întrebare pe care mi-o pun eu și o pun și alții este: „Dacă Dumnezeu e milostiv și atotștiutor, de ce lasă să se întâmple boli incurabile la bebeluși, nenorociri, crime etc.?“ Ce răspundeți când sunteți întrebat asta, cum explicați că asta e „vrerea lui Dumnezeu“?
Nu e vrerea lui Dumnezeu. Sunt distorsionări umane și punem pe seama lui Dumnezeu multe dintre micimile noastre. Am putea spune despre fiecare secol al istoriei că Dumnezeu a lăsat să se întâmple nenorociri. Dar sunt nenorociri pe care le-am creat noi, oamenii. Se spune „Dumnezeu stă nepăsător“. Nu stă nepăsător: ne-a creat liberi – să facem binele și să facem răul. Evident, nu mă refer la cutremure și cataclisme…
Spuneați într-un interviu că toleranța nu este o valoare creștină, de fapt. De ce?
Toleranța nu e valoare. Iubirea, în schimb, este. Toleranța mă face să închid ochii: nu sunt de acord, dar fie, sau mă fac că nu văd și întorc capul în cealaltă parte. Toleranța nu aduce viață, ci încearcă doar să limiteze conflictul, atât, nu-mi aduce Întâlnirea, Iubirea. Chiar dacă este declamat peste tot să fim toleranți, pericolul cel mai mare este că cine „ne obligă“ la toleranță devine intolerant. Cred că „toleranța“ are nevoie de foarte multă iubire.
Împliniți 20 de ani de când sunteți preot. Ce s-a schimbat în modul în care le vorbiți oamenilor despre credință și Dumnezeu, de acum 20 de ani?
Că nu le mai spun cuvintele altora, neapărat. Asta nu înseamnă că nu mă hrănesc din alții, căci nu inventez nimic. Nu pleacă învățătura și Evanghelia de la mine, ne hrănim din alții: din sfinți, din lecturi. Dar nu mai transmit doar cuvintele celorlalți. Eu nu livrez îmbucături de versete biblice. Îmbucăturile acelea, atunci când le vorbesc, când le transpir, când le radiez (din gesturi, din privire), au fost asimilate, digerate, transformate, ele devin drojdie a vieții mele. Ce s-a schimbat? Cuvintele Evangheliei au început să mă locuiască, să mă dospească, să mă maturizeze. Asta era preocuparea mea: ce le zic eu oamenilor? Ce fac, învăț pe de rost niște vorbe? Mi se părea absurd. La început, trebuie să spui, până crești, te maturizezi, din cuvintele altora. Așa, bâlbâit, poticnit. Dar, mai apoi, crești.
De când ați simțit că sunteți credibil ca preot?
De la început, dar nu din modul în care predicam, ci din modul în care celebram liturghia. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu un birocrat al sacrului. Urăsc să fiu un funcționar al acestuia.
Un cuvânt puternic pentru un preot – urăsc.
Da. E ca și cum devine o patimă, mai degrabă, să fiu birocrat al sacrului. Nu m-a pus Dumnezeu să stau doar la o măsuță, să aștept enoriașii să vină. „Noua evanghelizare 2.0“ înseamnă să-mi suflec mânecile, să ies la răscrucile drumurilor, ale internetului și ale sensului, acolo unde trăiesc oamenii.
Cum îl faceți pe Dumnezeu relevant azi?
Nu-l fac eu, el mă face. Eu nu fac decât să fiu. Pentru că deja prea multă lume face. Ne-am săturat de-atâta făcut, uitând să fim. Dumnezeu mă face, dacă-i dau voie. Dacă nu mai sunt încăpățânat, încordat, împietrit, eu cel cu dreptatea, eu cel deștept, eu, care nu am nimic de învățat – câtă aroganță umană sau spirituală… Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă școală de umanitate.
„Toate problemele umanității se dezvoltă din cauza inabilității omului de a sta liniștit, singur, într-o cameră“, spunea Blaise Pascal. În perioada asta am stat (cam) mult cu noi în cameră. Ce frustrări ați avut dumneavoastră în această pandemie? Cum le-ați depășit?
Nu cred că am permis să ajungă frustrări. Am trăit cu multă răbdare și cu multă credință. Am încercat să transform această experiență într-o oportunitate de viață, de întâlnire, camera aceea să devină „camera de sus“. Camera de sus înseamnă Biserica, poate să însemne camera mea, apartamentul meu, sufrageria sau garsoniera mea. Camera aia poate să devină locul unde m-am încuiat de bunăvoie sau forțat ca să nu fiu contaminat și, de fapt, unii pot să vadă doar închisoarea sau unii pot să vadă cerul. E o diferență de perspectivă în cameră. Pentru că și trupul meu e o cameră. E o închisoare pentru mine sau nu? Dacă rămân doar la asta, trebuie doar să zbengui prin lume. Dar când încep să zbengui prin interiorul meu? Să mă bucur de camera asta, să explorez, să merg în excursie în interiorul meu? Pandemia a fost o ocazie de-a mă vizita.
Și cu ce „impresii turistice“ ați revenit din această călătorie?
Am văzut și multe flori, dar și îngrășământul. Depinde ce vrem să focalizăm. Descoperim părțile slabe, descoperim frumusețea unei întâlniri cu Dumnezeu, descoperim fricile noastre și zonele noastre obscure, dar numai întâlnindu-le nu le mai anesteziem, ca atunci când ne concentrăm pe călătoriile noastre din afară, în care mergem cu tot cu slăbiciunile și fricile din noi. Cu aceleași bagaje mergem în călătorii, aceleași din „cutia mea“, camera aia în care sunt închis, care este trupul meu nu doar în forma lui fizică, ci în forma lui sufletească. Dacă trăiesc libertatea, o trăiesc și în interiorul meu, indiferent dacă voi fi în închisoare sau într-un lagăr de concentrare.
Bunicii noștri erau credincioși, dar credința a sărit peste o generație. Deveniți la rândul nostru părinți, n-am prea știut ce să le spunem copiilor despre religie, Dumnezeu etc. Pe de altă parte, unii părinți consideră că trebuie să ofere unui copil informații despre toate religiile și să-l lase să-și facă mai târziu și în cunoștință de cauză alegerile spirituale care i se potrivesc. Cine și când ar trebui să ne facă educație religioasă?
Dacă un părinte are un copil, nu-i citește ce scrie pe sticlele de lapte: și pe una, și pe alta și-i dă să aleagă. Nu stă copilul să citească. E o violență care se face copilului? Nu, este o alegere de viață. Părintele îi dăruiește copilului propriile valori. Dacă un părintele le are, le dăruiește.
Și dacă nu le are? Dacă nu le-a primit? Ce faci, ca adult? Te apuci să cercetezi, să te documentezi, să îți alegi Dumnezeul potrivit?
Noi nu alegem doar pentru că suntem bine informați, ci pentru că intrăm în relație. Cum aleg părinții să-i trimită la ora de dans, sport, karate? Pe baza unor prieteni, unor recomandări. Viața îți pune la îndemână oportunități. Dumnezeu îți pune la îndemână și „la îndesuflet“ alți oameni. Există întotdeauna, dacă cineva deschide ochii, oameni care să vorbească despre oameni și oameni care să vorbească despre Dumnezeu.
Vorbiți mult despre Dumnezeu pe care-l facem după chipul și asemănarea noastră, despre Dumnezeul-pet. Cum ar arăta un om credincios în aceste vremuri?
Proaspăt. Simpatic. Autentic. Îmbibat de Cer, într-un cer care coboară astăzi pe pământ.
Sunt lucruri din alte religii care vă plac?
℗PUBLICITATE
Evident, întotdeauna putem învăța unii de la alții. Să luăm exemplu din alte confesiuni, până să ajungem la alte religii. Privind la bisericile evanghelice, neoprotestante – patosul lor, verva lor, implicarea lor, cântul lor. Câteodată, vedem în bisericile noastre (catolice sau ortodoxe) o lâncezeală, o tărăgănare a bucuriei: unde e entuziasmul? De prea multe ori ne lăsăm pe pilot automat. Un creștinism pe pilot automat nu mai convertește o viață și nu mai încălzește o inimă. Noi îl avem pe Dumnezeu pe altar la liturghie. Dar de multe ori îi facem un deserviciu, fiindcă devenim niște creștini posomorâți, posaci și ar zice italienii într-un fel, dar nu pot să traduc în română, căci e prea dur [râde] – devenim triști, niște creștini de Vinerea Mare.
De la budiști ce ați lua?
Calmul, serenitatea, liniștea.
Toate religiile, într-o formulă sau alta, propovăduiesc iubirea de aproape. Și totuși, războaiele care se întâmplă, crizele cu imigranții etc., demonstrează că nu o practicăm. Dacă suntem atât de credincioși, iar „șeful“ nostru (fie el Dumnezeu sau Allah) ne spune să fim iubitori, de ce nu suntem?
Pentru că nu suntem credincioși cu adevărat. Doar declamăm că am fi. Iubirea nu încearcă să-l convertească pe celălalt la mine. De fapt, de foarte multe ori, atunci când ne considerăm religioși, nu este vorba despre Dumnezeu, ci, mai degrabă, despre noi. Că eu sunt convins că acolo unde trăiesc eu e plinătatea e bine, dar nu impun credința mea altuia, ci doar dau mărturie despre ea. Și nu voi folosi vreodată apartenența mea religioasă ca o armă.
Totuși, avem multe războaie care s-au purtat în numele religiei…
Nu erau în numele religiei, religia a fost paravan pentru putere. Ne-am sfârtecat secole. Ce vină am eu azi, dacă mă întâlnesc cu un musulman sau un protestant: o să-i reproșez istoria de acum 300, 500, 1000 de ani? El ce vină are pentru păcatele înaintașilor lui? Ce vină am eu? Toți suntem frați, toți căutăm relația cu Dumnezeu, pe o cale sau alta. Are cineva vreo vină că s-a născut budist, hinduist, catolic, ortodox? Eu nu fac altceva decât să trăiesc bine identitatea mea.
Vorbind despre „suntem toți frați și fiii lui Dumnezeu“, nu pot să nu întreb despre subiectul homosexualității. Am prieteni gay, unii credincioși, alții nu, unul chiar a fost preot. Știu că este un subiect sensibil pentru biserică. Iar noi trăim într-o țară în care am făcut referendum pentru familia tradițională. Mi-a plăcut foarte mult titlul unui articol, pe care-l transform acum în întrebare: „Unde-l găsești pe Dumnezeu când ești gay?“
Biserica e formată din oameni păcătoși, ca mine. Unde-l găsesc eu pe Dumnezeu? În biserică. Sunt perfect? Nu. Așadar, și persoanele gay tot în biserică îl vor găsi pe Dumnezeu.
Cum arată raiul pentru părintele Francisc Doboș, dincolo de ce se spune în cărțile sfinte?
Pentru mine, Raiul depășește orice închipuire, dar nu este doar o grădiniță – grupa mică și grupa mare a copiilor lui Dumnezeu, care suntem noi. În paradis, scopul nu este doar să fim buni, ci să facem „nuntă cu Dumnezeu“. Cum începe Sfânta Scriptură? cu Adam și Eva. Cum se termină? Cu Nunta Mielului. Nu există doar Adam. Nu suntem monade. Plinătatea noastră derivă din relație. E adevărat: relațiile noastre sunt rănite, suntem plini de vânătăi, de eșecuri. Dar Scriptura începe cu Adam și Eva și se termină cu Nunta Mielului, iar mirele e Cristos și nunta e iubirea totală. Asta e, pentru mine, imaginea Paradisului. Punem casă, punem Cer cu Dumnezeu. Creștem deja aici, pe pământ, ne julim, ne rănim, dar, de fapt, ne cizelăm pentru veșnicie. Veșnicia nu începe când murim, începe acum!
Poți să fii ceea ce se numește „om cu frica lui Dumnezeu“ – un om care, în accepțiunea mea, se conduce după niște coduri morale, etice, care are principii, care încearcă să trăiască viața cum se cuvine – poți să fii, deci, un om cu frica lui Dumnezeu, fără a fi neapărat religios?
Sunt oameni morali, care nu sunt religioși, din diferite motive. Mulți, pentru că au fost scandalizați de slujitorii sacri, de Biserică. Asta nu înseamnă că sunt lipsiți de spiritualitate.
Care e întrebarea care vi se pune cel mai des despre Dumnezeu?
Unde este? Unde e Dumnezeu, acum, în pandemie?
Unde e, în sensul „dacă există“? Sau „de ce nu se arată, dacă există“?
Da, „unde e Dumnezeu acum, în suferința mea“?
Și ce le răspundeți?
Că e în ei, în suferința lor.
Între știință și credință sunt dispute de secole. Și în privința COVID există dezbateri aprinse. Unii cred cu înverșunare doar în știință, alții cred, cu aceeași înverșunare, doar în Dumnezeu. Ce părere aveți?
Atitudinile extremiste duc doar la conflict. Dumnezeu ne-a creat cu credință și rațiune – de ce nu le folosim pe amândouă?
V-ați vaccinat?
M-am! Și nu m-a luat dracul [râde]. Glumesc, dar nu e de glumă cu COVID-ul. (Și nici cu dracul.) Nu contează pe ce filieră a venit: conspirație, neglijență. Există. Și face ravagii. Eu ce fac, care este responsabilitatea mea? Dacă Dumnezeu a trimis deja vasul acesta (vaccinul)? Naufragiat de frică pe insula credinței mele spun „Nu, că mă salvează Dumnezeu!“ și apoi, nava pleacă și eu mă înec? Și pe urmă să-l iau la rost pe Dumnezeu – „De ce nu m-ai salvat? Am crezut în tine!“ Folosim atât credința, cât și rațiunea. Pentru că de superstiție suntem capabili. E mult mai ușor să fim superstițioși, decât să fim credincioși și raționali. Asta implică echilibrul, iar echilibrul nu este ușor de obținut.
Sunteți „zen“ toată ziua?
Nu. Ar fi periculos.
Cine și ce vă enervează?
Eu, în primul rând. Atunci când sunt „amețitul Maicii Domnului“ când trebuie să plec, ajung la mașină, n-am cheia, mă întorc, mă sună cineva, rezolv, mă întorc la mașină, tot fără cheie. Am multe astfel de situații. Nu vorbesc frumos despre mine, în gândul meu, în acele momente, dar sunt îngăduitor. Autoenervarea („Ce prost am fost. Și încă nu mi-a trecut.“) și autoironia sunt un semn de sănătate mintală.
Presupunând că există civilizație extraterestră (și cred că ar fi cam arogant din partea noastră să credem că viață există doar pe Pământ), presupunând că ar veni mâine, aici, la poartă la Arhiepiscopie, niște creaturi cărora ar trebui să le spuneți ceva despre Dumnezeu, astfel încât să priceapă, ce le-ați spune? Cum ați face un elevator pitch pentru Dumnezeu?
Nu le spun. Îi scot la o bere. Sau la un vin. Pentru că liturghia se celebrează cu vin. Nici n-aș îndrăzni să conving pe cineva de Dumnezeu, până nu petrec timp cu el. Pentru că nimeni nu te ascultă, dacă nu descoperă că tu nu profiți de el. Sunt uman, nu încerc să câștig ceva, ci să dăruiesc. Dau doar mărturie despre relația mea cu Dumnezeu și îi dau Lui voie să se exprime prin mine, fără să îi pun piedică.
„Să faci ce zice popa, nu ce face popa.“ Vă încălcați propriile percepte și predici?
O, eu învăț din predicile mele mult, eu nu predic doar altora, îmi predic și mie.
Și vă ascultați?
Da, de foarte multe ori, da.
Și când nu vă merge, vă iertați singur?
Nu, aici nu merge, ghinion [râde]. Ar fi fost ușor să-mi dau dezlegare singur. Trebuie să merg la un (alt) preot, așa cum face orice credincios.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
