Întoarcerea acasă, în casa sufletului nostru (exercițiu audio)

Practica stării de prezență conștientă (mindfulness) este, probabil, cea mai benefică activitate în care ne putem implica, în această perioadă de distanțare socială – pentru a liniști furtuna de gânduri și emoții, dar și pentru a face față cât mai bine stresului, anxietății și conflictelor pe care le avem cu cei alături de care suntem în izolare.

Pentru cei care nu au mai practicat mindfulness, voi spune că senzația este aceeași ca atunci când revenim acasă, în casa corpului nostru, acolo unde ne putem descoperi resursele și potențialul, pentru a face față crizei din exterior. Se întâmplă uneori, în diferite momente din zi și din noapte, să simțim cum frica, anxietatea și disconfortul emoțional cresc. Numai că, prin mindfulness, corpul nostru învață că tot ce urcă (activarea emoțională) poate să și coboare (autoreglarea emoțională). Și iată cum devenim capabili să facem față mai ușor instabilității psihologice pe care o trăim zilele acestea.

Adevărul este că, în timp, am ajuns să ne fie mult mai ușor să ne deconectăm de noi înșine, decât să rămânem conectați. Iar atunci când vine vorba de a fi intimi cu sine și cu trăirile noastre – emoții, sentimente, senzații – ne învăluie rușinea și panica.

Putem depăși mai ușor perioadele de izolare și anxietatea colectivă, dacă ne imaginăm că suntem ca tulpina unei sălcii unduitoare (care se apleacă uneori până la pământ, dar nu se rupe nici în vremuri de furtună). Când mintea și corpul conștientizează acest lucru, avem acces la adevărata energie psihologică și emoțională. Atunci forța noastră devine contagioasă, așa cum mai înainte au fost frica și anxietatea. Pentru a accesa aceste resurse psihologice pe care le deținem cu toții, avem de parcurs o călătorie către interior: una în care ni se oferă posibilitatea de a învăța limbajul emoțiilor și al senzațiilor, pentru ca mai apoi, ghidați de compasiune, să ne putem acorda la semenii noștri.

Prin limbajul corpului – mișcări, expresii faciale, tonalitatea vocii – sistemul nostru nervos ajunge să comunice cu sistemul nervos al celor cu care ne aflăm în izolare. Astfel creăm o reală conexiune între noi și ceilalți. Nu cuvintele pe care le rostim au cel mai semnificativ impact asupra copilului, partenerului sau părintelui nostru, ci semnalele nonverbale pe care le emitem (acestea generează în ceilalți sentimente de siguranță, încredere și speranță).

Iar primul pas pentru a-i ajuta pe cei din jur să-și gestioneze stresul și furtunile emoționale constă în a ne conecta cu propriul corp și cu universul nostru interior. Pentru a iniția acest proces, este esențial să înțelegem cât de important e să ne fi trăit mai întâi propriile emoții, senzații și reacții corporale. Adică să le detectăm, etichetăm și acceptăm integral – atât pe cele negative și consumatoare, cât și pe cele pozitive și regeneratoare. Învățând să tolerăm ceea ce simțim, începem să ne împrietenim, încetul cu încetul, cu corpul nostru și cu universul interior. Începem drumul către casă.

Odată ce ajungem să ne simțim „acasă“ în propriul corp (cu toate emoțiile, senzațiile și reacțiile noastre fiziologice), vom deveni un model neprețuit pentru cei din jur – atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Da, trupul chiar are un limbaj al lui, diferit de cel al gândurilor și logicii. Iar pentru a dobândi „codul de acces“ către senzațiile trupului, avem nevoie să ne deschidem mintea și să îndreptăm farul curiozității către universul interior. Acum, mai mult ca oricând, creierul nostru emoțional (considerat inferior sau arhaic, în literatura de profil) face neîncetat presiuni, din cauză că se ciocnește cu extrem de multe situații necunoscute și neașteptate. Fiindcă acest creier reptilian (bazat pe instincte) preia ușor controlul asupra creierului superior (bazat pe rațiune), este important ca noi să-i cunoaștem legile de funcționare și să-i însușim limbajul. Pentru asta, avem nevoie de un pic de timp – ceea ce, aparent, acum avem, mai mult decât în urmă cu câteva săptămâni – și de ceva practică. Acest limbaj al emoțiilor poate fi însușit altfel decât prin apel la rațiune. Este nevoie să ne întâlnim cu emoțiile și senzațiile noastre, adică să le explorăm până la capăt (exact așa cum nu ne place să o facem, fiindcă asta ne împinge să ne simțim vulnerabili). Totuși, practica personală îmi arată că, pe măsură ce învăț să mă apropii mai mult de emoțiile mele, devin mai uman și mai plin de înțelegere și compasiune.

Prin practicarea următorului exercițiu, putem învăța:

• cum să nu ne mai lăsăm furați de propriile gânduri și trăiri;
• cum să ne extindem fereastra psihologică de tolerare a incertitudinii;
• și cum să devenim într-adevăr intimi cu propria persoană.

Exercițiul durează circa 25 de minute. Înainte de a începe, este indicat să-i prevenim pe cei care stau în aceeași locuință cu noi că avem nevoie să nu fim deranjați. Și, desigur, este important să reducem la minimum volumul telefoanelor și al celorlalte alarme din încăpere. Sau, și mai bine, să lăsăm într-o altă cameră toate device-urile care ne-ar putea deranja între timp. Exercițiul trebuie făcut având spatele drept. Prin urmare, vă puteți așeza pe un scaun sau pe un fotoliu ori vă puteți întinde pe un covor sau pe un pat. Dacă veți adormi în timpul exercițiului, nu-i nicio problemă, pentru că-l veți putea continua la trezire sau data viitoare.

Practicarea zilnică a stării de prezență conștientă (mindfulness) – prin observarea trăirilor și a gândurilor proprii și prin întoarcerea în casa sufletului nostru, adică în corp – este cel mai înțelept lucru la care putem apela „aici și acum“, în scopul de a ne cultiva flexibilitatea psihologică și a face din izolare o investiție cât mai productivă (atât pentru prezentul, cât și pentru viitorul nostru).

Fie ca noi toți să trăim în pace și să rămânem sănătoși!